Despre pierderea identităţii şi suveranităţii în era „cancel culture”
„Deşteaptă‑te, române, din somnul cel de moarte,
În care te‑adânciră barbarii de tirani!
Acum ori niciodată, croieşte‑ţi altă soartă,
La care să se‑nchine şi cruzii tăi duşmani.”
Imnul Naţional al României
În zorii democraţiei postdecembriste aveam o ţară, o naţiune şi speranţe mari pentru un viitor demn în Europa. După mai bine de trei decenii, constatăm că am rătăcit drumul, că suntem ameninţaţi cu disoluţia naţiunii, a statului, cu pierderea credinţei şi tradiţiilor, cu ingineria redefinirii identitare prin şcoală, cu falimentarea economiei şi depopularea rapidă. Dezindustrializarea, deznaţionalizarea, depopularea şi deşcolarizarea României au venit la pachet. Am ajuns să ne întrebăm pentru ce au luptat înaintaşii şi ce vom face cu independenţa şi statul naţional lăsate moştenire? De ce nu reuşim să rezistăm devastatoarei ideologii a anulării, importată din Occident şi pusă în operă de politicieni şi o armată de propagandişti cu o fervoare aproape religioasă? În ceea ce priveşte „cultura anulării”, trebuie să observăm că termenul este înşelător, în fapt având de‑a face cu ideologia neomarxistă a anulării. Aceasta pentru că nu există războaie culturale, ci ideologice, iar cultura nu poate şi nu trebuie să fie târâtă în mocirla noilor ideologii totalitare. Din păcate, din spaţiu al libertăţii, raţiunii, îndoielii metodice, spiritului critic, drepturilor universale ale omului, Occidentul a ajuns astăzi un tărâm al revoluţiei neomarxiste woke şi al prostiei ideologice sinucigaşe.
Asaltul protocroniştilor ideologiei anulării
Cu mult înainte de explozia „cancel culture”, în spaţiul nostru au acţionat nu puţini intelectuali pentru „anularea” identităţii româneşti, a istoriei naţionale, a familiei şi şcolii clasice, a credinţei şi tradiţiilor, în scopul nobil al „europenizării” unui neam înapoiat. Istoria naţională, patriotismul şi credinţa ortodoxă au fost vizate prioritar de matadorii anulării identitare.
Prin reforma „demitizării” din 1999, pusă în operă de către Ministerul Educaţiei Naţionale (cum se numea atunci) şi inspirată de pseudo ‑ istoricul Lucian Boia, s‑a reuşit transformarea istoriei naţionale într‑o ţară străină pentru tinerii noştri, funcţionarii ministerului având grijă ca aceasta să fie „deconstruită”, „tematizată” şi „dizolvată” în istoria planetară, să fie reinterpretată din perspectiva corectitudinii politice. Peste noapte, istoria naţională, patriotismul, valorile naţionale au devenit anacronice.
Ideolog al anulării istoriei naţionale, Lucian Boia a reuşind să falsifice trecutul românilor prin relativism, multiculturalism, multiperspectivism, „demitizare”, prin ridiculizare, diminuare, persiflare a identităţii naţionale, în vederea construirii, chipurile, a unei identităţi noi, europene, postmoderne, pe care nu a definit‑o nimeni până acum. Un mare succes a avut teoria excepţionalismului mioritic, primită cu entuziasm masochist de intelectuali, cu curiozitate morbidă de publicul trotinetist, avid de senzaţional, şi cu indiferenţă de specialişti. Ea a îmbrăcat forma unui eseu, cu pretenţii de sinteză a istoriei românilor, apărut la Editura Humanitas sub titlul „De ce este Romania altfel?”, reluat un deceniu mai târziu într‑o ediţie aniversară[1]. Eseul în cauză nu reprezintă decât reciclarea comercială a unor teze mai vechi, prin talent literar şi simţ al provocării domnul Boia reuşind să le dea o nouă strălucire. Succesul era previzibil