Straste
Mă spală de patimi;
de noapte mă spală.
În sângele-mi blând
e lumină. Răscoală
e-n cartea vieţii, citită
în inimi târziu şi în gând.
Licorni, albatroşi se adună
din întunericul sfânt
sub mâna-mi subţire
când plouă şi ninge…
Cine-mi vorbeşte şi
astăzi în sânge?
Cine-mi spune să fiu,
să m-adun din miresme
spre ceva ce presimt
şi tresare-n pricesne?
Şi trece prin trup ca
prin aer cocorii,
mutând spre apus
anii şi norii…
Cuminecătura
„Sângele lui e foc
care arde”, mi s-a spus;
şi m-am cutremurat,
căci din focul acela
mi-am potolit setea
şi sufletul l-am vindecat.
Dacă nu mai e nimic
altceva de făcut, Doamne,
arde-mă atunci, şoptise
cineva în mine şi dus
a fost în noapte. Iar eu
murmuram: rugăciunea
mea ca tămâia la tine
să urce şi-n toate să se
facă voia ta, precum în cer –
aşa şi în ape, inimă, gând
şi pe pământul ars de sete
până-n rărunchi. Rugăciunea
inimii – ca tămâia – urcând
la tine, sfinţească-se.
– Scrie, scrie ce-ţi spun eu!!
strigă îngerul din toţi bojocii,
prins de o boare. În fiecare om
adus pe linia de plutire
apun şi mă sting, şi renasc,
şi învăţ din nou să ning.
Şi ninge, ah, cum mai ninge!
E zăpada mieilor, parcă…
Cu aripi mânjite de sânge
ninge şi tot ninge în neştire.
– Scrie, scrie tot ce visez
şi îţi cânt în somn, adormitule!
Pe tine te-am ales în prag
de noapte, când ai căzut
pe gânduri şi te-ai poticnit.
Fără pricină te-am ales. Ezitai
între lumi ca celălalt Poet. Ştiai
ca şi el: „Dacă ţi se va azvârli
foc în creier, tu îl vei purta
pe sânge”. Erai pregătit.
Caisul din curtea mea
– Lumea e rea şi-i pierdută
definitiv, spune un prieten.
– Protestez, strigă din toţi
bojocii săi de un alb copleşitor
caisul înflorit, ce curge, primăvară
de primăvară, din acelaşi nor
şi-şi întoarce duhul după mine
în timp ce merg distrat prin livadă
în marea amiază, când – dacă stai
într-un anumit punct – pare că
umbra de tot te-a părăsit, iar
îngerul păzitor stă să cadă,
brusc, de oboseală şi adoarme
pe umărul tău stâng… Te mişti
ca prin vis, „într-o realitate cu totul
întâmplătoare”, şopteşte cineva;
„E iadul acesta, înţelegi?, e iadul!”
Te bucuri de nişte copii, în mirişti
jucându-se, şi te gândeşti pierdut
la felul în care din acest iad
cineva adună tot ce alcătuieşte
raiul şi-nlăuntrul tău îl aduce
fără pricină, când îngerului i se
face în acelaşi timp: frig şi cald
şi-ntreaga lume pe umerii
lui osoşi şi fragili – fără
să pună întrebări – o aduce.
Nu-l ajută nimeni. Nu-l urmează
nimeni. Teribila-i singurătate e
rană şi liman, blazon sau cruce.
O, singurătate
O, singurătate – pliu lin
lăsat al destinului, surâs al
îngerilor însoţitori, trimişi
aici, printre noi, drumurile
spre noi înşine să ni le arate
şi să se facă luntre şi punte
spre aceeaşi singurătate.
„O, n-am fost singur destul!” – strigă
Poetul – în acest veac somnambul!
Dacă nu ai pe cine iubi, chiar
acum: iubeşte această piatră
îndrăgostită subit în secunda
sub pasul tău curbată:
extatică, idolatră.
O, n-am fost de tot, până
la capăt, în toate; oho, cunosc
aceste istorii despre sfârşit!
Când totul e rotunjit, terminat,
neînceput – ceva definitiv
şi neînţeles se înfiripă, deci
se hrăneşte din legendă sau mit.
O, am murit de tot, chiar de tot,
de prea multe ori, parcă…, pentru
ca şi paşii mei şovăitori să nu mai
asculte felul în care drumul curge
şi curg albatroşii, şi ninge ninsoarea,
când sângele tău tace şi spune, tot
spune poveştile tale, demiurge.
Numele
Mâna mea se-ntinde
spre tine înainte
de a-ţi pronunţa numele
gura mea; mâna mea
contradictorie, cuminte…
Piciorul meu îţi ştie
drumurile, fiinţa – glasul
ori de câte ori se apropie
seara, şoapta, ceasul…
Ochiul meu îţi cunoaşte
silueta înaltă şi dreaptă,
deşi nu te-a văzut măcar
o secundă vreodată.
Inima mea presimte
când te regăseşti adânc,
acasă, în bezna-i dulce,
unde râd şi tac, şi plâng
când fiinţa-mi toată e
întoarsă, brusc, spre tine;
şi noaptea ta, şi glasul tău, şi
tăcerea ta le recunosc în oricine.
Numărul 11.11
Şi iarăşi nevoia de tine
spre mine însămi încet,
definitiv, mă întoarce.
E linişte-n lucruri şi arbori,
în roze, în numărul maestru –
11.11 – şi în cea mai frumoasă
dintre frumoasele Parce.
Prietena mea – Artemis –
mă însoţeşte, mă-ndeamnă
când te aştept, te presimt
şi te recunosc; recunosc şi acel
subtil freamăt în pădurea
de simţuri care-mi revine
şi care, oho, nu mă mint
decât rar şi mă fac şi mai
atentă decât pot fi eu atentă
când rămân cu mine şi
cu încă ceva aşteptat şi iubit,
al cărui chip e veşnic învăluit
în surâsul dimineţilor, iscate
din aceleaşi pajişti de mentă.
Sfântul Gheorghe
Lupta părea că se apropie de sfârşit.
Se lăsase tăcerea în toate cele
şi ceva ce semăna cu o aşteptare
în nopţile şi-n gândurile cele mai grele.
Balaurul zăcea la picioarele tale;
nu mai era nimic de făcut sau aşa
părea, fericitule. Stăteai drept, ca în
dimineţile licornului, în aceeaşi şa
din piele, încrustată cu diamante şi
cu aur. Totul e şi acum în aşteptare:
mintea limpede, mâinile de-a lungul
trupului uitate şi umbra tăiată în zare
de ceva nedesluşit: un albatros sau
o acvilă, un guşter sau un gând
târziu, lăsat peste lume ca victoria
unui uriaş din cale afară de blând,
învins de roze şi vânt, de răsăritul
învolburat şi iarba culcată la pământ
peste vise, morminte şi patimi, preot
în zale, călugăr alb, pribeagule sfânt…
Din vol. Tornada de graţie, în lucru
■ Poet, romancier, eseist şi editor
