Ultimul număr al revistei edu.manager online publică o declaraţie a ministrului Învăţământului, Sorin Câmpeanu, la încheierea procedurilor de evaluare a şcolilor doctorale, în care îşi exprimă, printre altele, satisfacţia că România se află în zona superioară a clasamentului european în ceea ce priveşte preocuparea pentru standarde şi calitate în educaţie. Aceasta presupune că standardele impuse sunt recunoscute internaţional şi că performanţele dcotorazilor, încununate de publicarea tezei, se situează la nivelul comunităţii academice internaţionale. Am ales ca pledoarie în acest sens trei cărţi recent publicate la edituri prestigioase din ţară şi din străinătate, semnate de Cristina‑Elena Safta, Mădălina Oneţ şi Corina Mitrulescu. Meritul lor principal este depăşirea poziţiei ancilare faţă de fondul teoretic şi disicplinar, bine stăpânit, dar în acelaşi timp supus unor exerciţii speculative finalizate cu viziuni personale asupra subiectului şi cu construcţii teoretice remarcabile prin puterea de analiză, asocieri şi sinteze.
Editura Eikon a fost o alegere potrivită a Cristinei‑Elena Safta pentru cartea sa în limba engleză, Between Wasteland and the Grail/ Între ţara pustie şi Graal. Un erou – artistul – apare în trei piese ale secolului trecut, scrise de Lucian Blaga, Marin Sorescu şi Bartolomeu Anania, prin care autoarea reuşeşte să rezume revoluţii epistemologice ce au condus de la viziune teocratică asupra creativităţii la poetica psihismului abisal şi, în fine, la deconstrucţia mitului în postmodernism. În locul unei prezentări descriptive, autoarea foloseşte aceste trei cazuri particulare pentru a deschide vaste panorame asupra istoriei ideilor şi a mutaţiilor estetice, de la poetica transcendentală a Evului Mediu sau romantismului la poetica aventurilor percepţiei şi memoriei în modernism şi la poetica semiotică a postmodernismului, care deconstruieşte ideea de divinitate în reprezentare vidă. Acestei idei îi sunt asociate două metafore cognitive opuse, pustiul şi Graalul, prezente ambele în poemul epic cel mai cunoscut al secolului, Ţara pustie de T.S. Eliot. Ele servesc autoarei pentru a lumina afinităţi elective ale autorilor români în literatura universală. Cu totul remarcabil este comentariul la acest poem al lui Eliot, care a beneficiat de la apariţie de o imensă exegeză şi căruia, totuşi, autoarea îi descoperă un surprinzător sens trecut cu vederea de predecesori. Familiarizată cu textul şi cu hermeneutica biblică, precum şi cu diverse scrieri teologice, dogmatice sau de istorie a ideilor, autoarea identifică prezenţa unui pasaj al dramei salvării cristice (rugăciunea din Grădina Ghetsimani şi arestarea lui Iisus) la începutul ultimei părţi a poemului, care părea inspirată exclusiv de mitologia hindusă. Concluzia autoarei este aceea că poemul lui Eliot şi‑a datorat succesul (inclusiv decernarea Premiului Nobel pentru Literatură) intuirii finalităţii ecumenice şi a discursului nihilist care au caracterizat secolul conflagraţiilor mondiale şi al
imperiilor ideologice totalitariste, adică al acelui totul e permis decretat de Ivan Karamazov înaintea bibliei nietzscheene a morţii lui Dumnezeu.
Selecţia textelor comentate de Mădălina Oneţ în Apolinic şi dionisiac în literatura română şi literatura europeană (Editura Limes, 2020) nu este întâmplătoare, ci serveşte mai curând ilustrării unei succesiuni de poziţii în filosofia şi estetica secolului trecut (expresionism, purism, existenţialism, postmodernism). Autoarea nu‑şi propune, aşadar, să fie mitograf, ci foloseşte cele două concepte ca metafore cognitive în încercările hermeneutice asupra câtorva capodopere ale secolului trecut: Camus, Gide, Blaga, Ion Barbu, Kazantzakis, John Fowles şi Nicolae Breban.
Mădălina Oneţ se situează pe un făgaş inetermediar între istoria ideilor şi Noul Istorism, resurecţia celor două categorii în filosofia lui Nietzsche devenind modul curent de superpoziţie a trecutului şi prezentului, ilustrativ fiind în acest sens punctul de plecare al comentariului: viziunea lui Socrate este recuperată prin dialogul platonic Eupalinos sau arhitectul de Paul Valéry. Exerciţiul comparatist identifică trăsături comune la autorii aceleiaşi faze culturale. Astfel, Îngerul de gips de Nicolae Breban prezintă aceeaşi complexitate şi profunzime pe care le descoperim la Kazantzakis şi Fowles: aceeaşi deconstrucţie a eului în mască, a credinţei în superstiţie şi prejudecată, a existenţei în spectacol, precum şi rescrierea precedentelor literare sau inserţia de tropi textuali care anunţă postmodernismul. Apolonic şi dionisiac sunt tratate mai cur
ând ca noţiunile lui Deleuze de platou şi deteritorializare, de intensităţi ale fluxului de energie din univers şi formele cristalizate. Polaritatea de sorginte antică alunecă sub concepte ale timpului nostru ca şi cum acestea ar fi produse prin reguli de transformare. Remarcabil comentariul şi intuiţia fără greş a pasajului edificator pentru dionisiacul Breban din romanul Îngerul de gips: „Vioiciunea şi brutalitatea lui Medoia sunt trăsături ale realului, iar Minda, la vederea acestuia, îşi aminteşte de Lazăr şi de învierea sa, simţind că îl retrezeşte la viaţă pe el, cel din pubertate, aflat în stare latentă undeva în inerioritatea sa: «Acest concret şi zgomotos Medoia avusese puterea să strige spre acel tunel al celor douăzeci de ani: Lazăre, vino afară! Şi spre emoţia şi spaima profundă a sa, a severului şi raţionalului Minda, din tenebrele acelui tunel ieşise tremurător, împleticindu‑se în bandajele acelea mortuare de care aminteşte evanghelistul, propria sa stafie uitată, poate chiar renegată. Pe care el ar fi putut‑o respinge, renega, dacă nu ar fi fost atât de uimitoare, de neaşteptată, de concretă!…»”.