prin mediatizarea sălbatică operată de domnul Gabriel Liiceanu şi specializării domnului Boia în genul văicăreţ – horror, mult gustat de publicul urban. Eseul domnului Boia a dat un nou avânt fenomenului imposturii istoriografice şi falsificării deliberate a istoriei românilor. Fenomenul nu este ceva cu totul nou, impostura şi falsificarea mergând mână în mână şi în trecut, când ba un Roesler, ba un Roller instrumentalizau istoria, pentru a atinge ţinte politice. Demitizarea a mai fost încercată în zorii stalinismului dejist, scopul fiind acelaşi atunci, ca şi acum, demolarea valorilor naţionale. Diferenţa astăzi este dată de faptul că domnul Boia nu vorbeşte în termenii stalinismului, ci foloseşte pretextul propagandei naţionaliste ceauşiste, pentru a tăvăli prin mocirlă toată istoria românilor. Se propagă dezinvolt mitul poporului inferior, excepţional la capitolul eşecuri. România ar fi o minciună, o invenţie eşuată, care pare a fi sortită din eternitate condiţiei de margine a
lumii civilizate. Ideologul nostru foloseşte noţiunile de soartă şi destin pe post de explicaţii „ştiinţifice”, de parcă ar fi adevăratul nepot al Mamei Omida, ghicind de zor în bobi de fasole. În puţine pagini, reuşeşte performanţa să treacă prin toată istoria noastră şi să o găsească numai bună de aruncat la gunoi. Am fi astfel un popor bolnav, ratat, blestemat, „de periferie”, cu totul altfel decât popoarele purtătoare de civilizaţie şi destin. Toată istoria românilor este o ilustrare a neputinţei şi laşităţii. Însăilările din opusculul domnului Boia sunt cu atât mai toxice cu cât promovează deschis o antivaloare, precum dispreţul faţă de istoria românilor. Autorul transformă istoria în ecran de proiecţie pentru propriile prejudecăţi şi fantasme, procedeul fiind ideologic, exact ca în propaganda nazistă şi comunistă, Domnia Sa selectând, deformând, exagerând, folosind un limbaj pamfletar, caustic, ridiculizator, încărcat de epitete şi adjective. De‑a lungul timpului, domnul Boia s‑a remarcat drept un vector al dogmelor globalismului, multiculturalismului şi corectitudinii politice, îmbinându‑le creator, iar aici îi recunoaştem talentul, cu obsesiile neoiredentismului maghiar privind statul naţional român şi teoria moldovenismului stalinist, trezindu‑se cu ceva timp în urmă vorbind într‑un târg de carte, că „moldovenii sunt pe cale să‑şi contureze o naţiune proprie”. Statul naţional unitar este prezentat ca fiind o ficţiune a istoricilor, o creaţie artificială. De fapt, România ar fi, după teribilul eseist, un conglomerat de naţionalităţi, unitatea ei bazându‑se pe un „compositum” de provincii. Ţară fragmentată, atomizată, făcută din bucăţi, ea nu izbuteşte să‑şi identifice un profil, pentru simplul motiv că nu‑l are. Teoretizând ruşinea de a fi român, Lucian Boia observă că nu există nici un specific românesc, de vreme ce „România e o ţară extrem de eclectică, făcută din bucăţi de tot felul”. Elita intelectuală românească a fost permanent în istorie oportunistă şi laşă, ţărănimea arăta ca teleportată din epoca pietrei cioplite, nici un român nu merită respect. Obedienţa şi oportunismul sunt caracteristici eterne ale românilor, de la vlădică la opincă, generând alte disfuncţii: paternalismul şi autoritarismul societăţii. Acest ideolog perfid a avut un succes nebun la Ministerul Educaţiei, care îi aplică şi astăzi învăţăturile, precum musulmanii versetele Coranului, de în curând nu va rămâne nici amintirea din învăţământul istoric preuniversitar.
