„Oh, honey, it’so funny!
Vino, my darling, să sărbătorim,
aşa cum se cuvine, Ziua
noastră comună şi oficială
Ziua Limbii Române…”
Mihai Barbu, Ziua Limbii Române. Like this…
Nu ne protejăm naţia, nu ne protejăm nici limba. Sado‑masochismului pe tema defectelor românilor, a ticăloşiei lor, a laşităţii lor (ne expunem şi defecte pe care nu le avem) îi corespunde o română stâlcită, schimonosită, stricată. Nu vorbim încă în universală, ca s‑o cotropim cu barbarisme, nici în esperanto, ca s‑o înţesăm cu vocabule împrumutate căznit, predilect din engleză. De ce spunem gaid, dacă avem ghid şi „nu mai avem taim”, în loc de nu mai avem timp? Nici timp nu mai avem? Iar testarea Covid-19 se face door to door, că n‑avem uşă‑n uşă.
Guvernanţii nu‑s atenţi cu limba română, de îţi vine să le strigi: Uşor cu gramatica pe scări! Le este străină cerinţa s‑o vorbească şi s‑o scrie bine, măcar pentru motivul că e limbă de stat. Or, ei sunt în serviciul statului. Locul unde (ne) lucrează se numeşte Guvernul României. Nevoi de bază nu sună bine pentru o minte plină de wronglisme? Sună mai bine nevoi basic? Cert este că nu pot fi rezolvate de nevolnici. Alte xenisme dans le vent? X e influencer, Y creează trend, Z targhetează, toţi se up‑datează…
Se întreabă politicienii noştri cum o fi corect? Demisii sau dimisii? Propagă sau propaghează? Ignoră sau ignorează? Delaţionişti sau delatori? Şi de ce s‑ar chinui să pronunţe manipulabilitate în
loc de manipulare, duplicitaritate pentru duplicitate, performativitate pentru performanţă? Cât despre promisiunile în limba folosită la vârf, ele sună cam aşa: „Sustenabilitatea transportului prin transpunerea directivelor pentru a se atinge multi‑mobilitatea”. Vă întrebaţi ce‑i asta? Răspuns: tren smart‑city.
„Am să mai videm”, se fofila o activistă, inenarabila Suzănica Gîdea, care voia să‑l cheme la raport comunist pe Mircea Eliade, să‑i ridice carnetul PCR, convinsă că‑l deţine. Fostul ministru al Educaţiei, Remus Pricopie, a întrecut‑o în ignoranţă. Era convins că întemeietorii Romei, Romulus şi Remus, au supt lapte de la o vulpe, nu de la celebra lupoaică.
Caligula şi‑a făcut calul consul, adică prim‑magistrat, noi urcăm în Parlament asini care se cred cai pur-sânge. Anisie, autoarea educaţiei needucate, după ce a inovat pepsiglasul, îl aprofundează, pesemne, în Parlament, în calitate de preşedintă a Comisiei de Învăţământ în Senat. Cât despre proiectul Iohannis, România educată, pare a fi lăsat deoparte o peroadă, deşi primarul Boc cere „să avem câţi mai mulţi elevi la şcoală ”, iar prof. univ. Mircea Coşa, omu’ cu cuponu’, cere: „Câţi mai puţine daune”. Ca şi cum n‑ar fi destul un Cîţu, care a scăpat o dată cu fuga, ca atins de streche, de misia de premier, dar nu i‑a mai mers a doua oară. A fost şi premier de 12 minute, bătând recordul istoricului Mihai Răzvan Ungureanu, cel care a renunţat la moştenirea Gojdu.
Şi câţi politicieni cu/ de vorbă goală se perindă zilnic pe sticlă! M‑am săturat s‑o aud pe experta Violeta Alexandru spunând repercursiuni. Suntem mai puţini, dar prea mulţi pentru muncita Violeta. Nu‑l treziţi pe Băsescu! Altfel „targhetează”, iarăşi, sfârşitul lumii. În 2006, ne spunea că „suntem pe un drum fără întoarcere” şi ne cerea „încă un efort spre capătul de drum”. L‑am făcut. Suntem la capăt. Le chevalier Orban „ca şi prim‑ministru”, zice „Vă urez condoleanţe”. Ah, acest şi care intervine unde nu‑i fierbe oala! Sărbători rimează cu înmormântări, dacă nu eşti precáut şi vrei să serbezi 1 Decembrie cu fasole cultivată în Argentina. Cu accentele ar cam trebui să fim mai precauţi. Şi‑mi aduc aminte de italianul care ne făcea cádou gablonzuri de 2 lei. O afaceristă vorbeşte de sumă ínfimă, ca şi coafura ei. O finanţistă despre indíce. La fiece tastare, dai de: acvíla încoronată, vápori toxici, cústod pentru custode, tútor pentru tutore, órgii pentru orgii, de te apucă insómnia. Anomálie după anomálie!
Seria „noi, care am murit în decembrie ‘89” continuă prin spusa demnitarei Şoşoacă: „Am murit destui”. Peste toţi şi toate, se aude cântata vorbire turcană: „Omul să aibă garanţia că nu se culcă sănătos şi se trezeşte – ferească Dumnezeu – mort, aşa cum s‑a întâmplat la Timişoara”. Cică a mai fost un caz, la Bacău.
