Nimeni, de fapt, nu îl aşteaptă
pe cel ce nu va mai veni –
şi nu îşi pune haine de clovn ca să-şi mintă angoasa
ori jucării, amulete cu frisoane de mort
atârnate la brâu,
ca să danseze revederea.
Precum holera care ar invada brusc,
în plin spectacol, un teatru de provincie
infarctul neliniştii l-ar cuprinde
văzând necunoscutul care s-a oprit în faţa uşii
cum îşi jupoaie chipul întunecat, boţit, de asasin
şi cum îşi întinde pe faţă zâmbetul,
ochii umezi, canini, de pocăit.
Cu mâini vinete, de tată întors din morţi,
îi ştergi până la urmă lacrimile spurcate
şi îl săruţi pe gură,
împiedicând să iasă vipera care muşcă de după cuvinte –
apoi zici simplu, ca sugrumat: „Ai venit.”
El îţi simte cu încântare singurătatea
şi nu te întreabă nimic,
atent să nu se învinovăţească şi mai tare,
iar ochii lui sunt lumânări de sânge închegat,
cu flacăra asemeni limbii de amant nerăbdător.
Când vine astfel cel pe care nu îl mai aştepţi,
întotdeauna vine însoţit de fantoma dezamăgirii
şi te zideşte în regret, definitiv.
În urmă, fluviul galben, hepatic, al aşteptării
ţi se pare o cumplită batjocură.
Cu degete flasce,
care l-au mângâiat prea mult în închipuire,
îi oferi un pahar de vin,
de fapt un pahar de uitare.
El scoate atunci din mânecă un buchet de flori,
dar tu nu ştii că pentru a-ţi îndulci moartea,
fiindcă mirosindu-l zâmbeşti tâmp ca un clovn
şi cazi fulgerat,
grăbit parcă să mori,
să scapi de lungimea cât o înmormântare fără sfârşit
a aşteptării.
Celălalt însă nu va şti niciodată
ce a moştenit cu adevărat în urma ta –
averea pe care ai strâns-o pentru el
sau aripa imbecilităţii,
care îi va promite curând o foarte frumoasă
şi neaşteptată
vizitatoare.
Eram atât de trist în adolescenţă
încât viaţa ar fi trebuit să se retragă din mine.
Eram un adolescent urât sau neterminat.
Modelul meu era Diavolul.
Într-o zi am băut cu unul până când
l-am convins că viaţa nu merită trăită.
După ce am plecat, şi-a tăiat venele.
Soră-sa a remarcat sângele curgând pe sub uşă.
L-am vizitat la spital,
iar el mi-a dăruit un fular auriu.
M-am dus să-mi cer iertare de la părinţii lui,
dar taică-său a ieşit cu toporul la mine.
Eram atât de urât încât au dat vina pe mine.
Diavolul nu avea nimic de a face în toată povestea asta.
Am continuat să visez la fete urâte
pentru că numai ele îmi erau accesibile.
Mama mă pieptăna fără să înţeleagă nimic.
Nu ştiam că trebuie să te îndrăgosteşti
ca să reuşeşti să nu înţelegi nimic din viaţa asta.
Buzăul era un oraş cu mulţi ţărani
îmbrăcaţi în cojoace din octombrie până în aprilie.
Unul din puţinele lucruri care mă amuza
era poezia lui Ion Gheorghe.
Delirul lui era mai puternic decât al meu.
Dacă l-au publicat, de ce nu şi pe mine…
Priveam către viitor numai când vomitam
şi asta se întâmpla des, din cauza vinului roşu.
Astfel am cunoscut lenea metafizică,
această spaimă care nu iubeşte femeile.
În mine creştea însă un adolescent urât,
cu testicule grele ca merele ionatan.
Dracul mă iubea precum unchii mei vulgari,
cărora le străluceau ochii atunci
când vorbeam porcos despre Ceauşescu.
Dar eu eram nebun după Fănuş Neagu,
fără să ştiu că totul avea să se sfârşească.