Un alt campion al ideologiei anulării este eseistul Andrei Pleşu, calul său de bătaie fiind patriotismul. Domnia Sa nu a pierdut nici o ocazie de a persifla „mândria de a fi român” pe motiv de lipsă de suport, istoria noastră fiind plină de realizările unor alogeni, idee susţinută printr‑o lungă listă de personalităţi exemplare. Trecând peste falsa problemă a xenofobiei, trebuie să arătăm că alogenii în cauză se considerau români, nu greci, evrei, italieni, germani. Ei s‑au integrat naţiunii române, au luptat pentru aceasta şi nu s‑au considerat străini. Domnul Pleşu înfierează de zor patriotismul, căutând să impună o altă definiţie şi reguli simpliste, cerând fapte, nu vorbe. Marele cărturar a încercat să promoveze noul concept al patriotismului corect politic, civic, manifestat prin hărnicie, un patriotism smerit, trudnic, fără legătură cu patria şi naţiunea, acesta demonstrându‑se la locul de muncă, la coarnele plugului şi la strung, prin performanţe şi realizări, ori prin plata impozitelor. Împărtăşim ideea că patriotismul autentic nu se trâmbiţează pe uliţe şi nu se expune la talciocul politicii dâmboviţene în perioadele de târg electoral. Este evident că patriotismul declarativ nu este patriotism, pentru că patriotismul nu se demonstrează prin vorbe. Dar nici eficienţa la locul de muncă nu este patriotism, pentru că patriotismul nu poate fi măsurat prin productivitate, prin raportarea la etica muncii, după cum nu este o problemă de achitare a datoriilor fiscale către stat. Patriotismul este legat de patrie, de problemele ei, iar atitudinea faţă de ţară, faţă de interesele naţionale, faţă de istorie şi tradiţii, ne indică fără greş prezenţa sau absenţa sentimentului numit patriotism. Nu există patriotism fără o conştiinţă identitară, fără sensibilitate faţă de interesele generale, faţă de proiectul de viitor al naţiunii. Din nefericire, vedem că patriotismul de tip progresist se manifestă prin deconstrucţia României, în spiritul postmodern al lui Derrida. Elitele actuale promovează globalismul, individualismul şi corectitudinea politică, în dauna intereselor naţionale. Se persiflează de zor „ţărişoara”, se cultivă amnezia identitară şi relativismul moral. În fapt, noul patriotism „civic” reprezintă o scuză, o abdicare de la acele îndatoriri, interzise de ideologiile postmoderne, cărora elitele progresiste le sunt tributare. Ştim că patriotismul nu apare din spuma mării, iar conştiinţa identitară nu este înnăscută, după cum nici interesele naţionale nu se promovează singure. Promptă în apeluri şi luări de poziţii atunci când apreciază că interesele îi sunt lezate, elita progresistă de la noi se dovedeşte indiferentă când este vorba de problemele grave ale ţării, precum exodul românilor, spolierea resurselor, demolarea patrimoniului istoric. Până la urmă, patriotismul civic este o ficţiune ideologică, existând doar patriotism şi punctum!
Promotor al curentului văicărist şi răsfăţat al tuturor regimurilor posdecembriste, Gabriel Liiceanu a simţit nevoia să reînsufleţească mişcarea ateistă mioritică şi să combată concepţiile mistico‑religioase ale poporului român. Cum subiectul Biblia hazlie a fost epuizat de Léo Taxil încă din 1882, a fost găsită o metodă inovativă de atac, aceea a privatizării divinităţii, pentru a o coborî la nivelul său de înţelegere. Aşa ne‑am trezit cu un Iisus al octogenarului mereu neliniştit („Isus al meu”), după care a venit rândul lui Dumnezeu să fie anchetat de cuviosul Gabriel („Cum gândeşte Dumnezeu”) într‑o broşură ateist – filosofardă, subintitulată „Puţină teologie”, chit că lucifericul cugetător nu a trecut puţin şi pe la Patriarhie, pentru a primi cuvenita binecuvântare. Scopul ultimei broşuri pare a fi demascarea rolului nociv al religiei, oamenii credincioşi fiind consideraţi a fi lipsiţi de inteligenţă, obscurantişti incurabili, o pacoste pentru edificarea unei societăţi progresiste de mare rafinament: „Raportarea noastră, a românilor ortodocşi, la religie şi credinţă, rezistenţa la orice argument al raţiunii, persistenţa în fantasmatic, procesiunile noastre religioase cu oameni târându‑se pe brânci în spatele unor moaşte, refuzul scârbit al educaţiei ştiinţifice, contestarea marilor figuri tutelare ale cunoaşterii omeneşti ‑ au, toate, ceva din configuraţia unui spirit de lumea a treia.” Comentariile sunt de prisos.
▪ Scriitor, profesor la Colegiul Economic „Ion Ghica” din Brăila
Notă:
[1] Lucian Boia, De ce este România altfel?, Editura Humanitas, Bucureşti, 2012; idem, De ce este România altfel? Zece ani mai târziu. Ediţie aniversară, cu un eseu inedit, Editura Humanitas, Bucureşti, 2022.
Constantin Toader
