Lumea mică a uliţei Măicuţa e, cumva, paralelă cu cea a străzii Laţcu Vodă. Sau, cum o spune Val Talapalaru: „O anestezie patriarhală plutea peste Măicuţa, prin care înotam ca într-o apă densă din care nu mai reuşeam să ieşim şi în care ne găsisem definitiv locul, ca în lichidul acela hrănitor al placentei. Nu existau ruperi de ritm, nici seismele altui univers. De fapt nici nu exista alt univers”.
Marca Valentin Talpalaru e mixtura inextricabilă de tristeţe blândă şi compasiune (subliniat: neostentativă) cu care înţelege toate cele ale pământului: tristele şi amuzantele, amarul şi dulcele. Nici nechibzuitele amatoare de bliuha ori inconştienţii amatori de „mitilic” nu-s antipatici. Ispita de a-l apropia lui Creangă, lui Sadoveanu, cel din Nada Florilor, lui Teodoreanu din Uliţa copilăriei nu mă atrage şi n-o urmez; nu mă gândesc neapărat, din cauza roşcatului Vaska, la Vara, cu frumosul cal bălan de W. Saroyan şi nu văd Strada Măicuţa ca scriere memorialistică. E proză pentru simplu motiv că autorul vrea să construiască şi construieşte un spaţiu literar, unifică întâmplări, scene, personaje, numitorul comun fiind umila stradă mărginaşă ca un singur trotuar din Târgu Frumos. Ne-o şi spune Val. Talpalaru de la primul pas narativ, din incipit: „De unde aţi depăna povestea unei străzi? Din capătul ei care se varsă în altă stradă şi care la rându-i duce către destin? Sau din celălalt, dinspre care vii la tăierea viţelului gras al memoriei?”
Valentin e un copil normal, la fel ca orice copil (îi plac floretele şi războaiele, armele fiind haragii din vie; i-e teamă de cimitir şi de salamâzdră), având în grijă trebi modeste, ca măturatul curţii, ori udatul grădinii şi bucurii pe măsură; ca orice copil, vămuieşte gavanoasele de dulceaţă şi pomii dând în copt, trece prin peripeţii cu represalii. Un copil curăţel şi bălăior, nici înfometat, nici sătul, pentru care şunca nu simplă, ci cu muştar e un fel incredibil de mâncare. Nu conştientizează sărăcia, lipsurile nu-l umilesc. Şi mi-a adus în minte omul nevoiaş, dar fericit, cu o singură cămaşă (sunt cel mai fericit din târgul acesta!), a doua netrebu
indu-i. Cei din familie amăgesc foamea cu te miri ce (autorul se declară alergic la harbuz cu pâine), trăiesc înghesuiţi ca ştiuleţii în odaia strâmtă, dar păstrează o anume demnitate a sărăciei: „O bucată de carne ori de salam cumpărată de la puţinele dughene ale târgului era o victorie, iar jertfirea ei pe masă avea ceva de ritual.” Gravă, aferată, mama o „canonea” „cu meticulozitatea unui chirurg înainte de o operaţie grea.”
Măicuţa patriarhală aparţine în fapt nu oraşului, ci universului rural, unde toţi se cunosc şi se re-cunosc. Are rânduiala ei. Lumea uliţei, o lume întreagă, rotundă, plină, unde încap toate chipurile, cu dramele şi cu comèdia lor, este urmărită cu atenţie vie: deadea Trifan, cu „zâmbetul lui cu toţi dinţii, şoltic şi blând” („Eh, tî, maşenik!”, auzim glasul moşului; „Eh, tu năzdrăvanule…”), tiotea Uliana, cu buzunarele ei largi cât traistele, unde se găseşte mereu ceva pentru cel mic, frizerii – fraţi, „cu aura lor de alchimişti,” olarii şi lumânărarii ori croitorii de bekeşă, mantaua pentru mers la slujbă… Uliţa Măicuţa pare că încearcă a trasa un cerc magic în jurul măicuţenilor adevăraţi, şcolii unde se învaţă calendarul bisericesc, azbecika, dar şi grădinii cu smarodina a lui Moş Artemie, bunicul refugiat de la Fântâna Albă. Cu o singură mână, „părea o barză cu aripa ruptă.” Măicuţa îşi apără cum poate imaginea veche de „liniile dizarmonice” ale caselor noi, dar, ca orice personaj, strada creşte, îmbătrâneşte, trage să moară.
