La examenul de Bacalaureat de anul acesta, extrem de mulţi elevi au avut dificultăţi cu înţelesul locuţiunii adverbiale „de bună seamă”. Desigur că elevii şi părinţii au protestat împotriva samavolniciei de a întreba oameni între 18 şi 19 ani ce anume înseamnă expresia de mai sus. După cum era de aşteptat, furtuna în păhăruţul gol al absolvenţilor de liceu a produs o vâjâială plină de consecinţe care a măturat de pe faţa viitoarei şcoli româneşti orice expresie „arhaică” polisilabică de genul acesta. Începând cu Bacalaureatul din România educată de la anul, elevii vor primi sarcina de a identifica emoticonul sinonim unui alt emoticon. La urma urmelor, aşa comunică ei astăzi, este, deci, normal ca şcoala să fie complet sincronizată cu monosilabismul şi imagismul de bandă desenată al lumii de astăzi.
Indignare au produs şi nişte frumoase versuri de Alexandru Vlahuţă, o scurtă meditaţie pe tema trecerii şi a reînnoirii vieţii. Elevilor nu li s‑a cerut să ştie ceva despre Vlahuţă, ci să discute versurile, arătând legăturile dintre conţinut şi formă, dintre înţeles şi stil, dintre ce vrei să spui şi cum poţi spune ce vrei să spui. Departe de a impune o complicată incursiune în lumea istoriei literare, cerinţa sonda limitele alfabetizării funcţionale. Şi la acest exerciţiu s‑a protestat, în numele faptului că Vlahuţă e un poet minor, vechi, poate chiar şi mort, cine ştie, deci irelevant.
În ambele cazuri, avem de a face cu pretenţia de a judeca mai multul pornind de la mai puţin. Mai puţinul are pretenţia de a judeca mai multul. Rostul şcolii este acela de a pune mai multul să‑l înveţe pe mai puţin astfel încât acesta să devină şi el mai mult. Or, sub supravegherea experţilor crescuţi în solariile finanţărilor interne şi externe, ale veşnicelor schimburi de experienţă şi diurnă, şi ale programelor finanţate din fonduri (ne)rambursabile, rostul şcolii româneşti a devenit acela de a se alinia mai multul la rigorile năzuroase ale mai puţinului. Orice analfabet îşi închipuie că e îndreptăţit să ceară ca lumea să fie redusă la dimensiunile dumicaţilor „muieţi” pe care‑i poate morfoli mintea lui ştirbă.
E adevărat că şcoala trebuie să ţină cont, aşa cum ni se tot repetă, de talentele, potenţialul şi interesele elevilor. Adică de ceea ce există. Nu de ceea ce pretind părinţii că li se cuvine în virtutea nonexistenţei agresive. Şcoala are menirea de a cultiva români competenţi şi oneşti care să‑şi poată locui ţara, care să şi‑o poată stăpâni. Lipsa de patriotism are legătură şi cu desprinderea de realitate a şcolii corupte prin reforma neîncetată. S‑au pierdut aproape trei decenii administrând, la nivel şcolar, mofturile părinţilor, defetismul autointeresat al multor profesori, care au intuit că e mai profitabil să facă meditaţii decât să lupte pentru a‑şi apăra statutul profesional care depinde de integritatea pedagogică şi didactică a actului educaţional, şi abandonul mintal al elevilor. S‑a neglijat complet rolul jucat de structura pedagogică şi didactică a şcolii, principii de bază ale pedagogiei au fost eludate complet în practică, deşi unele dintre ele sunt prezente la nivel declarativ şi s‑a mers doar pe combinaţia a două pragmatisme: pragmatismul trecerii examenelor cu orice preţ (meditaţii, scăderea nivelului examenelor, pile, scurgerea subiectelor ş.a.m.d.) şi pragmatismul stării de bine, al negocierii dintre facţiuni care face astfel încât toată lumea să fie mulţumită, deşi realitatea e din ce în ce mai îndepărtată, mai brutală şi mai beteagă. Toţi cei implicaţi se asigură reciproc că e absolut normal ca lumea minţii lor să fie din ce în ce mai mică, deşi în acelaşi timp pretind că îi pregătesc pe elevi pentru viaţă şi viitor. Viitorul, ca necunoscută, e infinit, şi nu te poţi pregăti pentru el stingându‑ţi lumina, reducându‑ţi cunoştinţele, vocabularul, cultura, reperele. Decât dacă îţi stingi lumina ca să te camuflezi, ca să te aperi de bombardamentul viitorului.
