Convins că realismul clasic este depăşit şi că modernitatea este mortiferă, Basarab Nicolescu avertiza asupra nivelurilor diferite de realitate. Revoluţia cuantică ne‑a aşezat la o răscruce a Istoriei; ideologia scientistă, acaparând „obiectivitatea” şi ignorând orice altă cunoaştere, zeificând tehnoştiinţa, pare a uita că „totul e pus la punct pentru propria noastră autodistrugere”. În anthropocen, specia umană a devenit forţa geofizică dominantă. Încât o transformare urgentă a atitudinii noastre devine posibilă prin viziunea transdisciplinară. Intrăm, astfel, într‑un nou eon, urcând o altă treaptă gnoseologică, raportându‑ne, deopotrivă, la scara cuantică şi la cea cosmologică. Privită cu suspiciune, fără obiect pentru gândirea clasică, fără a fi o superdisciplină, transdisciplinaritatea, bazându‑se pe cei trei „stâlpi” (nivele de realitate, logica terţului inclus, complexitatea), încearcă să înţeleagă lumea de azi, babelizată, armonizând cunoaşterea (depăşind obstacolul limbajului disciplinar) cu mentalităţile.
În fine, transdisciplinaritatea îşi leagă începuturile (în orizontul anilor ’70) de numele lui Jean Piaget, părintele conceptului (manevrat însă în alt sens), de Edgar Morin şi Erich Jantsch, odată cu „germenii transmodernismului”. S‑ar părea că abia asistăm la „înfiriparea noii paradigme”, exegetul fiind convins că ea va fi „marca secolului XXI”, chiar dacă conceptul îşi face loc cu dificultate pe scenă. Iar noul ethos al transdisciplinarităţii, aşa cum a fost prefigurat în Carta din 1994, este terenul propice de decolare, invitând la un dialog generalizat. Marea rivalitate priveşte „sofistica în jurul postmodernităţii” şi, desigur, fulminanta carieră a conceptului. Chiar Basarab Nicolescu, înţelegând transdisciplinaritatea, ca „nouă cale inţiatică”, drept alternativă la crizele modernităţii, avertiza că ea deschide drumul transmodernităţii. Unificarea ternară, înlăturând „habitudinile gândirii disjunctive” (Crăciunescu 2019: 103), promovează o cunoaştere transgresiv‑integratoare, „neîmpărţită”. Adică o viziune articulată, ca totalitate deschisă: de la binarismul aristotelic la incluziunea terţului. Pentru a conchide ferm: cosmodernitatea înseamnă „unitatea regăsită a ternarului gândirii” (Nicolescu 1996: 115).
***
Basarab Nicolescu, cel care debutase cu un eseu consacrat lui Ion Barbu, transgresând şi matematica şi poezia (Cosmologia Jocului secund, EPL, 1968), scris la Văratic, în momentele de semitrezie, sub fulguranţa unor viziuni, este preocupat, programatic, de reîntregirea culturii româneşti. A inaugurat, la Craiova, Biblioteca exilului românesc, a sprijinit apariţia Memoriilor lui Vintilă Horia, el însuşi spirit holistic, sperând, prin itinerare, la „spargerea hotarelor”, dorind (ca epistemolog) o cunoaştere „fără frontieră specializată”, îl invocă elogios pe Stéphane Lupasco (de la care a împrumutat sintagma terţului inclus) şi laudă volumul Oanei Soare, „o carte‑eveniment”, adunând corespondenţa lui Lupasco (v. Infinitul şi experienţa, 2015) sau pictura lui Oravitzan. Să nu uităm că, printre altele, savantul ploieştean, refugiat în Franţa, este cofondator, împreună cu René Berger, al Grupului de reflecţie asupra Transdisciplinarităţii de pe lângă UNESCO (1992), preşedinte‑fondator al Centrului Internaţional de cercetare şi studii transdisciplinare (CIRET), fondator şi director al Colecţiei Transdisciplinarité, Éditions du Rocher. A publicat numeroase volume (dintre care, semnalăm, Théorèmes poétiques, Paris, 1994), impunând nivelul de realitate drept concept‑cheie al transdisciplinarităţii. Poezia sa „teoremică” aspiră la a cuprinde Totul; adică lumea‑ca‑lumen, cosmodernitatea vizând „întoarcerea la origini”. Altfel spus, „reînvierea ideii de cosmos” prin unificare ternară, părăsind logica scientistă (binară). Pentru Basarab Nicolescu poezia este „suprema aproximare cuantică a lumii”; doar întâlnirea dintre poetic şi cuantic „naşte sensul”. Postulând izomorfia cuantic/ poetic, Teoremele poetice – anunţând embrionar şi înglobând, fragmentarizat, cărţile care au urmat – decretau poeticul ca fiind „singurul în măsură să fie la înălţimea complexităţii cuantice a Universului” (Codreanu 2017: 407). Şi Maria Cheţan vedea în acel volum o „matrice generatoare de potenţialităţi” (Cheţan 2019: 5).