De ce au farmec aparte istoriile lui Valentin Talpalaru? Pentru că acest copil („bun de presat ca o frunză de brusture în ierbarul străzii”) e chiar poetul de mai târziu, atras de un cuvânt straniu, emoţionat de un acord subtil sunet – culoare – miros. Iar poetul, se ştie, e copilul lui Dumnezeu.
Valentin descoperă poezia lucrului banal: în pâlpâitul lămpii de gaz, în zgomotul roţilor căruciorului cu zarzavat de vânzare. Bucătăria lui deda Trifan e un eden. Poetul caută cuvântul „îndemânatic”; muzica frazei vine din slavă, dar şi din cutia radioului: „o primă şcoală literară şi muzicală a fost cea de la radio”, recunoaşte V. T., ajuns şi el om de radio.
Firul de pătrunjel e mirific, cana cu apă e mirifică (aşa cum sunt şi pentru Emil Brumaru), la fel migdalul înflorit roz în grădina lui Iamandi. Dar marele miracol e Cartea – comoara din pivniţă – dată cu împrumut de straniul personaj care i-a deschis fereastra spre universul cititului, cel mai de seamă act al existenţei. Copilul Valentin pare a ieşi din povestea voinicului cu cartea în mână născut, mai exact cu numere vechi din „Ogoniok şi Murzilka” (în chiriliţă?). Învaţă repede şi scrisul: o poznă epistolară este iertată pentru că ortografia nu-i aproximativă. Valentin îl descoperă pe Jules Verne, care o alungă pe Zoia Kosmodemianskaia, menţinută din vremea copilăriei mele în bibliotecile şcolare. Acolo, elevul îl descoperă şi pe… Boccaccio. Violul din Răscoala lui Rebreanu devine lectură de grup, deşi măicuţeanul nu-i deloc măscărigios, ca ţăranul lui Creangă. De altfel, V. T., fire de „bon disciple”, atras de învăţătură ca de lumina lămpii cu 18 focuri, îşi doreşte să rămână copil şi când porneşte spre adolescenţă: deşi bănuie ceva echivoc, prohibit şi misterios în joaca inocentă cu o fătucă din vecini, nu prea vrea să ştie ce. „Dictatura” Liuşa (dulcea lipovană îndulcind consoanele) e, din acest punct de vedere şi nu numai, benefică. Poezia lui Valentin Talpalaru nu alunecă niciodată spre zonă umedă, ca să zic aşa; nici în proză nu-i atras de „dezbrăcinări”, de acrobaţii de pat.
Da, Călin Ciobotari are dreptate în cuvântul său de însoţire a cărţii: Strada Măicuţa e „o antropologie afectivă” in nuce: un fel de sat „global” unde vieţuiesc în devălmăşie, într-un spaţiu supus unei anume rigori, co-etniile. Există acolo locul bun şi locul rău, cum cred ţăranii în dialogurile cu Ernest Bernea, curţi comune paşnice şi curţi cu garduri mişcătoare; se dezlănţuie certuri între rude agresive şi vecini hapsâni, care se duşmănesc şi-şi dispută bruma de avere, dar Valentin Talpalaru nu vorbeşte niciodată cu satisfacţie despre defectele măicuţenilor, fie ei lipoveni, români, evrei, ţigani, nici despre ipostaza dură, neagră a traiului lor. Peste tot şi toate, răsună strigătul erotic al unui ţigănuş: „Auricaaa! Aurica meaaa!”, cam ca uguitul unui guguştiuc înamorat.
În sumarul pseudo-tratatului său de antropologie, intră ritualul băii (lui Trifan), dar şi complicatul rit de trecere, cel plecat fiind înveşmântat în rubaşca specială cu pois, fruntea fiind învăluită protector de o filă din cartea de rugăciune. O greşeală minoră de cutumă e taxată prompt şi se ţine minte.
Neostentativ cum spuneam că este, Valentin Talpalaru aduce vag în discuţie chiaburiada contra omului înstărit (moş Trifan), care a ştiut cum să muncească şi să-şi sporească avutul. Semnificativ, leprele ajunse în fruntea târgului nu descind de pe uliţa lui. Şi pentru că l-am citat pe prefaţator, el însuşi autor de proză, mă tentează comparaţia dintre Strada Măicuţa (TipoMoldova, Iaşi, 2008) şi Captiv în Epoca de Aur (Ideea Europeană, 2010). Strada lui Talpalaru miroase a „sfinţi şi mărar”, a lui Ciobotari, a vodkă. Măicuţa produce alte tipologii decât blocoteţul prea sonor; altele sunt sursele de conflict în orăşelul obscur de nord, supus industrializării forţate, zguduit de sirena fabricii de covoare, fix la 5. Ritmul vital al uliţei pe jumătate rurală e altul, chiar când inundaţiile o devastează, chiar când se moare sau se ucide. Copilul de colivie de bloc e şi el altfel decât cel din casa de vălătuci şi grădină cu pomuşoară. Călin, omuleţul de 10 ani, colectează borcane, culege „patriotic” castane şi cacadâri, strigând din rărunchi salutul voios de pionier cu şnur (galben); cât pe ce să fie preformat ideologic de indicaţiile to’ar’şei învăţătoare şi dirijat pe drumul construirii neîncetate a socializmului, cum pronunţă Ion Iliescu.
