Poezia şi poeticul
Cum se recunoaşte în Urmare şi sfârşit, ed. Tracus Arte, Bucureşti, 2016, L. Ciocârlie are dificultăţi cu poezia şi cu cei care o scriu. Ca atare, îi sunt natură străină. Şi, prin natură, le simte agresiunea. Întrevede un teritoriu care-l depăşeşte, unde i se cere mai mult decât este şi arată. Dublă dificultate: etică şi lingvistică (în fapt, estetică). „Poeţii mă sperie fiindcă sunt fără limită exigenţi şi fiindcă vorbesc o limbă pe care numai ei o ştiu.” Tocmai limba incomunicabilă, intraductibilă, le face eul şi supraeul creator mai dur decât al său. Aceasta, despre poezie, în general, pe toată durata ei istorică. Dar, în 
particular, se confruntă cu poezia ultimă, pe durata unor decenii sau cel mult a unui secol. Impasul nu este doar unul personal, dar şi propriu avatarurilor poeziei. Şi poeticului. Care se închide în contemplativitate şi abstracţie. Particularizează şi ilustrează: „Wallace Stevens: «Teoria poeziei este viaţa poeziei.» De asta nu se prea mai citeşte poezia modernistă, fiindcă aşa se credea.” Iar el desfide nu retorica, ci teoria. Nu numai pentru tendinţa ei acaparatoare, dar şi pentru natura aşa-zis denatura(n)tă.
Apropierea sa de poezie este recentă şi, de n-ar fi obiect de lectură cerut de vârstă şi stare biologică, ar trece drept întâmplătoare. Poezia îi permite doar un hedonism al lecturii, obţinut prin selecţie. Act critic, totuşi. Critic, dar incomplet. Poziţie din categoria: poezia nu permite alt limbaj decât pe al ei. „De la un timp, citesc poezie, însă continuu să mă minunez de performanţa criticilor: cum fac ei de ştiu să comenteze, cum fac de înţeleg? Eu, unul, nu depăşesc nivelul presupus de asta-mi place, asta nu.” Îi plac, repetă, unii poeţi, nu şi cum sunt comentaţi critic. Însă nu lasă chiar baltă critica şi nici pe criticii de poezie. Cu toţii îi oferă o uimire comică. Şi, în plus, îi dau ocazia de a întreţine un mod de a scrie, contradictoriu. Nimic atât de perfect paralel decât poezia şi critica de poezie. „Citesc, impresionat, Carte singură, VI. Ia să vedem ce spune Manolescu despre Sorin Mărculescu. Nimic. Ce spune Mincu. Nimic.” Să înţeleg că limbajul poetic îl îneacă pe cel critic? Lămurit cu dificilul ceva al poeziei şi edificantul nimic al criticii ei, el nu renunţă la lectura poeziei. Nu înţelege suficient poezia, declară, dar o transcrie şi „comentează” pentru sine. O suprapune cu sine, mai exact.
M. Mincu, mort fiind, este citat cu radicalismul poetic extras din „proza sălcie” (de unde se desprinde un interes… teoretic), dar Mincu este şi visat că „trăia într-o ţară îndepărtată.” Obsesie, una tot poetică, dar 
şi prozastică, devreme ce ajunge confluentă cu titlul unui roman, Ţara îndepărtată, al lui Sorin Titel.
Poetul, totodată redactor de poezie, la Editura Cartea Românească, Florin Mugur, are nu doar o bună vorbă, dar şi suficientă, despre versuri (dar reducem poezia şi poeticul la atât?), când nu ating nivelul special al limbajului: „Merg, dar nu zboară”. Verbe luate exclusiv la modul concret.
În răspăr, în pofida voinţei şi puterii poetice a celui vizat, este cu Leonid Dimov (care scria avertizând limpede: „Noi nu visăm, noi scriem vise din cuvinte.”): „Nu-l văd oniric pe Dimov. E o poezie de cuvinte. Cuvinte care, ca în teoriile noastre perimate, produc. Produc imagini, nu neapărat din imaginaţie.” Este tot onirism, dar nu romantic ori suprarealist.
Desprind de la Ciocârlie şi o scurtă f(r)ază critică, evident de identificare: „Poezia lui Mircea Ivănescu este un tratat despre absenţa oricărui fundament.” Aşa să fie sau este o înţelegere subiectivizată? Mănuşă aruncată provocator exegeţilor. Mircea Ivănescu, nemulţumit că nu a ajuns cunoscut, pe lângă critică, şi de public, „nu mai scrie de zece ani”, atunci când dialoghează cu Gabriel Liiceanu, la proporţiile unui volum, şocându-l pe „anchetator” cu ce-i spune despre poezie, a lui şi a altora, ori despre traducerile făcute.
La Mariana Marin, se alătură poezia cu profeţia, în versurile despre „tristeţea dictatorului” aflat înaintea „ghilotinei”. Nu dorinţă ori hazard, însă poezie-profeţie.
Critica şi criticii
„Criticii de întâmpinare acordă literaturii contemporane un bonus în absenţa căruia ar părea exigenţi”. Livius Ciocârlie găseşte ca moto la Urmare şi sfârşit un fragment din Henry de Montherlant referitor la dificultatea criticii de a scrie despre o carte făcută din „reflecţii discontinue, heteroclite şi, adeseori, contradictorii, care au fost scrise în răstimpul mai multor ani şi fără nici o idee preconcepută”. El îşi dezvăluie alcătuirea cărţii (orice făptuire e construită), pe un model în fond şi definitiv impersonal. Îşi ia astfel, intenţional, partea, dar, atenţional, o ia şi pe-a criticului. Consecinţa: un raport tranzacţional, de înţelegere. Citim aici reflecţii sau mai curând autoreflecţii de după reflecţii. Dinspre şi mai cu seamă despre alţii pentru sine. De la ale altora spre ale sale.
■ Fragment
