Filmul are un motto din Panait Istrati care sună cam aşa: „Ochii mei aţintiţi spre veşnicie au rămas deschişi pentru totdeauna, mă aflu pretutindeni, văd totul, simt totul şi nimic nu mă atinge”.
Premiera filmului Kyra Kyralina de Dan Piţa constituie un foarte bun prilej de abordare a unui subiect care vizează relaţiile cu cinematograful ale literaturii scriitorului româno-francez Panait Istrati. Era mai mult decât firesc ca literatura lui Panait Istrati – în mare măsură memorialistică, şi foarte cinematografică în substanţa ei – să devină subiect de film. Nu de alta, dar Romain Rolland, care a semnat prefaţa volumului francez „Kyra Kyralina”, cu nouă decenii în urmă, scria despre Panait Istrati că este „un nou Gorki al ţărilor balcanice” şi are „un irezistibil geniu al povestitului”. Filmul românesc, îndeosebi prin contribuţia unor remarcabili cineaşti francezi, s-a apropiat nu o dată de scrierile prozatorului brăilean, încă cu multe decenii în urmă. Sunt mai bine de 55 de ani de când un important regizor francez, Louis Daquin (în filmografia căruia figurau pelicule cu faimă mondială, printre care Bel Ami, o inteligentă adaptare a unei scrieri de Guy de Maupassant) filma în România Ciulinii Bărăganului, o adaptare după romanul cu titlu omonim al lui Panait Istrati (scenariul fiind semnat de Louis Daquin, Alexandru Struţeanu şi Antoine Tudal), de fapt o 
coproducţie româno-franceză, la realizarea căreia au contribuit şi alţi artişti francezi, printre care André Dumaitre, directorul de imagine al filmului, autorul unor cadre antologice cu ciulini bătuţi de vânturile Bărăganului. Criticul francez Claude Beylie scria că filmul lui Louis Daquin are „o frumoasă ţinută epică”. Film de atmosferă, Ciulinii Bărăganului (cu premiera în februarie 1958, când se împlineau trei decenii de la apariţia romanului) a redat câte ceva din mirajul amintirilor adolescentine ale lui Panait Istrati şi din spiritul unei epoci revolute, cu ajutorul unor interpreţi de vârste şi facturi foarte diferite, de la junele Nuţă Chirlea – ales pe criterii fizionomice în rolul lui Matache – până la marele actor care a fost Constantin Ramadan, distribuţia cuprinzând o fată frumoasă, Ana Vlădescu (Tudoriţa) alături de un tânăr „de viitor”, Florin Piersic (Tănase), alte câteva prezenţe foarte „cinematografice” precum Clody Bertola (Duduca), Nicolae Tomazian (Marin), Mihai Berechet (Boierul), Ruxandra Ionescu (Stana), Iulian Necşulescu (Costache), Marcel Anghelescu (Ursu), Eugenia Petrescu-Eftimie (Anica), Maria Tănase (Floarea). Peste câţiva ani a venit în România un alt cineast francez „de primă mână”, Henri Colpi (care tocmai fusese recompensat, la Cannes, cu „Palme d’Or”, pentru filmul Absenţă îndelungată, Une aussi longue absence, o minune de film cu Alida Valli şi Georges Wilson), atras iniţial de acelaşi Panait Istrati (şi sedus ulterior de comedia sentimentală a lui Mihail Sebastian). În septembrie 1963, Henri Colpi ieşea pe ecrane cu filmul Codin, o altă contribuţie notabilă la transpunerea cinematografică a scrierilor cu pronunţată tentă autobiografică ale prozatorului româno-francez. Româno-francez este şi filmul, al cărui scenariu aparţine, din nou, unei triplete: Marcel-Yves Jamiaque, Dumitru Carabăţ, Henri Colpi, ca operatori au lucrat la film Marcel Weiss şi Ştefan Horvath; scenograful Marcel Bogos şi autoarea costumelor Ileana Oroveanu au fixat „cadrul de epocă”, iar actori români şi francezi au format distribuţia, în frunte cu interpretul rolului titular, Alexandru Virgil Platon – neprofesionist la ora respectivă (de fapt, profesor), dar „un munte de om”, aşa cum o cerea povestirea – alături de Răzvan Petrescu, Françoise Brion, Nellie Borgeaud, Germaine Kerjean, Maurice Sarfati, Eliza Petrăchescu, Voicu Sabău. Am revăzut, recent, filmul Codin (care s-a bucurat de mare succes în cadrul unei recente săptămâni cinematografice, dedicată ecranizărilor, la Codlea): după jumătate de veac de la premieră, filmul îşi păstrează perfect prospeţimea, constatăm încă o dată că Henri Colpi a respectat cu stricteţe, în mod creator, spiritul operei de inspiraţie, înţelegând perfect şi însuşindu-şi specificul naţional şi particularităţile epocii evocate, ambianţa atât de particulară a bălţilor brăilene, specifică superbelor descrieri din scrierile lui Panait Istrati. Fără teama de a greşi, putem considera filmul Codin o capodoperă.
