Din punctul de vedere al celor vechi, Scila şi Caribda marcau sfârşitul geografic al lumii. Ca şi Ulise, Horia Bădescu (Între Scila şi Caribda, încotro? Editura Şcoala Ardeleană, 2022) are de optat între doi monştri – frică şi degnerare – între care se produce apocalipsa lumii prezente, în sens de eşec al proiectului umanist al modenităţii iluministe. Studiu antropologic, filosofie politică, eseu moralist, prestidigitaţie a unui scriitor cu o explozivă inventivitate lexicală şi fin observator al spectacolului lumesc, această carte se citeşte cu încântarea pe care ţi‑o produce compania unui hermeneut prin hăţişul lumii contemporane, tot mai ireale, mediate şi oculte, prin urmare, în nevoie de interpretare. Nu spunem că tablourile acestei expoziţii nu ne sunt familiare. Nu se putea să nu fim izbiţi de burlescul vieţii politice, de erotismul grotesc, de violenţa patologică din filme şi jurnale de actualităţi, de licenţiozitatea agresivă care nu cruţă nici copiii etc. Cu toate acestea, spuse, aceste picturi în cuvinte devin scene vrednice de desenele negre ale lui Goya, care surprinde cu sarcasm o umanitate căzută în bestialitate, paralizată de spaimă sau în care imbecilitatea se însoţeşte cu agresivitatea faţă de semeni, care lovesc unii în alţii fără să vadă cum se prăbuşesc ei înşişi. Ceea ce fiecare a observat este astfel comentat, adus în spaţiul public, interpretat pentru a se înţelegere mai mult decât faptul în sine: istoricul, cauzele, consecinţele. De fapt, în carte revin ca un laitmotiv cele trei întrebări existenţiale, vechi precum Biblia şi reproduse în scrieri ale unor vremuri de criză, cum au fost războiul civil din Anglia contra absolutismului monarhic (Milton, Paradisul pierdut), mutaţia postumanistă a creaturilor tehnologice (Mary Shelley, Frankenstein) sau instaurarea apatiei decadente în Franţa sfârşitului de secol XIX (Paul Gauguin: De unde venim? Cine suntem? Unde mergem?).
Primele eseuri prezintă ceea ce este: spectacolul degradant al unei realităţi golite de sens, redusă la sunet şi imagine, revărsare de violenţă şi vulgaritate în mijlocul tragediei mondiale: „Vorbitu‑n bobi, în dodii, fără cap şi coadă, bălmăjeala fudulă, suficienţa doctă, căci există şi un asemenea oximoron lingvistic, parascoveniile vândute la gard, vorbele de clacă expurgate de orice farmec bucolic, cotcodăceala, sporovăiala sans rivages, incontinenţa verbală în regim onomatopeic şi emoticonic (ierte‑mi‑se acest barbarism inventat ad‑hoc!), chivuţăreala şi meliţatul cotidian, diurn şi nocturn”.
Un alt grupaj de eseuri încearcă să descopere sursele dezstrului umanitar în plan etic şi spiritual: instrumentalismul pragmatic al lui Machiavelli, care a văduvit politica de morală şi adevăr,
laicizarea Occidentului, pierderea valorilor creştine pe care s‑a întemeiat civilizaţia europeană, ravagiile cinismului, cruzimii şi lucrăturii oculte, iniţiate de iluminaţi şi perpetuate de bolşevism, fascism şi progresismul corporatist: „Lepădarea de sine a omului, pe care o pritociseră secolele bântuite de stafia iluminaţilor de la care aveau să preia ştafeta crucea încârligată şi steaua roşie, terfelind în domurile inumanităţii simbolurile Pătimirii şi Nativităţii Cristice”.
Într‑o carte scrisă în regim pamfletar, există o singură laudatio, un peon dedicat condiţiei umane ideale de la care se măsoară deviaţia actuală. Ca şi Immanuel Kant, autorul asociază imaginaţia deopotrivă cu ştiinţa şi creaţia artistică: „Imaginarul poetic şi cel matematic funcţionează după acelaşi model: ele constituie desprinderi de contingent, universuri reale în irealitatea lor, care se dezvoltă în sine, suficiente lor înseşi în construcţie şi finalitate, dar care se constituie ca «expresii ale ordinii», cum spunea undeva Solomon Marcus, evident ale ordinii universale, ale ritmului care guvernează universul, ca relaţie şi respiraţie, ca real exprimat în infinitatea nivelurilor sale de realitate, inclusiv al celui imaginar”.
