Chiar şi într‑o lume cu aspect distopic, aşa cum pare deseori cea în care trăim azi, nimic nu se compară cu plăcerea de a vedea filme în cinematografe, pe un ecran mare şi, vorba criticului american A.O. Scott, „stând alături de prieteni sau necunoscuţi şi împărtăşind acelaşi vis”. Aceasta este, de fapt, o plăcere democratică, pe care numai privitul filmelor în săli anume destinate lui o asigură, diferit de consumul de acasă, care nu oferă condiţii egale, ecranele mai mici sau mai mari ale fiecăruia reflectând şi starea economică. Nu vreau să filosofez prea mult pe această temă, dar participarea la unul dintre cele mai mari festivaluri europene, cel de la Valladolid, oraşul lui Cervantes, mi‑a redat, în fine, plăcerea evocată, şi graţie excelentului program de la ediţia cu numărul 66 (dens, divers, plin de titluri memorabile, excelent curatoriat). Iar progresul estetic marcat de unele dintre filmele văzute cu această ocazie promite că există un viitor al artei numită şi cea de‑a şaptea.
După ediţia de supravieţuire de anul trecut, cu măsuri sanitare care au redus cam la un sfert numărul obişnuit al participanţilor, cea de anul acesta a readus marele eveniment (numit, pe scurt, Seminci) la cifrele obişnuite şi chiar depăşite (100.000 de spectatori, participanţi în persoană sau online, având ce alege din cele peste 150 de lungmetraje şi 70 de scurtmetraje prezentate în diferitele secţiuni). Cum bine spunea directorul festivalului, Javier Angúlo, Săptămâna cinematografică de la Valladolid din această toamnă a reuşit să „recupereze ceea ce aveam înainte”. Şi, într‑adevăr, recolta a fost foarte bogată, aleasă, în mod sigur, după o îndelungată muncă de prospecţie în producţia recentă a cinematografului internaţional.
Secţiunea oficială principală a oferit un bun echilibru între opere semnate de cineaşti consacraţi şi creaţiile unor debutanţi sau cineaşti sosiţi din spaţii aproape necunoscute. Din prima categorie
face parte faimosul cineast american Paul Schrader (scenaristul clasicului Taurul furios regizat de Martin Scorsese). Lungmetrajul său Numărătorul de cărţi/ The Cards Counter narează cu suspans povestea unei răzbunări localizată în lumea cazinourilor, având răsturnări de situaţie cu implicaţii politice, stăpânirea nuanţată a materiei dramaturgice aducând filmului Premiul pentru scenariu. În competiţie a fost selectată şi recenta producţie semnată de un alt obişnuit al festivalului, francezul Robert Guédiguian (premiat în trecut la Valladolid pentru La Cité est tranquille – 1999 şi L`Armée du crime – 2009), Mali Twist, o tristă poveste de dragoste plasată în recent eliberatul de colonialism stat african Mali, dar nu şi de mentalităţile tribale care permit vinderea şi căsătoria forţată a unor adolescente cu bărbaţi violenţi şi în vârstă.
De altfel, abuzurile asupra femeilor, discriminarea de gen şi lupta pentru demnitate a unora dintre ele, care refuză condiţia de victimă, au fost deseori reprezentate în producţiile selectate. Deseori aceste situaţii discriminatorii sunt susţinute de o cultură machistă motivată religios. Aşa se întâmplă, de pildă, în lungmetrajul Stupul/ The Hive (regia Blerta Basholli), a cărui dramă e plasată în Kosovo, după încheierea războiului din fosta Iugoslavie. Urmărim lupta cotidiană a unei femei care încearcă să‑şi ajute familia să supravieţuiască, după ce bărbatul ei e dat dispărut. Bazat pe un caz real (şi filmat în stil documentar), filmul denunţă legile patriarhale care interzic femeilor să muncească, găsind un excelent avocat în persoana actriţei Yillka Gashi, a cărei uimitor de fireasca interpretare i‑a adus premiul Cea mai bună interpretare feminină.
Tot într‑un spaţiu musulman, în Iran, descoperim, în Balada vacii albe (sau Iertarea), drama unei alte femei respinse de comunitatea unde trăieşte, pentru că mamele solitare nu sunt privite cu ochi buni, chiar atunci când sunt văduve în urma unei erori judiciare care‑i ucide soţul. Co‑semnat de un bărbat – Behtash Sanaeeha, şi de o femeie – Maryam Moghaddam (care joacă şi rolul principal), lungmetrajul a fost reţinut în palmares cu Premiul pentru debut „Pilar Miró”.
