„La început a fost cuvântul – un cuvânt. Când a apărut al doilea și s‑au împerecheat, s‑a născut poezia.”
Dumitru Augustin Doman, Fericirea de cititor na(t)iv
Da, totul e îngăduit, orice e posibil în a patra dimensiune, Poezia. Chiar să înflorească o cheie în broasca ușii, ca la Emil Brumaru. Mâna care scrie singură? Iarăși da: e cineva care îi transmite mâinii scriitoare semne misterioase, greu de deslușit. Unde? Peste tot. Pentru Ștefan Baciu, „Dumnezeu este în tocul care acum Te scrie.” Iar poetul încearcă să taie nodurile semnelor și insemnelor, într‑un efort de limpezire a ne’nțelesurilor.
O aluzie christică din Mîna scriitoare (Editura Junimea, 2024)? Cuvintele i se lipesc lui Nicolae Panaite de oase, „asemănîndu‑se unor cuie,/ de la case.” Și tot ele, cuvintele mântuitoare, îl salvează. Iar vocabula-cheie a antologiei citate e mai degrabă spinul (aflat la Eminescu la ușa creștinului) decât trandafirul (v. sintagma „rug de spini”, dar și „cununa de spini/ cununa de laur”).
Când Nicolae Panaite scrie „Ea este a 13‑a lună din an”, vreau să cred că Ea este Poezia. Este însă și iubita, și realitatea lumii absurde și crude, ca a noastră, pământul ajungând la geam și fântâna pe acoperișul casei, dar iubita prioritară nu‑i alta decât Poezia. Scrisul (și‑i dau dreptate lui George Vulturescu) e un sacerdoțiu. Nicolae Panaite se așază „între altar și predicat”. Poetic și precis spus în Mîna scriitoare: „în codrul de trandafiri ai limbii materne”, cuvintele fiind „steaua polară a nopților”.
Nu prea văd de ce Traian T. Coșovei încearcă o comparație cu „inefabilul versului minulescian” ori cu „bolovănos – savantul (în opinia lui Coșovei) ritm” al Marelui Alfa, Arghezi. Comparaison n’ est pas raison. N‑aș zice, la fel ca Radu G. Țeposu, că‑i devitalizat, nici că „emotivitatea e discretă”, ca N. Manolescu. Poesc nu‑l prea văd, Copou nu rimează cu Poe. Poate așa o fi fost la începuturi, înainte de a intra în zonele sufletești grave, când se aud suspinele, gemetele hârtiei, iar mâna scrie cu neliniște, cu uimire, cu îngrijorări, cu temeri. Cât despre palmă, ea poate figura credința în post‑existență, după modelul ocultație‑epifanie, sufletul nefiind autonom.
N. Panaite a trecut și de candoarea sau de doza de naivitate a debutantului, și de maniera postmodernistă. Îl plasez în familia de hârtie a misticului Daniel Turcea, atât de curajos în abordarea cuvintelor interzise în socialism, ca biserică, altar, Iisus, duh al lui Dumnezeu, sfânt… Liviu Ioan Stoiciu este ajuns din urmă. Nici N. Panaite nu s‑a atins de „microrealism” sau de „minimalism”, la fel ca Virgil Mazilescu ori N. Prelipceanu, la a căror masă de scris vrea să fie. Fie. Dar Nicolae Panaite e mai aproape de sătmăreanul Radu Ulmeanu ori de craioveanul Nicolae Coande, care crede că poezia română e „una dintre, n‑o spun numai eu, cele mai valoroase din Europa la ora actuală”.
Tentat de lumea animalieră, cuvintele poetului se vor „pui de țestoase”, melcul aduce încet‑încet lumina zilei în cochilie. Nu‑i ușor să intri în Casa Mare a Limbii Române. Și nu scriind pe repede. Refuz formula Cristinei Morales, Easy Reading (2019). Easy writing, easy reading, scriitură lesne de citit, necomplicată, nenuanțată. Supuși unei constrângeri nivelatoare, poeții nu fac altceva decât să se uniformizeze.