Lumea mică a uliţei Măicuţa e, cumva, paralelă cu cea a străzii Laţcu Vodă. Sau, cum o spune Val Talapalaru: „O anestezie patriarhală plutea peste Măicuţa, prin care înotam ca într-o apă densă din care nu mai reuşeam să ieşim şi în care ne găsisem definitiv locul, ca în lichidul acela hrănitor al placentei. Nu existau ruperi de ritm, nici seismele altui univers. De fapt nici nu exista alt univers”. În satira lui Călin Ciobotari, lumea e de circ şi de balamuc, e sordidă, dezechilibrată, neindulgentă. „Bunicului îi datorez începutul acela de adevăr”, scrie C. Ciobotari. Cum bătrânul asculta Europa liberă (ca şi batiuşca Trofin, în strada Măicuţa), copilul întreabă despre ce se vorbeşte la aparat. „Despre dracu”, vine răspunsul. Aha, deci Ceauşescu e chiar dracu, pricepe şcolerul. Numai că în satul bunicului, Muşeniţa, se mai trăia fără cozi şi fără cartelă de pâine. După răsturnarea care a găurit steagul, se arată altă faţă a satului „global”: bocitul mortului e amânat după serialul Dallas.
Mai trebuie spus că poezia şi proza lui Valentin Talpalaru alcătuiesc un univers unitar, mereu între lacrimă şi zâmbet – vizieră. Dozajul formulei confesive? Un pic de durere („Ce-mi trebuie mie tată?”; Jan Talpalaru din satul Talpa, Zvoriştea Sucevei, funcţionar la poştă, nu i-a prea sunat de două ori la uşă fiului, cum nu i-a sunat nici Mihăilescu – tatăl lui Dan C-ul), o picătură de ironie faţă de sine, o picătură de modestie. Drama familială n-o resimte acut, nu-i deformează personalitatea adolescentului, dimpotrivă. Şi asta pentru că somnoroasa Măicuţa e un loc sustras haosului, dar şi luptei cotidiene pentru succes social, prin supunere politică maximă. Deja crescuse, „nu mai încăpea în poala uliţei” şi vrea să sară din ea, dar pendulează încă între acceptare şi refuz. Liceanul cititor de Hugo Friedrich s-a schimbat şi el. În fine, dă Bahluieţul pe Bahlui. Părăseşte Măicuţa o dată cu propria copilărie, ducând dorul după natura calmă şi mirosul de iarbă tăiată, ca-n versul lui Blaga.
Aici ar trebui să pun krâşka prezentării, capac adică, deşi n-aş vrea s-o fac. Şi asta pentru că Liuşa e ultimul cuvânt al cărţii, îi închide poarta. Liuşa, fiinţa firavă, istovită de muncă, mergând uşor sincopat; Liuşa, fiica lui Artemie şi a Ecaterinei din Fântâna Albă; Liuşa cea iniţiată în bucherele psaltirii slavoneşti şi-n taina murăturilor, trudind la Centrul de Legume – Fructe; Liuşa, cu viaţa ei modest – onestă. Încet – încet, cititorul care sunt înţelege că buna Măicuţă e chiar Liuşa, mama, cu glasul din ce în ce mai voalat, cu puterile slăbite. Ulysse se reîntoarce de sub zidurile Troiei, dar nu-şi mai află Ithaca, de care nu s-a putut elibera. Valentin Talpalaru găseşte ograda pustiită, casa terestră dispărută. Şi atunci, Măicuţa – Liuşa i se mută în suflet, continuând să trăiască acolo, dar şi în cuvântul lui. Şi-mi vine în minte episodul borgesian al omului care plănuise să deseneze lumea toată. După lucru îndelungat, termină, în fine, desenul şi vede că nu schiţase altceva decât chipul propriu. Valentin Talpalaru n-a „desenat” altceva decât chipul omenesc al Măicuţei – Liuşa.
O carte frumoasă, o carte – omagiu mamei.