Viitorul omenirii se arată şi mai sumbru, autorul apelând la profeţiile lui Yuval Noah Harari, mai ales din Sapiens şi Homo deus, conform cărora organismele vor fi tratate ca algoritmi, reacţiile electrochimice din creier limitându‑se la procesarea de date ce înlocuieşte demodata noţiune de conştiinţă. Dacă sentimenul de criză al primei jumătăţi a secolului trecut privea pierderea identităţii (Robert Musil, Omul fără însuşiri), alienarea individului şi victoria anonimatului maselor, postumanismul sfârşitului de secol a însemnat alterarea naturii umane prin experienţe genetice şi tehnologice. Atacurile asupra modului tradiţional de perpetuare a speciei includ familia nucleară, înlocuită cu fertilizări artificiale, clonare, setare a activităţii cerebrale din care afectivitatea şi voinţa proprie au fost eliminate. Din păcate, nu este nevoie de imaginaţie futuristă. Criminalitatea cibernetică a reuşit să creeze un spaţiu carceral în care este deformată identitatea individului: sunt înlocuite informaţiile reale cu proxy‑site‑uri haotice, miştocărie huliganică pe site‑urile de prezentare ale publicaţiilor, false biografii, defavorizante, e‑mailuri blocate sau false trimise prin copierea ID‑urilor redacţiilor şi editurilor străine.
O parte semnificativă a cărţii este dedicată geopoliticii, definirii Estului în raport cu Occidentul. Sunt susţinute revendicările legitime ale Estului, înăbuşite sub teroarea etichetelor de naţionalism, antieuropenism, conservatorism, care nu sunt, însă, decât ataşament la valori tradiţionale, cum ar fi credinţa şi familia. Autorul îl citează pe Milan Kundera cu o observaţie de natură să infirme clişeul dogmatismului Estului în comparaţie cu vocaţia democratică a Occidentului: valorile Estului „sunt acelea pe care le apăra Primăvara de la Praga, atunci când Parisul îmbrăcase cămaşa roşie, fără să aibă habar că era cămaşa lui Nessus. Cum pe bună dreptate constata Milan Kundera, citat de Jacques Rupnik în Les deux Printemps de 1968, Etudes, mai 2008: „«Maiul parizian» punea în cauză ceea ce numim cultura europeană şi valorile sale tradiţionale. Primăvara de la Praga era o apărare pasionată a tradiţiei culturale europene – apărare atât a creştinismului, cât şi a artei moderne, deopotrivă negate de putere. Noi am luptat cu toţii pentru a avea dreptul la această tradiţie ameninţată de mesianismul anti‑occidental al totalitarismului rusesc”.
Ilustrate cu harul observaţiei vrednice de un Caragiale şi prin apel la scrieri ale unor politologi asupra mutaţiilor din istoria recentă, eseurile lui Horia Bădescu descurajează chiar şi firave încercări polemice. Câteva observaţii am dori să facem, totuşi, în continuarea teoriei existenţei diferitelor niveluri de realitate (Philip Anderson: stratificare). Mitul Vestului ca o culme a civilizaţiei nu a fost creat de Machiavelli, Bismarck sau Napoleon, ci de Shakespeare, Beethoven, Velasquez şi restul stirpei lor. Nu trebuie confundată sfera culturii cu politica. De ce să spunem că s‑a laicizat Vestul şi a rămas Estul religios? Sentimentul sacrului se poate să fie mai puternic în literatura existenţialistă sau în muzica lui Messiaen sau Vaughan Williams decât în practicile unei religii reduse la obiceiuri, ritualuri şi superstiţii din care unele par desprinse din Mitologia lui Romulus Vulcănescu. Dacă vesticii au renunţat la creştinism, unii estici nu l‑au cunoscut niciodată, aşa cum a fost acesta explicat şi împărtăşit mulţimilor în drama medievală sau în muzica orgilor prezente şi în modeste biserici săteşti.
Dorinţa de apropiere între oamenii de cultură de o parte şi alta a fostei Cortine de Fier este autentică şi de ea s‑a bucurat însuşi Horia Bădescu în calitate de diplomat şi scriitor. Încă din anii ’90 comparatiştii americani se străduiau să lărgească aria de studiu pentru a include şi alte culturi decât cele din canonul tradiţional. Autorii de studii literare sau teze de doctorat au găsit interes pentru literatura română în Anglia, Germania, Franţa, Italia, China etc., mai greu fiind, în drumul către ele, să înfrunte snobismul semidocţilor din România care nu văd într‑un Nichita Stănescu, Marin Sorescu sau D.R. Popescu decât afilieri politice comunisto‑stângiste. Eliberarea de sub totalitarism din anii ’90 a însemnat, din păcate, şi o eliberare de sub autoritatea până şi a vechilor standarde universitare, chiar şi Academia căpătuindu‑se cu membri fără cărţi, complexaţi ei înşişi de discrepanţa dintre opera inexistentă şi acumularea caragialescă de titluri şi diplome. Estul are în mod sigur şanse ca realitatea să se întoarcă din coşmar în utopie, cu condiţia unei noi bătălii pentru cultură şi minimalizarea interferenţei factorului politic. O piatră de temelie este această carte în care ni se descoperă o minte puternică, un moralist cioranian şi un retorician capabil de cea mai rafinată artă a persuasiunii.
■ Scriitor, eseist, profesor universitar, traducător
Maria‑Ana Tupan
