Tradusă în premieră absolută în limba română, poezia unuia dintre cei mai mari scriitori din lume, dăruiți literaturii universale de Regatul Suediei, e un eveniment de zile mari.
August Strindberg face parte din tagma aleșilor, a celor puțini dintre puținii, care se lasă scriși, se lasă exprimați când sunt conștienți până la ultima celulă de faptul că în cazul în care ar refuza să se exprime, ar muri pur și simplu. Volumul Nopți de somnambul în vremuri de veghe, apărut de curând la Editura Ideea Europeană și așezat de poeta Dorina Brândușa Landèn în matricea limbii române, pare a fi un murmur venit din profunzimile unei conștiințe readuse la viață din bolgiile infernului. Poetul „vorbește ca argintul, tace ca aurul” și lasă mărturii scrise ce țintesc ființa adusă la limită. Ființa care se simte de parcă ar fi „jupuită” de vie și tocmai din acest motiv singura salvare e să lase sufletul să vorbească liber.
E o libertate curată precum cea a îngerilor teribili, descinși, în „de‑a pururi ziua cea de azi”, din Rainer Maria Rilke. Îngeri aurorali, metalici, care te conduc, fidel și tenace, te sprijină și te ajută să devii, mereu, ceea ce ești, să te investești definitiv în „frumusețea fericită a lumii”, contemplând și descriind „templul din interior” – liman al țării ideale, ale cărei rădăcini sunt mereu în forul dinlăuntru.
Aura Christi
PROLOG LA SĂRBĂTOAREA MUZICII*
Suedezi, sunaţi adunarea:
a fost înţeles semnalul –
eu văd camera plină de la podea până la tavan
de compatrioţi veniţi din toate părţile împărăţiei,
de la strâmtoare şi fiord, de la râu şi pădure,
de la munte şi lac, vă urez bun-venit!
*
Anul trecut s‑a făcut schimbarea legală a împărăţiei,
vechiul gard dintre propietăţi a fost dat jos din nou,
o dispută veche de‑o sută de ani cu felinarul vecinului;
am căzut de acord asupra propriei case şi propriului steag,
în jurul propriilor amintiri, propriilor cerinţe;
cu propriul om de seamă şi propriile legi.
Dar arta guvernării dezbină adesea simţurile,
pe tânguirea lucrului şi murmure adunate,
acolo nu de multe ori există armonie,
acolo se va lupta pentru a învinge;
dar am pus bănci aici pentru a doua ţintă,
de concurenţă paşnică pentru jocuri olimpice
cu cântece şi jocuri riguroase, pentru prima dată feerie;
pentru prima dată se adună compatrioţii
pentru un fel de cântec cu tonuri native
în ţara cântecului, este o zi însemnată
care se scrie în arta ascunselor tradiţii.
În timpul iernii reci a venit primăvara,
simţurile s‑au trezit şi au stârnit memoria;
o chemare s‑a auzit pe uscat şi pe maluri,
răspunsurile au venit în diferite dialecte,
aici am fost de acord, deşi mai multe limbi
am auzit vorbind, este un singur ton,
şi în muzică suntem compatrioţi:
acolo nu există nicio apofonie, tremur, deschidere, sfârşit,
nu al meu, nu al tău, ci al nostru,
acolo unde e doar cor, armonia va domni.
Tonul cântecului suedez din timpuri deja preistorice,
a devenit cântec, bunul cântec popular,
un poem fără titlu în cuvinte şi ton,
care încă trăieşte veşnică tinereţe.
Dar mai târziu acolo s‑au auzit nume;
să ne amintim de Duben în timpul marii puteri,
Karl al unsprezecelea Rudbeck,
patriotul romantic, Olof Rudbeck,
şi‑a timpului libertăţii Roman, doar nume,
dar foarte puţine beneficii, n‑am auzit
nici măcar ecoul tonurilor lor,
pentru că au răsunat în larma muzicilor de război.
Apoi e o pauză, probabil de‑a lungul unui secol,
în care cântecul suedez trăieşte doar pe credite
de pe piaţa externă, plătit acasă,
lungă a fost aşteptarea, fără sfârşit, fără speranţă…
dar a venit o zi, la începutul secolului trecut,
atunci când cântecul şi povestea au renăscut,
atunci poeziile pe jumătate uitate, tonurile vechi
din pietre funerare, ruinele bisericii au fost descoperite.
Cu Geijer şi Afzelius şi Richard Dybeck
cântecul suedez s‑a născut pentru a doua oară,
iar mai apoi a îmbrăcat o haină nouă,
a intrat pe scenă, în salon,
cu Lindblad, Josephson şi Wennerberg,
până la Söderman, a preluat scala cea potrivită,
legea lui Strömkarl** de la însuşi bărbatul râu a învăţat‑o,
din lojă, hambar, gol şi tăcut
el a luat tonuri şi cu măiestie apoi le‑a împletit;
el a fost cel mai aproape de noi, el stă încă acolo,
şi nimeni din cei mari nu l‑au insultat;
şi mari avem: Berwald, Norman,
cu ei am deschis această sărbătoare;
dar nu lăsaţi acum ca cei mari şi morţi să‑i omoare
pe cei vii, care de‑asemenea avem dreptul de‑a trăi;
dar ei să nu ceară niciun preţ, aici nu se dă aşa ceva,
darul cântecului este propria sa recompensă.