V‑o mai amintiţi pe pedelista cu nume cacofonic, Anca Constantinescu? „Ciocu mic la ei, că noi suntem la putere” e nimica toată faţă de capii politici care se înjură „cu toată dragostea”. Limbajul vijelios stamulic are un corespondent în cel vijelios şoşoistic. Când televizorul e stins, mahalaua încetează pe dată.
Din respect pentru inima mea (confer reclama la Aspacardin), închid televizorul să nu mai aud zbieretele denumite „mijloace de stradă”, scoase de senatoarea Şoşoacă, doamna care, fără mască, îl demască pe Arafat, pe fond muzical: „Bagă‑i ceva cu români!”. Nu vreau s‑o ascult nici pe domnişoara Chichirău, cu pledoaria „ca capital”.
De câte ori voi auzi doisprezece voturi, cu varianta doişpe? Se pare că limba română (regular roumanian) pierde bătălie după bătălie cu agramatismul. Cioloş: „În ce privesc investiţiile”; Rareş Bogdan: „Comunicatele care urmez să fie date”, toate urmând regulile limbii EBA: „Pot să fie oameni care nu vor să vorbesc cu tine”. „Se vor pun nişte condiţii”, zice cineva care se vrea gramatical, dar nu poate fi. Da, îţi cam trebuie lecţii de autoapărare lingvistică după ce te uiţi la televizor.
Cu limba română, dar şi cu latina, a pierdut bătălia colonelul Gheorghiţă, adeverinţa „ad labam”, presupusă fiind scriere de mână. Să se exprime un colonel al Armatei Române în maidaneză, crezând‑o latină vulgară? Poate ar trebui să‑l corectăm pe Alecsandri? „Atuncea colonelul dă laba cu sergentul”. Receptor e pronunţat recėptor de multe ori. Şi nu‑i nenorocire că mai greşeşti, ci că nu vrei să te dumireşti.
„Prioritatea zero în România trebuie să fie susţinerea sectorului privat, nu educaţia sau sănătatea”, s‑a rostit, de mărţişor 2020, F.V. Cîţu, cu repetir: „Sănătatea şi învăţământul sunt chestii de
propagandă cu care trebuie să terminăm”. Şi încă, de trei ori ca la brigadă, la Radio Guerilla, în ianuarie 2021, despre sănătate şi educaţie, „sectoare unde s‑au băgat mulţi bani şi rezultatele nu se văd”. Ba se văd: ard spitale, numărul analfabeţilor funcţionali e în creştere, iar exprimarea jalnică arată ce jalnică e gândirea.
Şi dacă DOOM admite două‑trei variante pentru simpozion, de ce n‑am propune fiştecare câte o formă de scriere ori de pronunţie? Că n‑o fi mare filosofie. Pardon, filozofie. Cât despre Iisus, s‑a decretat că poate fi scris cu un singur i, nu cu doi. Doar Liiceanu se scrie cu doi i.
Mai merge cineva să caute îndreptarea din DOOM în DOOM? Zi‑le, mă, cum îţi vine la îndemână: cofeină şi cafeină, anghină şi angină, astmă sau astm, frecţiona şi fricţiona, că n‑o să te lase nimeni corijent sau corigent la română dacă spui sandviş sau altminteri, sandvici. Forma corectă pentru seringă o afli la vaccinare sau n‑o mai afli. Şi dacă membrii USR‑PLUS n‑au vrut să jure pe Biblie la început de mandat, doar n‑oţi vrea să jure pe DOOM.
De proiectul Pruteanu, Legea limbii române, promulgată în 2004, s‑a ales praful. Şi ce alarme au ţiuit atunci, ca sirenele SMURD! Că vom fi traşi la răspundere dacă schilodim limba ce‑o vorbim, că se vor da amenzi pentru greşeli de exprimare. Contraargument? E timpul să vorbeşti cum îţi place, ce atâtea reguli? Nu‑i democraţie? Iar forţarea limitelor limbajului spre scato ar fi luptă „onestă şi cinstită” (cum se rostea oximoronic cineva), pentru libertatea de expresie. Sau for free expression, model „plăcuţe suedeze”.
Cu siguranţă, n‑o să fie amendat doctorul veterinar care face reclamă la hrănuri de peruşi sau bucătarul care a inovat, pe TVR1, pluralul ouri pentru ouă. A apărut şi pluralul restauranturi, fie binevenit, dar şi grijuri. Avem şi o profesiune nouă: piţer, iar fiecare are mega‑ul lui. Ce să mai zici decât: Succesuri, măi băieţi!
Starurile politice pot fi greu convinse că la grammaire est une chanson douce (Erik Orsena, Goncourt, ‘88). Şi‑mi vine în minte Const. Rădulescu‑Motru, cu acel: „Se necinstiră limba şi obiceiurile”. Dar cărturarul o zicea despre ciocoii din timpul domniilor fanariote, nu despre aleşii noştri. Nu le mai pomenesc pe alese, ca să nu fiu acuzată pă telefon, pă messenger sau pă instanţă de misoginie.
Îndemnul lui George Sion: „O, vorbiţi, scrieţi româneşte, pentru Dumnezeu!” e considerat de cei cu carenţe de gramatică fixaţie sau, în ortografie personalizată, kestie depăşită. Că n‑o să le spună lor gramerienii din astea, cum să vb. N‑au decât să vorbească grămăticii ca la carte, treaba lor.
Îi trimit la Anton Pann: „Din vorbă se face fapta şi din faptă vorba”.
■ Romancier, eseist, publicist, critic şi istoric literar, editor
Magda Ursache
