În numele acestei istorii a ideilor româneşti, afirmată de câteva ori chiar în acest loc, în anul Centenarului se cuvine ca aici, în aula Academiei Române, să declarăm sonor că naţionalismul este o doctrină pozitivă şi că celebra sintagmă a lui Kipling „my country right or wro
ng” poate fi însuşită de orice fiinţă normală care, în mijlocul mondializării, are o patrie. Iar pentru foarte mulţi dintre noi patria aceasta se numeşte încă România
La 4 iulie 1892, în ziarul Le Figaro era tipărit pentru întâia oară cuvântul naţionalism. El apărea în articolul La querelle des nationalistes et des cosmopolites, scris de faimosul Maurice Barrés, un apropiat a ceea ce s-a numit „naţionalismul conservator catolic” al lui Charles Maurras. Şi de atunci – au trecut, iată, o sută douăzeci şi şase de ani – termenul a făcut o carieră prodigioasă. Prodigioasă şi contradictorie, dar care trebuie cunoscută, şi nu numai de lumea academică, ci şi de aceea politică. O întreagă literatură – citez doar pe Ernst Gellner, Nations and nationalism (Oxford, 1983) sau Michel Winnock Le XX-e siècle idéologique et politique (Paris, 2009) – se ocupă de acest concept, stabilind tipologii şi nuanţe, în timp ce cohorte de politicieni şi jurnalişti le ignoră cu superbie, condamnând ignar ceva ce le pare, ştiut după ureche, periculos.
Că există „naţionalismul unificator” italian şi german din vremea unor Cavour şi Bismarck, sau „naţionalismul republican” al generalului de Gaulle, sau „naţionalismul de diasporă” al armenilor, evreilor şi grecilor, că există o întreagă tipologie de naţionalisme care nu au nimic în comun cu xenofobia de felul lui „put America first” al lui Clinton, de care nu este foarte departe azi Donald Trump, faptele sunt prea puţin importante pentru cei care, din ignoranţă, confundă o doctrină eminamente pozitivă cu excrescenţele ultra-naţionaliste, cu naţional-socialismul nazist, cu naţional-comunismul totalitar, cu extremismele Gărzii de Fier din România, sau cu tot mai numeroasele „naţionalisme populiste”, de fapt, extremiste, din Franţa, Austria sau Olanda, pentru a ne mărgini la aceste exemple.
În ultimele trei decenii, unele instituţii ale mass mediei occidentale, la unison cu unii oameni politici puţin sau deloc informaţi atribuie trăiri şi manifestări ultra-naţionaliste fostelor ţări comuniste unde, uneori, defunctul „internaţionalism proletar” a fost repede înlocuit cu afirmări identitare pe deplin pozitive fireşti, când nu au fost supralicitate. De unde, în Europa centrală şi răsăriteană, mefienţa şi prudenţa unor activişti din câmpul politicii şi jurnalismului, temători de acuza „naţionalistă” venită din partea unor politicieni şi jurnalişti pe cât de agresivi, pe atât de inculţi.
România nu a făcut excepţie de la acest proces şi o scurtă incursiune lexicografică poate fi pilduitoare. Pentru definirea termenului de „naţionalism” luaţi dicţionarele Oxford şi Larousse: „Patriotic feeling, principles or efforts; policy of national independence”; „Doctrine qui se réclame essentialement de la tradition et des aspirations exclusivement nationales”.
Luaţi apoi DEX-ul Academiei din 1996 unde veţi găsi: „Doctrină politică bazată pe apărarea (uneori exagerată) a drepturilor şi aspiraţiilor naţionale”. De ce „uneori exagerată”, formulă la care nu s-au gândit redactorii britanici, nici cei din Hexagon, dar care i-a condus la o exagerată prudenţă pe colegii români?