***
Pentru a‑i înţelege profilul în întreaga‑i complexitate, se cuvine să stăruim asupra eforturilor energice, vizând coagularea exilului. Dacă în primul val, menirea pribegilor (ca să preluăm sintagma lui N. I. Herescu) ţinea de un program anticomunist, nu trebuie să uităm că „o parte a culturii române s‑a făcut dincolo de graniţele ţării”, ne reamintea Basarab Nicolescu. Or, recunoaşterea acestui fapt, dincolo de trecutele campanii defăimătoare sau de torentul laudelor excesive, merită acest efort întregitor. Întoarcerea / reintrarea în propria literatură a celor care, desţăraţi, au renăscut în alte spaţii presupune şi o dreaptă scară de valori; a fi fost interzis o vreme nu înseamnă, automat, o garanţie axiologică. Ceea ce face Basarab Nicolescu lansând iniţiative de ecou, de la Colocviile Exipora (demarate la Mediaş, din iniţiativa soţilor Ligia şi Attila Csiki şi permanentizate la Craiova, sub oblăduirea lui Lucian Dindirică) până la ctitorirea, tot la Craiova, a Muzeului Cărţii şi Exilului românesc ţine de „imortalitatea prin arhive”, veghind ca ceea ce s‑a făcut în exil, mizând pe francitate (ca centru de greutate al exilului românesc) să nu se piardă. Cuvântul francité, inventat (în 1966) de Léopold Sédar Senghor, înseamnă – ne explică Basarab Nicolescu – o comunitate de destin şi exprimă rezistenţa în faţa asaltului crizist (nu doar tehnologic). Spirit comprehensiv, fizicianul‑poet, părăsind ţara în noiembrie 1968, atunci când „s‑au întredeschis porţile”, avându‑l garant pe Al. Rosetti, conservă urmele. El mărturisea undeva că, din primul an al sosirii la Paris, mânat de „un ciudat instinct al memoriei”, a început să colecţioneze tot ce găsea în legătură cu exilul românesc. Colecţia a crescut, s‑au adunat „mărturii semnificative” despre viaţa unor personalităţi, un bogat fond epistolar; şi, din fericire, încercând „a face dreptate exilaţilor”, veghind întoarcerea lor acasă, Basarab Nicolescu, prin donaţiile oferite, face dreptate însăşi culturii române, teza sa de căpătâi, urmărită cu tenacitate, fiind reîntregirea ei. Ca dovadă şi albumul‑breviar Roumains de Paris / Români din Paris, realizat împreună cu faimosul Louis Monier, cel care, în 1977, surprinsese triada Eliade‑Cioran‑Ionesco în „mitica fotografie”. Cum viaţa l‑a învăţat „vidul vanităţii”, iar fizica l‑a făcut răbdător în căutarea adevărului, Basarab Nicolescu a devenit, într‑adevăr, un dialogist mondial, pledând şi acţionând, inteligent şi eficient, pentru reîntregirea culturii române. Prin colocviile Exipora (contracţie a cuvintelor exil şi diaspora) putem parcurge drumul anevoios de la exil la diasporă. Dacă în viaţă fiecare are „un rol precis”, cum îi scria Vintilă Horia (la 27 octombrie 1987), Basarab Nicolescu, „un spirit nelungit cu apă” (cf. H. Stamatu), încă nerecunoscut şi preţuit la cota reală, şi‑a asumat acest rol, construind, cu tenacitate, o strategie pe termen lung, vizând, în ştiinţă, la scară planetară, fuziunea orizonturilor şi, în cultura românească, reîntregirea ei. Aducând acasă „ţara de dincolo”, el urmează şi împlineşte, peste ani, o idee a lui Eliade, cel care milita, după modelul Freiburg, pentru întocmirea unei „Biblioteci a Pribegiei”. Ea, această bogată bibliotecă, insuficient sau vag cunoscută reprezintă, cu vorbele lui Vintilă Horia, „microcosmosul românesc”, efortul lui Basarab Nicolescu suplinind absenţa unor strategii instituţionalizate.
Dacă pentru mulţi desţăraţi fenomenul exilului a însemnat, din motive politice, un drum cu sens unic, fără întoarcere sau, pentru alţii, un exil „în zig‑zag” (cazul Sandei Golopenţia, dialogând cu trecutul, „între patrii”), bogăţia de întâlniri, întâmplări şi împliniri care i‑au marcat destinul, îi conferă lui Basarab Nicolescu un rol special, dincolo de înaltul prestigiu ştiinţific. El s‑a zbătut pentru „reîntregirea culturii române”, aducând exilul acasă. Basarab Nicolescu rămâne, în ambele ipostaze, un entuziast Căutător de Adevăr; fie impunând, alături de alţi tenori ai epocii, viziunea transgresiv‑integratoare, ofilind raţiunea binară şi afişând transdisciplinaritatea ca „blazon inconfundabil” (Crăciunescu 2019: 60), fie militând, printr‑un admirabil efort recuperator‑întregitor, la integrarea literaturii exilului, în numele unei drepte postumităţii a celor „desţăraţi”.
■ Critic şi istoric literar, eseist, prozator, profesor universitar
Adrian Dinu Rachieru
