Şi pe vreme de pace, şi pe vreme de război, aparatul de detectat incorecţi politic funcţionează. Vorba asta, reacţionar, hodorogeşte ca o căruţă goală. Sub flamura lui Eugen Lovinescu (Scriitorul român e reacţionar), afirmaţie scoasă din context, mari valori apar ca perimate unor condeieri plini de ambiţii şi de ranchiune. Eminescu zice‑se că a blocat, oho!, capitalul, drumul de fier, noul cu majusculă. Pentru Agîrbiceanu capitalul era un păcat. Şi pentru Galaction. Ce personaje a creat Duiliu Zamfirescu? Provinciali, „ţărănizanţi”, repulsivi la metropolă. Îngerii lui V. Voiculescu sunt ţinte uşoare pentru cei furioşi şi atei. Şi se merge din aberaţie în aberaţie. Marian Ilie îmi semnalează că un consilier municipal din Craiova, fost membru USR‑PLUS, a găsit cu cale să taie fondurile pentru Festivalul Mondial de Poezie „Mihai Eminescu”, festival cu participarea poeţilor din 21 de ţări. Domnul respectiv, Cezar Drăgoescu, nu vrea în ruptul capului un festival cu numele lui Eminescu. Războiul între partizanii lui Eminescu şi partizanii lui Caragiale consumă, încă, hârtie multă. Plicticosul Eminescu, cel melancolic, pustiitor, fără soluţii, este opus lui Caragiale, cronicar acid, mereu în vervă, într‑un cuvânt, terapeut. Nimic mai fals. Cine a citit Mihai Eminescu incorect politic (Editura Scara Print, Bucureşti, 2014) de Theodor Codreanu a înţeles bine de ce. Nu şi campionii „europenităţii”, vocabula predilectă a lui Daniel Barbu. Şi e imposibil să nu vezi că doctrina political corectness iese din marxism. Trebuie să ne temem de The Scarecrow, sperietoarea de ciori astfel numită? Nu ne vindecăm de tradiţie, suntem etichetaţi retarzi.
Demascările retrograzilor se fac în vechiul stil proletcultist: cum apărea ceva în regim de capodoperă, apărea şi vocabula ratat. Bietul Ioanide era roman ratat de G. Călinescu, Noaptea de sânziene era roman ratat de Mircea Eliade. Paznicii de atunci ai doctrinei realist‑socialiste (Tertulian, Croh, G. Damian, M. Petroveanu) erau, însă, mai calificaţi decât domnul Iulian Bulai, gata să‑l trimită în carantină (şi‑n izoletă chiar) pe Dan Puric. „Se pregătesc”, aşa cum se anunţa în şedinţele PCR, Florin Zamfirescu, Mircea Diaconu, iar din ograda literaturii, Sorin Lavric, dar şi Miron Manega, având Certitudinea (titlul excelentei sale reviste) că Eminescu este poetul naţional al României. Chiar dacă „filosoful” H.‑R. Patapievici acuză Inactualitatea lui Eminescu (Flacăra, nr. 1‑2, 2002): „Cum ar fi putut fi altfel? Ca poet naţional Eminescu nu mai poate supravieţui deoarece noi azi ieşim din zodia naţionalului”. Aşadar, să ne vindecăm odată de „fostul” (după Patapievici) poet naţional, atât de incorect politic!
Cu cât eşti mai subdezvoltat intelectual, cu atât vrei să pari mai „progresist”. Ca Bulai, parlamentarul. Or fi fost mai „progresişti” Proust, Faulkner, Márquez? Cred, ca şi Mircea Tomuş, că
„progresul” în literatură nu duce neapărat la superior, la mai bine.