Erosul lui Nicolae Panaite este incendiar. Ziua cu poale lungi primește mâna‑i scriitoare până la genunchi, iar de acolo „plita încinsă” nu‑i departe: „Cu trupul tău înveți aerul să cânte”. Gleznele sunt viori, trimițând la blagiana Viori aprinse, femeile. N.P. este cu adevărat poetul gleznelor. Amiezile au „glezne înalte și calde”, gleznele iubitei provoacă scântei, izvorând scântei, alcătuiesc „un mic cer de stele”; „toate‑s parcă numai miri și glezne” (Pândă în flăcări). Și sunt imagini fără margini: „Privești frazele‑ți proprii/cum se mișcă/gleznele lor – obiecte de cult” (Secunda care a fost).
„Dragostea (nota Blaga în apăsătorul an 1952, în 12 martie, la Cluj) este al cincilea element alături de aer, apă, foc și pământ.” Cuvintele care se nasc din durere ajung la „sufletul sufletului” (acesta, după Blaga, fiind Eros), plumbul din litere intră în venele cititorului na(t)iv.
Poetul încearcă și madrigalul, și haiku‑ul, și poemul în proză. În ultimul caz, l‑aș sfătui să mai strângă cuvintele. Proza sa poetică are prea multe panglici. Mai taie‑le, Nicolae Panaite!
Cea mai mare ispită, descoperită de Al. Cistelecan, este ispita oximoronică. E dureros de dulce în Norul de marmură (1981). Exemple găsite de CIS: suav/strivitor (ca ghimpele rozei); gingaș/feroce; dezmățat/christic; diafan/atroce. Un titlu oximoronic, Glorie anonimă, m‑a dus cu gândul la defectuoasa Listă canonică, unde au intrat destui intruși. Or, Poezia trebuie apărată de intruși. După dr. Christian Schenk, „vulgul poetic instituționalizat domină tărâmul literar” (notație din martie 12, 2024). Diagnostic exact. „Canonizatorii” au pus absențe nemotivate celor mai buni decât prezenții pe listă. Sunt mari nedreptăți. De ce Horia Zilieru și Ioanid Romanescu lipsesc de pe listă? A, și Christian Schenk, dar și Radu Ulmeanu sau Virgil Diaconu sau Șerban Codrin Denk, supraegali, ca să zic așa, cu listașii. Cât despre „condeierii trimbulinzi” iașioți, cum îi numește Nicolae Panaite, ei „au întors Bahluiul pe spate”, dar nu‑s cunoscuți dincolo de Podul de Piatră.
Revenind la trăirea întru poezie a lui Nicolae Panaite, tot oximoronic spus, poetul e un delicat/ brutal. Cei doi (ELEA) se iubesc „absurd și sfânt”, având o singură inimă, un singur plămân; norul e întâi de marmură, rece, dușmănos, întunecat, ca apoi să ningă tandru. Ploaia delicat‑senzuală are sânii plini; vara se călătorește doar aparent, aprinde nisipul din clepsidră, „aeru‑i în clocot”.
La întrecere cu frecvența gleznelor, sunt mâinile‑aripi, gata de zbor fără zbor, pielea‑ palimpsest e scrisă cu poeme, conform gramaticii sângelui. Ce faci, Nicolae Panaite? Iubești mai mult cuvintele decât femeia care te‑a inspirat să le scrii?
O „umbră hămesită” jefuiește de mireasmă grădina cu noptițe, „îmbrățișările au ajuns/ca o ninsoare în Persia”, picioarele iubitei, cândva ca acele unui orologiu urcând pe scara poemului, s‑au oprit din urcuș și din balansul echivoc. „Orologiul” poetului e „năpădit de muțenie”, sentimentele devin casante, „al cincilea anotimp” e tot mai aproape.
Cuvântul dorit „când ai nevoie de el,/ pentru a umple golul dintre zile,/ nu se ivește nicidecum”. Poetul îi cade în genunchi și – minune – „se arată ca o complicitate/ la o înzidită durere”. Da, cuvântul complice e rar.