De exemplu, faptul că nu ştii cine a fost Vlahuţă nu înseamnă că Vlahuţă nu a existat şi că nu a jucat un rol însemnat în cultura noastră. În 2019, la 100 de ani de la moartea lui, am îngrijit o ediţie din publicistica lui, total necunoscută: Alexandru Vlahuţă, Primul şi ultimul (Timpul, Iaşi). Volumul a fost lansat cu ocazia Zilelor Convorbiri literare şi are 588 de pagini, cuprinzând în partea a doua evocări ale lui Vlahuţă semnate de Vasile Voiculescu, Nichifor Crainic, Garabet Ibrăileanu, Cella Delavrancea, Victor Eftimiu, Lucian Blaga şi mulţi alţii.
Am ţinut conferinţe, am organizat lansări de carte, am făcut un documentar disponibil gratuit pe internet. Am căutat să arăt care a fost rolul lui Vlahuţă, imens, de verigă de legătură între generaţia lui Eminescu şi tradiţionaliştii interbelici, mai ales cei de la Gândirea. Aşadar, toţi cei care îşi închipuie că au dreptul să vocifereze pentru că „s‑a dat Vlahuţă la Bac” ar trebui să se certe cu Vasile Voiculescu, cu Lucian Blaga şi cu Nichifor Crainic în privinţa importanţei lui Vlahuţă pentru limba şi literatura română şi pentru România în general. Sigur că poţi sta cu ţeasta, mică şi smochinită, ascunsă adânc sub aripă, dar acest lucru nu înseamnă că lumea din afară, reală, nu există pentru că în capul tău de struţ iliterat e întuneric. Nimeni nu are voie să reducă ţara la dimensiunile minţii lui înguste. Oricât de mare ar fi gloata acestor iliteraţi. Şi în niciun caz această reducere nu poate fi consfinţită prin trecerea unui examen de Bacalaureat.
Elevii care dau Bacalaureatul au, foarte mulţi dintre ei, 19 ani şi peste, fiind daţi în clasa 1 la 7 ani şi peste. Clasa pregătitoare a devenit obligatorie din 2012, deci în anii care vin mulţi elevi, daţi în clasa pregătitoare la vârsta de 7 ani, vor da Bacalaureatul la 20. Îi ţin părinţii acasă nu doar din raţiuni patriarhale, ci mai ales din raţiuni competitive, ca să fie mai vârstnici decât colegii lor şi să poată lua note mai mari. Vârsta e un avantaj competitiv într‑un sistem de educaţie ale cărui programe şi integritate pedagogică au fost date peste cap. În fine, indiferent de motiv, elevii de BAC de azi şi de mâine sunt şi vor fi de regulă mai vârstnici decât elevii de BAC de odinioară. Dacă până la binecuvântata vârstă de 19‑20 de ani nu ai găsit timp să citeşti Jules Verne, de exemplu, în care expresia „de bună seamă” apare de nenumărate ori în traducerile semnate de Gellu Naum, Radu Tudoran, Pericle Martinescu, Lucia Donea‑Sadoveanu, Sanda Radian sau Val Panaitescu, atunci de bună seamă că va trebui să te mai ţină mama pe laviţa inteligentă (smartlaviţa) încă vreo douăzeci de ani. Întârzierile se acumulează de la un anumit punct încolo.
Dar iată că, reacţionând la sugestia mea referitoare la Jules Verne, o mama îmi scrie: „Nu credeţi că Jules Verne este cel puţin depăşit pentru o generaţie care foloseşte telecomanda din primii ani de viaţă? Jules Verne nu mai are cum să le aprindă imaginaţia. La vârsta lor citesc o carte dacă îi captivează acţiunea. Nu îi impresionează descrierile, filosofia sau figurile de stil”.