Sadoveanu e iarăşi bun de tocat cu toporişca în pieţe publice. Au făcut‑o legionarii. Care‑i „narativa” lui? E bine‑n bălţi şi‑n huci (de Nada Florilor se face vorbire). Nopţile de sânziene? Vine inginerul din Franţa să aducă tehnică nouă pentru exploatarea pădurilor, iar ţăranii (înapoiaţi) nu vor să le taie. Natura se opune şi ea. Franţuzul pleacă din România şi‑i lasă în mizeria lor pastorală. Codrul secular, care, tăiat, ar fi adus progres, iese biruitor. Atunci. Acum s‑a realizat şi raderea pădurilor, cu folos mare pentru companii austriece.
Listaşii atacă. Blasfemiază satul şi pe „ţărănizanţi” ca Marin Preda, considerat colecţionar de potcoave vechi. Cui îi mai pasă de un biet salcâm tăiat? Ei, uite că Moromeţii, proză cu ţărani, nu‑i perimată. L‑au scos oare din manualul de română? Şi ce‑or pune‑n loc? Ca pe vremuri proletculte, când Zigu Ornea demasca dur Caracterul reacţionar şi diversionist al semănătorismului (Cercetări filozofice, 1961), afirmând că sămănătorismul e „diversiune culturală”, cu „puternice note naţionalist‑şovine”, se vorbeşte şi acum de tente xenofobe. Vă amintiţi cum funcţiona Poliţia Gândirii în 1984, cartea lui Orwell? „Crimele de gândire” erau pedepsite, iar Ministerul Iubirii tortura creierul şi‑l spăla. Mă tem că Poliţia Gândirii funcţionează şi la noi: a opri părerile alternative, divergente, asta nu‑i cenzură? Vom avea curând un Minister al Adevărului, o platformă a Adevărului, o altă Pravda? Ficţiune distopică? Ba realitate.
Se merge pe scenariul distragerii atenţiei: pandemie, război din ce în ce mai aproape, maladii misterioase, tehnici psyops – manipularea comportamentului prin operaţiuni psihologice, în timp ce „novanţii” scriu şi scriu. Dacă vrei să fii politic incorect şi blamat ca atare (declarat nul, depăşit etc.), recunoaşte că îţi respecţi tradiţia, rădăcinile, viaţa de familie creştină, că ai bun-simţ şi, vai, că te supui abstinenţei postului. Ignori cutuma, viitorul (îţi) sună bine. Dacă nu eşti globalizant, automat nu poţi fi globalizat. Mai mult încă, te trezeşti pe vreo listă neagră de anti‑democraţi, anti‑europeni, amatori de dictatură putinistă sau – ferească Domnul! – fascişti ori nazişti. Noii listaşi sunt la fel de toxici ca proletcultiştii. Toxicitatea şi‑au păstrat‑o.
În perioada de „gropar al burgheziei”, Z. Ornea desfiinţa poporanismul ca „diversiune”, care ar exclude lupta de clasă. Mai nocive i se păreau altele: „Curente ideologice ale burgheziei şi moşierimii, în cazul nostru junimism, semănătorism şi gândirism”. Iar nevasta lui Tertulian, Georgeta Horodincă, semna, consonant, un soi de pamflet: Adio, domnule Maiorescu! Întreb: la urma urmei, de ce ar fi reacţionar‑nocive atitudini ca abordarea trecutului istoric, etnografismul, ortodoxismul generator, luminarea satului (ce a mai rămas din el)? „Luminătorii satelor” erau învăţătorii şi preoţii. Iar listaşii ricanează: n‑avem chef de neo‑semănătorişti, ca Mircea Platon. Asta la vreme de (încă ) pace. La vreme de război, se scot din programa universităţilor Tolstoi şi Dostoievski, de pe scenele teatrelor Cehov, ceea ce convine anulării culturii.