Nicolae Panaite știe că iubirea e jertfă, la fel Poezia. Nu te mai desparți de ea o viață (de poet), iar „roțile cernelii” nu pregetă să‑ți strivească mâna scriitoare. Poezia ieșită din teasc „se plătește scump,/ cel mai scump,/ aproape totdeauna te costă viața”. Dar tot cuvintele te apără de noapte și de moarte (de coasa ei, devenită recent motocoasă), când mâna lui Dumnezeu, cea văzută de Michelangelo, binecuvântează.
Citind ineditele din antologie (dovada: pag. 319‑345), îl văd pe poet „gata pentru o nouă campanie/ în care viața poate fi pierdută/ sau pierderea ei amînată”. Dacă aș fi găsit eu cuvintele „mîna care scrie cu dinții”, nu Gellu Dorian, le‑aș fi folosit ca titlu al notelor mele de lectură.
Spune N. Panaite în Năvălirea: „Aveți toată libertatea de a nu mai fi ai voștri” Adică? Putem alege altă religie și alt alfabet? Eu nu‑mi consider religia „problematică” și nu vreau să trec la chirilice. Și mai cred că întâi suntem români, apoi europeni. Y compri. A afirma invers, ca să fii correct politic în interes propriu, e oportunism la cub, iar răul capătă extindere zi cu zi. Asistăm la inversarea valorilor de bază, la gender fluid, la inteligență ne‑umană. Că‑ți vine să spui ca franțuzul acela teribil: Dumnezeu ar trebui să dea un bobârnac lumii, ca s‑o ia de la capăt. Dar care lume? Identică aceleia de după Potop? Nu s‑ar repeta aceleași greșeli? Ana și Caiafa, Ecce homo, Pilat din Pont, „jertfa sacră pe cruce”, trădarea pe 30 de arginți…
Profeți mincinoși țintesc detronarea spiritului creștin. „Mântuirea a fost iarăși amînată”, conchide poetul, în Semințe. Și, după atâta poezie, să‑l cităm pe filosoful N. Steinhardt: „Biruința nu‑i obligatorie, obligatorie e lupta.”
Recitiți Cuiul, poate cel mai bun poem din volumul Seceta (2016). Cuiul e cuiul casei, pierdut prin vânzare/trădare. Iată: „Ieșea uneori din grindă/fără ajutorul vreunei mîini/ca o izbăvire/sau ca o durere/în care era și crucea și jertfa // nu toți îl vedeau/ieșea mai ales cînd era uitat/umbla prin cameră/după flanela tatălui meu/dar n‑o mai găsea // se întorcea nespus de singur/spre locul din grindă/obosit și cu apele pe el/curgînd șiroaie // în locul flanelei tatălui meu/mama punea la uscat iarna/flanela fratelui meu mai mare/și a mea // cuiul mai e și azi pe acolo/rărind murmurătoare cumpeni/împreună cu duhul locului desțelenește/un nou vocabular al durerii // fără voia mea/casa a fost vîndută/ar fi trebuit măcar cuiul/să‑l fi scos/să‑l avem pentru a pune acum/și de‑a pururea ceva în el // am fi avut un punct de sprijin/în cuiul pe care/vorbele rotitoare și negre/vor să‑l nămolească // urcînd dealul veșniciei/uneori și azi iese din grindă/stelele‑i scapără‑n cale”.
Poetul e inspirat când plivește punctul și virgula ca pe niște buruieni. Semnificația e ușor de descifrat. Vine din dorința de a nu întrerupe versul liber, de a nu‑i impune nicio constrângere, ca poemul să devină o tăietură fără anestezie, ceea ce Jean Cohen numea agramaticalitate sau agramaticalism.
Antologia Mîna care scrie, Nicolae Panaite fiind propriul său antologator, arată, spus cu vorbele lui Nietzsche, „cum devii ceea ce ești”.
■ Romancier, eseist, publicist, critic şi istoric literar, editor
Magda Ursache
