Literatura română după o revoluţie
În l989 Dumitru Ţepeneag era o legendă. Se ştia că avusese o tinereţe nonconformistă, că se afirmase ca unul dintre promotorii „onirismului”, în a doua jumătate a deceniului şapte, şi că apoi se stabilise defintiv în Franţa. După 1989, petrecându-şi timpul mai mult în România decât în patria adoptivă, scriitorul a redevenit pentru opinia publică un om arţăgos şi incomod. Angajat în campanii de revizuire a ierarhiilor literare, în polemici interminabile (inclusiv cu pontifi ai vieţii culturale, ca Gabriel Liiceanu) şi în alianţe care nu pot avea doar scopuri paşnice (de exemplu, într-o alianţă cu Nicolae Breban), el îşi alungă cititorii, asemenea pisicii cu clopoţei care vrea să prindă şoareci.
În l989 Dumitru Ţepeneag era o legendă. Se ştia că avusese o tinereţe nonconformistă, că se afirmase ca unul dintre promotorii „onirismului”, în a doua jumătate a deceniului şapte, şi că apoi se stabilise defintiv în Franţa. După 1989, petrecându-şi timpul mai mult în România decât în patria adoptivă, scriitorul a redevenit pentru opinia publică un om arţăgos şi incomod. Angajat în campanii de revizuire a ierarh
iilor literare, în polemici interminabile (inclusiv cu pontifi ai vieţii culturale, ca Gabriel Liiceanu) şi în alianţe care nu pot avea doar scopuri paşnice (de exemplu, într-o alianţă cu Nicolae Breban), el îşi alungă cititorii, asemenea pisicii cu clopoţei care vrea să prindă şoareci. Contribuie la această anti-seducţie şi reputaţia prozatorului de-a fi practicat în unele din cărţile sale anterioare ingineria textuală, pe care iubitorii de literatură o acceptă teoretic, dar o evită în practica lecturii.
În acest context apare o carte fermecătoare de Dumitru Ţepeneag, romanul Pont des Arts. Şi nu este prima de acest fel. Ea fost precedată de Hotel Europa, tot un roman, la care se fac, de altfel, numeroase referiri în Pont des Arts. Scriitorul a redescoperit arta simplităţii. Este, bineînţeles, o simplitate îndelung exersată, care nu are nimic naiv. Sofisticatele tehnici narative învăţate sau inventate de-a lungul timpului de autor au primit de data aceasta comanda de a sintetiza firescul.
Eliberat de complexe, capabil să fie el însuşi (adică blazat şi maliţios) pe parcursul a peste trei sute de pagini şi stăpân pe mijloacele de exprimare, Dumitru Ţepeneag face în Pont des Arts ceea ce au făcut întotdeauna adevăraţii prozatori: povesteşte. Povesteşte ce se întâmplă cu el şi cu cei din jur, povesteşte ce citeşte el sau ce citesc alţii, povesteşte vise, povesteşte aventuri imaginare, povesteşte chiar cum îşi compune povestirea, dar nu-şi trădează nici un moment condiţia de povestitor. De mult nu mai apăruse în literatura română o creaţie narativă atât de pură.
În plus fraza în sine este fluentă şi decisă, cuceritoare, aşa cum mai era numai fraza lui Mircea Eliade. După câteva decenii de şedere la Paris, Dumitru Ţepeneag se doveşte a fi un desăvârşit şi exuberant cunoscător al limbii române, îndeosebi al celei vorbite. Lingviştii ar putea extrage şi studia din textele sale sute de expresii de genul: „ne-a dus pe toţi cu zăhărelul”, „nu mişcaţi în front!”, „ne-am legat la cap fără să ne doară”, „se oţărî la el”, „singurul care a câştigat din toată tevatura asta”, „te pui cu America?”, „e şi o chestie de bani”, „nu mai scoaseră nici un cuvinţel”, „stăteau la palavre”, „şi-a luat tălpăşiţa”, „trăgea să moară”, „hodoronc-tronc”, „netam-nesam”, „cum-necum, uite că terminai romanul”, „de ce să stau singură cuc?”, „m-a luat la cobzăreală”, „nu are nici un chichirez” etc.
Personajul-narator al romanului, un român stabilit la Paris, de profesie scriitor, o roagă pe soţia sa, Marianne, să-i citească ultimul roman, Hotel Europa, şi să-i spună părerea despre el. Femeia pare la început captivată de lectură şi se grăbeşte chiar să dea un verdict favorabil:
„– Se citeşte uşor… Agreabil… spune şi, întorcând cartea cu coperţile în sus ca să rămână deschisă la pagina unde ajunsese, se duce grăbită spre bucătărie.”
La scurtă vreme ea aduce un amendament acestui verdict:
„– Se citeşte uşor, dar de înţeles se înţelege mai greu. E cam încâlcit.”
În continuare femeia se enervează de-a dreptul descoperind că figurează şi ea în carte, ca personaj, şi nu ca unul dintre cele mai simpatice. Din acel moment, lectura ei devine tot mai capricioasă, spre exasperarea autorului, care îi pândeşte fiecare reacţie.