Postsocialist, s‑a practicat răzbit cancel culture, ca şi cum n‑ar fi fost destul proletcultul. S‑a dat ieşire din scena literaturii lui Rebreanu, care scria: „Literatura fără ţară nu există”. Şi nu‑i aşa? Ar fi putut fi Dante – danez, Dosto – neamţ, Goethe – francez, Cehov din Soho? Lui Ilf şi Petrov nu le‑a prea mers America „fără etaje” la inimă. Le dăm exit? Şi lui Esenin, pentru că nu ne place Cu satu‑n glas?
Un filosof susţinea că are 4 (patru) ţări. Eu mă mulţumesc cu una. Nominalizantul şi nobelizantul Cărtărescu, într‑un interviu cam de prin 2010, luat de Ioana Pârvulescu, se plângea că nu‑i destul de publicat în Franţa pentru că vine din „the middle of nowhere”. Din „nowhere” au ieşit Brâncuşi, Enescu, Eliade, Cioran…
Sper să nu ne mai apuce ciclic „euromânia” (patent Luca Piţu) ca să aruncăm la pubelle cultura română, la un loc cu istoria. Şi câte aberaţii nu se promovează privind istoria noastră, a României, considerată de Lucian Boia altfel. De ce este România altfel clarifică istoricul de la UB: România e stat artificial care n‑ar trebui să existe; Românii sunt în retard istoric, cultural, educaţional. Mereu la coada Europei; România e neguvernabilă; Latinitatea e imaginară; Progresul i‑l datorăm lui Carol I, un străin. De acord, dar Carol I, înţelept, l‑a urmat în multe pe Cuza. Iar satisfacţia unora că n‑a fost român e penibilă. Şi câţi nu‑şi exprimă satisfacţia că Eminescu n‑a fost român, nici Caragiale, nici Steinhardt…Ba au fost cei mai buni români.
Istorici şi publicişti, care nu mai pridideau să afirme că trecutul eroic e ficţionabil, deci, nu‑i, că valorile trecutului sunt ficţionabile, deci, nu‑s, au întors foaia vorbind despre moartea glorioasă a eroilor ucraineni în apărarea pământului. Moartea alor noştri – nu, iar mormintele, care mai sunt, sunt lipsite de ale laurilor foi. Sunt cam aceleaşi voci care blamau rezistenţa în munţi contra sovieticilor, ca legionară, martirajul în închisorile comuniste, de sorginte legionară, patriotismul ca vânare de vânt. La o adică (război), greul tot pe Titi Căciulă (aşa cum e numit în derâdere omul simplu, de la ţară) cade. Nu ne bazăm pe pectoralii lui Bulai şi pe bâta lui Drulă, ci pe românii declaraţi laşi, hoţi, leneşi. Matei Blănaru are dreptate: clişeele negative despre români sunt „poate cel mai mare fake‑news din societatea românească”. Şi uite că imaginea negativă, pusă în circulaţie de Boia – CTP, a prins, deşi românii pot fi şi harnici, şi religioşi, şi curajoşi.
Pentru cine nu ştie, Congresul al IX‑lea vorbea de „diversitatea stilurilor”, devenită posibilă pentru că de la tribună se afirma că „marxismul e o ştiinţă vie”. Ce pleaşcă pentru scriitorii nealiniaţi! Are dreptate Cornel Ungureanu: atât de blamaţii Preda, DRP, Breban, Buzura, Fănuş Neagu, Ţoiu au demonstrat, în anii ′70 chiar, „îngrozitorul eşec al proiectului comunist”, uzând de formula „diversitatea stilurilor”. Numai pasivi n‑au fost faţă de doctrină. Şi‑i pericol mare pasivitatea asta.
Închei: Cultura cu sens unic pare a se prăvale din nou peste noi. Mediocritatea e mereu agresivă, iar vaccin pentru acest virus nu s‑a găsit. Ce‑i de făcut? Aceasta e quaestio. Aşa cum am mai spus: Gândeşte/ Scrie/ Citeşte şi fă ce vrei: eşti om liber.
■ Romancier, eseist, publicist, critic şi istoric literar, editor
Magda Ursache