Însă ovaţiile voastre care răsună din nou
vor întări şi dubla sunetul tonurilor,
reproşul vostru tăcut devine un imbold
pentru a crea mai frumos şi mai bine, data viitoare.
Deci vom începe azi, mâine vom termina,
poimâine ne vom despărţi şi vom pleca prin ţară
să trăim în colibe sub frunze verzi,
fie să ne‑amintim atunci această celebrare, împăcare,
să mânăm ţapul ispăşitor în uscatul deşert
încărcat cu ura noastră moştenită,
invidia noastră, mica noastră iritare,
atunci mama noastră Svea se va bucura,
maica noastră, mica mamă, destul de des vitregă,
şi vom merge mai departe, către luminoase timpuri, mai bune
de noi victorii, noi cântece de luptă.
Note:
* Acest poem a fost ales ca prolog la primul Festival de muzică suedeză, de August Lindberg, la un concert la Kungliga Opera, 31 mai 1906. Înainte de a fi citit pe scenă au intrat trompetiştii şi au suflat semnalul de chemare.
**Strömkarl – erou de poveste care, dezbrăcat, cântă la vioară în torente vuitoare şi despre care, în trecut, se credea că are puterea de a atrage oamenii pentru ca apoi să‑i înece.
PENTRU LIBERTATEA CUGETULUI
(6 noiembrie 1882)
I
Trompetistul îşi curăţă alba trompetă
şi bucătarul-şef trebuie să gătească.
El sparge homari şi aluatu‑l frământă;
pune slănină‑n chiftele să le frăgezească.
Mareşalul curţii a făcut un meniu
pentru sărbătoarea de azi, unul nou.
Garda albastră pe cai e‑ncălecată
fiindcă azi se va celebra o sărbătoare,
o sărbătoare pentru libertatea cugetului.
În cor suflă gardiştii gărzii
din turnul bisericii, la ora dimineţii.
Îşi închid băncile bancherii,
iar negustorul îşi trimite afară clienţii.
La şcoală nu se ţin lecţii, nici rugăciunea,
Azi, la atelier, omul îşi pierde leafa,
pentru că mai-marele a poruncit aşa,
trebuie sărbătorită această zi peste tot,
o sărbătoare pentru libertatea cugetului.
II
În biserica Riddarholm este gală,
e‑o vânzoleală de militari
şi cântăreţi de operă, femei de toate tipurile
printre detectivi şi demnitari.
Arhiepiscopul ţine un discurs frumos,
actorii cântă un coral armonios,
locotenenţi albi şi locotenenţi albaștri,
se simt mândri să fie aici, să săvârşească
o sărbătoare pentru libertatea cugetului.
Şi‑n cele din urmă, pentru onoarea celui mort
se sacrifică o flamură nouă.
Semnul l‑am văzut, dar am gândit: gândeşte‑te
dacă i‑am fi ghicit semnificaţia!
Ar trebui să mă‑ntreb neînfricat, o mică speranţă,
ce nu se‑nspăimântă de strigătul speranţei,
puţini gândesc aceleaşi gânduri deodată
fără să fie protejaţi de puști şi bastoane
la o sărbătoare pentru cugetul liber!
III
În amvon stă referentul
şi se uită la bustul martirului;
el gândeşte gânduri atât de libere,
dar gândeşte atât de tăcut, atât de tăcut!
Când creionul a obosit să descrie
uniforme şi toalete de doamne,
el îşi răcoreşte privirea pe arcade,
vai, biserica miroase a sudoare.
Ochiu‑i chinuit se odihneşte
pe un înnegrit trofeu necunoscut
de steaguri în fade culori
printre care foarte puţin poate vedea.
Dar printre pânze întunecate
acolo străluceşte roşu ca sângele,
ca şi când rănile vechi
încă n‑au sfârşit de sângerat.
El caută în registru
grupul numărul şapte
„O flamură de mătase roşu închis!”
Acolo trebuie să fie!
„În acest drapel”, – se spune –
„un sublocotenent imperial învelit,
din zel pentru credinţă şi doctrină
de eroii necredinţei a fost ucis.”
El gândeşte gânduri atât de libere,
dar gândeşte atât de tăcut, atât de tăcut,
aici este astăzi doar un singur erou,
o credinţă, o doctrină, un bust.
IV
Pe Smedjegatan de Nord,
între hoteluri obscure,
acolo este aşa de întunecată şi solitară
capela catolică.
Astăzi nu‑i slujbă
şi poarta este încuiată,
nu s‑a ţinut Te Deum
şi nicio Victorie n‑a suflat.
Acolo în micuţa capelă
paznicul bisericii este singur, în dezordine,
el şterge de praf altarul Mariei
ca şi cum ar aştepta o vizită.
Traducere – Dorina Brânduşa Landén