Ştim că există, de pildă, un naţionalism economic, confundat uneori cu o xenofobie antisemită şi anti-balcanică – aici un loc eminent l-a deţinut cândva polemica dintre conservatorul Eminescu şi liberalul Carada –, că poate exista un naţionalism cultural, dincolo de ceea ce obişnuit se numeşte „specific naţional”, „o românitate artistică” (mărturisesc că expresia este calchiată după ceea ce un ne-englez Nikolaus Pevsner scria despre „the englishness of English art”); aici, istoricii de artă pot ataşa creaţia inconfundabilă a lui Andreescu sau aceea a lui Petraşcu, cel despre care Ţuculescu spunea că este „misticul zugrav de icoane al Orientului care a învăţat limbajul cezannesc al picturii”, în timp ce muzicologii ne indică gradul înalt de „românitate” al operei unui compozitor precum Paul Constantinescu.
Dacă vom privi acum către lumea social-politică românească a ultimului secol şi jumătate lucrurile par a fi la fel de limpezi. Sigur este că trei mari proiecte realizate de două generaţii mirabile – singurele proiecte de ţară în istoria noastră modernă, cel al Unirii Mici din 1859, cel al Independenţei de la 1877, cel al Marii Uniri din 1918, care i-au avut ca iluştri artizani pe Al. I. Cuza, C. A. Rosetti, Ion Ghica, Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu şi Ion C. Brătianu, mai apoi pe Ion I.C. Brătianu, Nicolae Iorga, Vasile Goldiş, Iancu Flondor, Iuliu Maniu – au fost trei proiecte naţionaliste datorate unor inteligenţe superioare, active şi cultivate. Care, să o spunem deschis, nu s-au mai repetat pe meridianul românesc în ultimii şaptezeci de ani. Dacă astăzi România nu mai are nici un proiect de ţară şi nici un veritabil om de stat, absenţa fibrei naţionaliste ar putea fi trista explicaţie.
Istoria ideii naţionale la români este prea bine cunoscută spre a mai fi pe larg amintită sub cupola Academiei din care au făcut parte aproape toţi corifeii politici amintiţi. Este istoria în care intră „patriotismul în hotarele adevărului” proclamat de Titu Maiorescu; cuvintele lui Mihai Eminescu, „cu cât ne iubim mai mult patria şi poporul nostru, cu atât va trebui să ne înarmăm mintea cu o rece nepărtinire şi să nu surescităm cugetarea”; gândul lui Vasile Pârvan de acum un secol despre naţionalism ca element spiritual; uriaşul demers al lui Nicolae Iorga care, la 31 mai 1919, în numele Academiei saluta efectele Unirii realizate cu şase luni înainte (era acelaşi Iorga care în 1910 crease Partidul Naţionalist Democrat, contemporan cu Partidul Conservator Naţionalist care îl avea membru pe Nicolae Titulescu, cel ce afirma: „Omenirea nu mă interesează dacă România nu-şi găseşte locul în sânul său”). Şi istoria aceasta continuă cu Eugen Lovinescu care tot atunci, în 1909, scria despre naţionalismul nostru latin, cu Constantin Rădulescu-Motru pentru care românul este „religios şi naţionalist” şi care în discursul de recepţie în Academia pe care avea să o prezideze vorbea tocmai despre naţionalism. Iar dintre textele naţionaliste am ales, spre a sfârşi, unul superb poetic al lui Lucian Blaga: „Tot ce putem şti, fără temerea de a fi dezminţiţi, este că suntem purtătorii bogaţi ai unor excepţionale posibilităţi. Tot ce putem crede, fără a săvârşi un atentat împotriva lucidităţii, este că ni s-a dat să luminăm cu floarea noastră de mâine un colţ de pământ. Tot ce putem spera, fără a ne lăsa manevraţi de iluzii, este mândria unor iniţiative spirituale istorice, care să sară, din când în când, ca o scânteie, şi asupra creştetelor altor popoare”.
În numele acestei istorii a ideilor româneşti, afirmată de câteva ori chiar în acest loc, în anul Centenarului se cuvine ca aici, în aula Academiei Române, să declarăm sonor că naţionalismul este o doctrină pozitivă şi că celebra sintagmă a lui Kipling „my country right or wrong” poate fi însuşită de orice fiinţă normală care, în mijlocul mondializării, are o patrie. Iar pentru foarte mulţi dintre noi patria aceasta se numeşte încă România.