Ca un făcut, în aceeaşi perioadă, o prietenă de familie, Smaranda, căsătorită cu doctorul Gachet, le aduce dactilograma unui roman memorialistic al soţului ei, care, ca fost prizonier în Iugoslavia, a simţit nevoia să-şi istorisească în scris peripeţiile. „Scriitorul” nu are chef să parcurgă opera unui diletant şi, în plus, se burzuluieşte la vederea ei dintr-un presentiment al rivalităţii, care, din nefericire, i se confirmă. Marianne abandonează lectura romanului Hotel Europa şi citeşte exclusiv textul diletantului, iar la sfârşit exclamă:
„− Am terminat şi să ştii că mi-a plăcut.”
Personajul-narator recunoaşte cu umor:
„Sincer să fiu, credeam că vorbeşte de Hotel Europa. Dau din cap mulţumit, apoi ridic mândru bărbia […]. Am aerul unui ofiţer german cu monoclu.”
Apoi, însă…
„…înţeleg că vorbeşte de fapt de cartea lui Gachet. […] Las bărbia în piept şi nu mai zic nimic.”
Cu această scenă se încheie, tragicomic, odiseea tentativelor pe care le-a făcut autorul de a-l seduce pe cititor. Din relatarea ei a rezultat un nou roman, Pont des Arts.
Prezentarea relaţiei dintre autor şi cititor ca o relaţie conjugală este de un comic irezistibil. Dumitru Ţepeneag sugerează cu artă acreala la care au ajuns „soţii” după multe… secole de convieţuire. Ce ar mai putea să născocească scriitorul pentru a o face să se înfioare pe plictisita şi sceptica Marianne? Ea preferă oricând o relaţie nouă, cu un începător.
Comedia relaţiei autor-cititor este numai una dintre laturile comediei literaturii care se desfăşoară în Pont des Arts. Cartea mai cuprinde o comedie a relaţiei autor-personaj, o comedie a condiţiei de scriitor şi chiar o comedie a actului creaţiei literare. Unele personaje – o femeie de moravuri uşoare, Ana, un neamţ pasionat de şah, Furhmann – îi trimit scrisori autorului, iar acesta, la rândul lui, intră în conflict cu unii dintre propriii săi eroi şi încearcă, nu întotdeauna cu succes, să le schimbe destinul. Pe de altă parte, în roman pătrund, ca rafalele de vânt într-o casă cu ferestrele uitate deschise, fragmente de texte din presa română şi franceză, scene din viaţa cotidiană (printre care se remarcă periodica scoatere la plimbare a unei căţeluşe), dialoguri dintre pasagerii aflaţi în acelaşi compartiment de tren, convorbiri telefonice cu Leonid Dimov (la zece ani de la moartea acestuia), poeme onirice, visuri propriu-zise şi aşa mai departe. Scriitorul combină cu o plăcere dezabuzată toate aceste elemente incongruente, fără să facă vreun comentariu. Şi tocmai fiindcă se abţine să dea explicaţii sau să-şi spună părerea în legătură cu ele, tocmai fiindcă le manevrează precis, ca pe nişte obiecte, creează impresia unei politeţi ironice faţă de realitatea propriei sale ficţiuni.
O singură dată se abate de la această regulă pentru a trata, eseistic, comedia creaţiei literare în era computerelor. Iar eseul care rezultă este el însuşi o capodoperă a comicului de idei:
„Textul de care nu eşti mulţumit dispare la o simplă apăsare de buton. Când ajung la editor, foile sunt curate, ordonate, cartea pare scrisă sub dictare, sub dictarea muzei ori a… sfântului duh. Ce-i drept, în felul acesta, ceea ce se scheamă manuscris dispare, nu mai are drept la existenţă. Nu mai rămâne nimic din munca pe text a vechilor autori care foloseau pana de gâscă, creionul, stiloul. Nu mai rămâne nici măcar ce rămâne după un autor care îşi scrie textele direct la maşină şi-apoi le corectează cu pixul, le modifică pe ici pe colo. Şi atunci mă întreb cu ce se vor ocupa viitorii cercetători literari. Adio variante, adio etape intermediare pe drumul către desăvârşire. Nu se vor mai comenta şovăielile maeştrilor, nici efortul acestora de a-şi alege expresia cea mai justă. Nu vor mai exista îngrijitori de texte care să studieze manuscrisele şi să decidă, în cazurile obscure, care e varianta cea mai sigură, adică cea mai aproape de intenţiile autorului.”
Desfăşurarea romanului seamănă în mare măsură cu desfăşurarea unui joc de şah. Autorul se joacă de-a literatura, dar se joacă în deplină cunoştinţă de cauză, cunoscând bine regulile domeniului. Spiritul său ludic n-are nimic comun cu naivitatea. Este vorba de fapt de o formă de rafinament. Se dovedeşte astfel încă o dată că autorii care debutează cu manifeste literare dinamitarde ajung la maturitate un fel de clasicizare.