Nu este puţin lucru să debutezi cu o teză de doctorat la prestigioasa Editură Peter Lang, aşa cum este cazul Corinei Mariana Mitrulescu, anterior cunoscută ca o talentată traducătoare. Sigur, antropologia culturală este un domeniu privilegiat al prezentului, dar meritele cărţii depăşesc mult condiţiile conjuncturale ale unui asemenea succes: Politics and Poetics of Gender in the Early 20th Century. Case Studies in Romania and the United Kingdom/ Politică şi poetică a genului la începutul secolului al XX‑lea. Studii de caz în România şi Marea Britanie. Punerea în relaţie a unor importanţi scriitori modernişti români şi britanici cu evidenţierea a surprinzător de multe trăsături comune este o dovadă a faptului că ideologia şi principiile estetice contează mai mult în geneza operelor de artă decât stagiul de civilizaţie şi că accesul la istorie ca discurs nu depinde de prosperitatea materială. Reprezentările – obiectivările domestice ale femeilor şi creative ale bărbaţilor – corespund relaţiilor de putere din societate şi invizibilităţii statutului femeii. În spiritul Noului Istorism, autoarea studiază textele literare în relaţie cu întreaga semiologie socială, cu eşantioane discursive – biografii, acte civile, scrieri memorialistice, articole de presă – de natură să arunce lumină asupra contextului cultural. Interesante descoperiri sunt realizate în felul acesta. Cine s‑ar fi aşteptat ca o scriere clasificată drept enigmatică şi inaccesibilă sub aspectul inteligibilităţii, precum Finnegans Wake de Joyce, să se sprijine pe fapte concrete şi de notorietate precum sistemul carceral rezervat femeilor în Irlanda emancipării naţionale? Şi totuşi, scena spălării rufelor în râul Lifey (simbol al curgerii necontenite a vieţii organice) trebuie să fi fost inspirată de represiunile femeii, printre care, spălătoriile Magdalene.
Prezenţa lor în conştiinţa colectivă era atât de puternică, încât ajunseseră şi subiect de presă: un periodic al începutului de secol prezenta Femeia Nouă nutrind ambiţia emancipării citind într‑un fotoliu, în vreme ce bărbatul ei spăla rufe. Titlul caricaturii era Washing Day/ Ziua pentru spălat. „Multe dintre guvernele europene, comentează Mitrulescu, au iniţiat o serie de campanii ideologice care au avut ca scop creşterea moralităţii în rândul cetăţenilor lor. Cel mai reprezentativ caz este acela al Irlandei, ţară care, prin arhitectura sa de detenţie şi încarcerare (spălătoriile Magdalene, azilurile pentru mame şi copii, şcolile de corecţie), a reuşit să controleze şi să disciplineze o categorie de femei considerate disfuncţionale din punct de vedere social. Acest lucru a dus la o dublă presiune exercitată asupra femeilor: pe de o parte, ele trebuiau să întruchipeze imaginea ideală a mamei şi soţiei respectabile, iar pe de altă parte, erau obligate să‑şi adapteze trupurile la paradigmele morale impuse de guvern şi de Biserica Catolică”.
Critica universitară a devenit un frecvent subiect de presă în ultima vreme – a se vedea Ovidiu Ghidirmic sau Gheorghe Perian discutând cazurile Alexandru Piru şi Liviu Petrescu, dar să nu‑l uităm pe Dimitrie Caracostea, unul dintre puţinii critici care se inspirau din filosofia limbajului (structuralism) din vremea lor. Autoritatea diagnosticului îi atribuie Ghidirmic (Ramuri, august 2017). În măsura în care există, aceasta vine din argumentele hermeneuticii, ale lecturii aplicate şi teoretizate. Critica tinerilor din universităţi, a doctoranzilor, are însă în plus ceva din vitalitatea şi energia orchestrelor de tineret. Este evident că îşi aleg cu entuziasm uneltele şi că sunt bucuroşi de descoperiri în domeniile pe care le explorează. Această energie juvenilă prinde bine şi maturilor la început de an.
■ Scriitor, eseist, profesor universitar, traducător
Maria‑Ana Tupan