De altfel, regizorul Dan Piţa – fără să vrea, sau vrând, nu ştiu –, ecranizând Kyra Kyralina, aduce, indirect, un omagiu şi regizorului francez Henri Colpi, atmosfera filmului său având câte ceva din atmosfera filmului Codin, asemănările vădindu-se, prin forţa lucrurilor, chiar la nivel narativ (existând multe „punţi de legătură” între „Chira Chiralina” şi „Codin”). După cum bine se ştie, o bună parte din scrierile lui Panait Istrati (printre care şi „Ciulinii Bărăganului”, şi „Codin”, şi „Chira Chiralina”) conţin amintiri din copilărie ale prozatorului, elemente autobiografice, ficţionalizate, desigur. În consecinţă, şi ecranizările respective au un „aer personal”, sunt spuse, la persoana întâi, de alter-ego-ul povestitorului, Adrian Zografi în Codin, Matache în Ciulinii Bărăganului şi Dragomir în Kyra Kyralina. Relatarea lui Dragomir din Kyra Kyralina are loc la două decenii după întâmplările evocate, drept pentru care în film apar doi Dragomiri, unul la 15 ani (interpretat de Ştefan Iancu) şi celălalt, la 35 de ani (Corneliu Ulici). Despre ce vorbeşte Dragomir? El spune povestea de viaţă a surorii sale, frumoasa Kyralina (interpretată de Iulia Cîrstea, un star internaţional în lumea modei), care, împreună cu mama ei (Iulia Dumitru), ajung să-şi vândă farmecele bărbaţilor, într-o Brăilă de frontieră dinspre sfârşitul veacului al XIX-lea, cu amestecul său de etnii şi religii, cu personajele sale dubioase, contrabandişti şi amanţi misterioşi, cu un soţ peste măsură de violent, Rotarul (Mircea Rusu), care-şi maltratează brutal nevasta, până la desfigurare. „Nu mi-a fost dat niciodată să aflu – spune Dragomir – dacă mama a început să-şi înşele bărbatul pentru că mânca bătaie sau tata a început s-o bată pentru că mama l-a înşelat”. Kyralina pune la cale răzbunarea, apelând la unchii ei din partea mamii, printre care crâşmarul Ilie (Florin Zamfirescu); soţul bezmetic şi inconştient este anihilat în cele din urmă, după tentative neizbutite. De altfel, destinul tinerilor se schimbă, după ce ei intră în zona de influenţă a unui personaj straniu, Nazim (un magnat binefăcător, dar cu apucături pedofile, interpretat de Jószef Biró). În povestire, intervin şi peregrinările eroilor prin Orientul Mijlociu, cu farmecul lor particular, filmul doar le aminteşte. Înspre final avem de a face şi cu un mic „film în film”, monologul pe patul de moarte al crâşmarului Ilie, prilej pentru un „recital” de virtuozitate Florin Zamfirescu. Cam acesta este filmul lui Dan Piţa Kyra Kyralina, un film de atmosferă (aş zice chiar un film cu atmosferă de „estern”), baroc, despre o tragi-comică lume revolută, văzută cu ochi de copil. Decorurile opulente, interioarele cu candelabre, mătăsuri şi catifele, contribuie esenţial la crearea unei atmosfere foarte prielnice povestirii propriu-zise şi epocii evocate. „Echipa” regizorului şi-a făcut datoria – putem spune – cu vârf şi îndesat: costumele Oanei Păunescu sunt de acolo, decorurile scenografului Dan Toader – atât interioarele cât şi exterioarele – au la rândul lor personalitate, compozitorul Adrian Enescu îşi face o 
