„Şi deschizând Evanghelia cea de la Ioan, am plâns.
Iar lacrimile au căzut înlăuntru pe hârtie şi s-au
închegat îndată şi s-au făcut ca aurul.”
Din Vedeniile lui Zisu Fasula, Vedenia a IV-a –
Sfârşitul Omului
I
Corabia noastră s-a desprins lin de ţărm. Era în zori. Acoperişurile caselor căutau încet să se desprindă din recea îmbrăţişare a nopţii. Felinarele se stingeau unul după altul pe străzile care începeau deja să se anime. Obloanele prăvăliilor se ridicau cu zgomot. Uşile se deschideau larg, iar negustorii îşi aşteptau în prag primii cumpărători.
Când am ridicat ancora, lumina săruta vârfurile înalte ale bisericilor împodobite cu mari cruci aurii şi făcea să sune până departe clopotele pentru slujbă.
Mai mult n-am întârziat cu ochii îndreptaţi spre fluturările de pe ţărm ca nu cumva în elanul şi bucuria noastră de a naviga spre necunoscut să pierdem curajul şi însufleţirea de la început.
Un chiot înalt izbucnit din piepturile noastre a făcut ca pânzele corabiei să se desfacă şi lumina zorilor să le umple de freamăt.
Pluteam! Şi era de ajuns!
II
Multe voci am auzit, dar numai una mi-a rămas pentru mult timp în auz:
– Lumea suspină însetată de cântec!
Ce putem noi să facem? O mână de oameni buni şi tari, frunţi înalte şi largi! Inimi viteze! Ne-am adunat într-un foişor spre seară. Şi după puţine cuvinte, am hotărât:
– Vom pleca în căutarea Lânii de aur a Cântecului!
Iată, aici, o pungă cu o mie de galbeni împărăteşti pentru închirierea unei corăbii cu toate cele de trebuinţă unei lungi călătorii pe mare, iar pe uscat, pentru achiziţionarea unor cai cu tot harnaşamentul şi tocmirea de călăuze însoţitoare până la destinaţie.
Vom ţine, desigur, un jurnal în care unul dintre noi va însemna zi de zi întâmplările şi încercările prin care vom trece. O companie care va suporta restul de cheltuieli va avea încuviinţarea noastră să-l publice şi să-i revină toate drepturile după vânzare.
Aşa ne-am înţeles. Şi cred că am procedat cum nu se poate mai bine.
Apoi ne-am adunat toţi în Biseria cea Mare a Răsăritului, îngenunchind, ne-am rugat îndelung pentru călătorie şi un preot ne-a binecuvântat pentru izbândă. Ne-am luat rămas bun şi echipaţi cum trebuie, a doua zi, în zori, ridicam ancora.
III
Bătrânul cântăreţ, împreună cu noi la bord, a îmbrăţişat şi a sărutat de trei ori alăuta şi a început să zică încet, lin, în bătaia vântului care, la rându-i, îmbrăţişa şi săruta pânzele albe ale corabiei noastre cu dragoste:
Marea, o, marea în două se despică
La trecerea corabiei noastre prin ea.
Cântecul, iată, ne-aşteaptă acolo departe
Pe vârfurile munţilor învăluiţi de gând şi nea.
Cine poate să ajungă până acolo?
Cărări multe şi întortocheate suişuri
Ca nişte frânghii încolăcite de aur
Sugrumă până sus muntele uriaş.
Cântecul ca o zăpadă de neatins
Pe vârfurile lui ascuţite şi-a făcut sălaş.
Cine poate să ajungă până acolo?
În lumina feciorelnică a zorilor
Copaci din loc în loc ard sfinte făclii.
Cântecul bea din ceruri lumină
Precum minunatele, însetatele ciocârlii.
Cine poate să ajungă până acolo
S-aducă fericit cântecul înapoi?
– Noi, numai noi, numai noi!
Ignatie Grecu