Îi impresionează acţiunea şi nu îi interesează descrierile, filosofia sau figurile de stil? Exact aşa este şi pisica mea. E interesată de acţiune, nu de descrieri, filosofie sau figuri de stil. Sau de caracterizarea personajelor. Dar e pisică, nu om. Pisica mai are şi avantajul, faţă de omul nou în chestiune, că e interesată doar de acţiunea reală, nu de cea de pe un ecran: pisica distinge realul de fals mai bine decât un om nou crescut cu telecomanda în mână. Pisica nu pune botul, la propriu, la fake news. Dar întrebarea pe care trebuie să ne‑o punem ca oameni care încă nu au devenit pisici este: la cât de multe atribute ale umanităţii noastre putem renunţa, rămânând totuşi oameni? Este normal să creştem şi să pretindem că învăţăm şi educăm copii dezinteresaţi de descrieri ori de filosofia ori de figurile de stil, ori de caracterizarea personajelor dintr‑o operă literară? Dar nu sunt acestea elemente ale instrumentarului care ne ajută să ne orientăm în viaţă, să trăim civilizat, să ne apărăm ca indivizi, ca naţiune şi ca specie, să discernem şi să comunicăm între noi ce discernem? Dacă s‑ar fi întors în secolul al XIX‑lea un explorator de la Ecuator sau de la Poli şi ar fi ţinut o comunicare la Royal Society, spunând doar că acolo, la Ecuator sau la Poli, e „naşpa” sau că sunt sau nu sunt plante ori animale „naşpa” sau „superochei” sau ar fi spus, întrebat fiind de alţi oameni de ştiinţă, ce concluzii a tras de pe urma expediţiei sale, doar „OMG” sau „LOL”? Care e relevanţa acestor acronime şi resturi radioactive de enunţ verbal pentru cunoaştere şi perpetuarea umanităţii din noi? Nu e descrierea parte a mecanismului de supravieţuire a speciei? Descrierile, filosofia, personajele sunt parte esenţială a înţelesului, al înţelesului acţiunii însăşi. Poţi forma propoziţii doar pe bază de verbe, fără pronume, substantive, adverbe, adjective, prepoziţii sau conjuncţii, dar vor fi propoziţii primitive, de om neputincios să se exprime dincolo de nevoi de bază. Va fi un om captiv neputinţei, un om frustrat din pricină că nu cunoaşte cuvintele care l‑ar putea ajuta să descrie exact ce simte, de ce anume are nevoie, care îi sunt sentimentele faţă de el şi faţă de ceilalţi, amici sau inamici.
Un om frustrat din cauza lipsei cuvintelor care l‑ar putea ajuta să se exprime e, de obicei, un om violent, un om care nu se poate exterioriza decât pe calea faptelor, prin acţiune. Un om care îţi arată ce anume simte. Un om performativ. O brută Antifa sau doar Fa care dă foc lumii şi societăţii urlând. Diminuarea culturală – prin sărăcirea vocabularului, a reperelor culturale, a metodelor de analiză şi sinteză, a modurilor de exprimare – la care supunem generaţii după generaţii de elevi cu ajutorul unui sistem de educaţie distorsionat pedagogic şi didactic va da naştere la generaţii întregi de surdomuţi cultural, la oameni care vor auzi şi vor vorbi, dar care nu vor avea nimic de spus pentru că discursul lor interior e gol, vid. La nişte oameni populaţi doar de bănuieli. Susceptibili. Nesiguri pe ei şi pe ceilalţi. Incapabili de înţelegere pe termen lung. Incapabili de viaţa conform unui contract social.
Şi aceşti oameni fragmentari şi bruiaţi mintal ai viitorului vor fi copiii noştri. Şi copiii copiilor noştri. De ce conspiră atât de mulţi adulţi pentru a‑i lăsa orfani, pentru a se asigura că elevii nu ştiu de unde vin, din cine se trag şi care le este moştenirea de care sunt îndreptăţiţi să se bucure?
■ Istoric, scriitor, critic şi istoric literar
Mircea Platon