reintrare de bun augur în film (după o destul de lungă absenţă), iar directorul de imagine Dan Alexandru (care, de la Pepe şi Fifi încoace nu l-a mai părăsit pe regizor) plasează imaginea în zonele seducătoare de confluenţă ale realului cu imaginarul. Mai joacă în film Constantin Florescu (Cosma), Ovidiu Niculescu (Sima), Andrei Runcan (Leonard), Iulian Glita (Mogâldeaţă), Maria Teslaru (Veturia), Silviu Debu (Vasile), Mihai Răducu (Ibrahim), Iuliana Nedelea (Fana), Dana Borteanu (Madame Pavlik). Filmul lui Dan Piţa este un proiect mai vechi, forma iniţială a scenariului (în care pasaje din „Chira Chiralina” sunt alternate cu pasaje din „Moş Anghel”) a fost scrisă de Ioan Grigorescu, regizorului Dan Piţa revenindu-i misiunea de a definitiva adaptarea cinematografică. Pentru regizorul Dan Piţa, care este, printre altele, şi un „maestru al ecranizărilor” (dovadă stând Nunta de piatră şi Duhul aurului, realizate, în colaborare cu Mircea Veroiu, după Ion Agârbiceanu, Tănase Scatiu după Duiliu Zamfirescu, Bietul Ioanide după G.Călinescu, Faleze de nisip după Bujor Nedelcovici, Noiembrie, ultimul bal după Mihail Sadoveanu, Eu sunt Adam! după Mircea Eliade), ecranizarea Kyra Kyralina, după Panait Istrati, consolidează unul dintre cele mai importante filoane ale creaţiei sale cinematografice. În primă şi ultimă instanţă, filmul său este şi un omagiu „de suflet” adus scriitorului româno-francez Panait Istrati, căruia, indirect, îi recunoaşte şi îi admiră „scrisul cinematografic” prin definiţie.
Ar fi de adăugat faptul că filmul regizorului Dan Piţa nu este, nicidecum, prima ecranizare a povestirii lui Panait Istrati. Încă în anul 1928 (aşadar în anii de confluenţă ai filmului mut cu filmul sonor, şi, abia la patru-cinci ani după apariţia volumului prefaţat de Romain Rolland), un cineast rus, Boris Glagolin, şi-a propus o ecranizare de lung metraj Kira Kiralina, fiind atras, după cum a spus-o, de „mesajul anti-feudal” al prozei lui Panait Istrati. În anul 1993, regizorul maghiar Maár Gyula a realizat – şi cu sprijinul Centrului Naţional al Cinematografiei din România – un lung metraj intitulat Codin şi Chira Chiralina, după Panait Istrati, cu o amplă distribuţie, majoritar românească, din care au făcut parte, printre alţii, George Călin şi Funtek Frigyes, Alina Nedelea, Tora Vasilescu, Mitică Popescu, Răzvan Vasilescu, George Alexandru, Leopoldina Bălănuţă, Gheorghe Dinică, Remus Mărgineanu, Ileana Predescu, Halil Ergun, Doina Hollier, Valentin Teodosiu, George Motoi. Din „echipa” filmului au făcut parte şi autoarea costumelor Svetlana Mihăilescu, inginerul de sunet Mihai Orăşanu, imaginea fiind semnată de operatorul maghiar Vecsernyés János. Filmul are un motto din Panait Istrati care sună cam aşa: „Ochii mei aţintiţi spre veşnicie au rămas deschişi pentru totdeauna, mă aflu pretutindeni, văd totul, simt totul şi nimic nu mă atinge”.
În încheierea acestui comentariu, mi-aş îngădui să transcriu primul paragraf din prefaţa amintită a lui Romain Rolland la volumul de povestiri al lui Panait Istrati, apărut în 1924 la Editura Rieder, Paris, şi Editura Adevărul, Bucureşti, comunicând, totodată, cititorilor faptul că, la începutul anului 1921, Panait Istrati (1884-1935), cu o existenţă zbuciumată, a trecut printr-o tentativă neizbutită de sinucidere: „În primnele zile din ianuarie 1921 mi s-a transmis o scrisoare de la spitalul din Nisa. Fusese găsită asupra unui disperat care îşi tăiase beregata. Erau puţine speranţe să supravieţuiască. Am citit-o şi am fost izbit de tumultul geniului. Un vânt arzător pe o câmpie. Era confesiunea unui nou Gorki al ţărilor balcanice. Au reuşit să-l salveze. Am vrut să-l cunosc. S-a închegat o corespondenţă. Am devenit prieteni”.