Despre marginalizarea femeilor într‑o altă cultură, creştină şi catolică, vorbeşte primul film din Costa Rica prezentat la Valladolid, Clara Sola de Nathalie Àlvarez Mesén. O femeie cu un uşor retard mintal este eroina, de aproape 40 de ani, forţată de familie să‑şi reprime sexualitatea şi să pozeze în simbol religios, căruia „i se arată Sfânta Fecioară”.
Dar nici femeile din aşa-numitele „ţări civilizate” nu sunt scutite de opţiuni dramatice legate de constrângerile sociale, după cum putem vedea în lungmetrajul francez Întâmplarea/ L`événement (regizat de Audrey Diwan), povestea unei studente eminente care, rămânând însărcinată în 1963, când avortul era interzis, riscă totul pentru a‑şi putea termina studiile şi a putea urma o carieră profesională care să‑i asigure independenţa. Co‑produs de Cristian Mungiu (şi premiat cu un Leu de aur la Veneţia), filmul are ceva din suspansul întunecat al lungmetrajului său despre riscurile avortului în România ceauşistă, 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile. Iar originea română a interpretei principale, Anamaria Vartolomei, ar fi un motiv în plus ca acest titlu să ajungă repede în reţeaua de distribuţie din România.
Foarte dramatică e şi situaţia unui grup de adolescente plasate într‑o curată şi bine organizată rezidenţă elveţiană, după ce au fost abuzate în propria lor familie, din The Fam/ La Mif de Fred Baillif (premiul Cel mai bun regizor), filmul primind şi Premiul pentru montaj – José Salcedo. Juriul condus de regizoarea indiană naturalizată canadiană Deepa Mehta a mai oferit acestei producţii o Menţiune Specială pentru performanţa întregii distribuţii (alcătuită majoritar din actriţe neprofesioniste). Bazat deseori pe improvizaţie, dialogul spontan al interpretelor care se joacă pe sine vorbeşte despre autentica lor disperare.
Dar căutarea propriei identităţi şi demnităţi feminine nu se identifică întotdeauna cu marginalizarea şi drama, după cum vedem în producţia majoritar norvegiană Cea mai rea persoană din lume/ Verdens verste menneske, de Joachim Trier, câştigătoarea Premiului presei internaţionale, FIPRESCI, din al cărui juriu am avut plăcerea de a face parte. Mixând cu abilitate elemente de comedie romantică şi de dramă, filmul urmăreşte viaţa de zi cu zi a unei femei moderne, a cărei emancipare apare mai degrabă ca o nevoie de a fi sinceră cu ea însăşi. Sinceritatea motivează, de fapt, decizia de a‑l părăsi pe logodnicul ei, un faimos autor de romane grafice. Povestea ezitărilor şi gesturilor eroinei capătă o sofisticată formă narativă, organizată în 12 capitole, care‑l ajută pe regizor să vorbească fără emfază şi clişee „progresiste” despre căutarea identităţii feminine. Am descoperit abordări proaspete ale tematicii feministe şi în filme din Germania (Sunt bărbatul tău de Maria Schrader), Spania (Libertad de Clara Roquet) sau Tunisia (A tale of Love and Desire de Leyla Bouzid).
Şi, desigur, capitolul „noutate” a fost susţinut şi de acordarea Marelui Premiul „Spicul de Aur” unui debutant din India, Pan Nalin, pentru Ultimul spectacol de cinema/ The Last Film Show.
Amintind deseori de faimosul lungmetraj italian Cinema Paradiso de Giuseppe Tornatore, filmul spune povestea unui băiat dintr‑o familie săracă pasionat de cinema, care face sacrificii incredibile pentru a vedea filme şi, încurajat de prietenul său proiecţionist, se decide să se ţină serios de şcoală pentru a putea studia la o şcoală de film. Incursiune în istoria cinemaului indian, plin de citate din filme populare, Ultimul spectacol de cinema e amuzant, dinamic, atractiv şi e o mostră interesantă de cinema personal şi de autor în noul mileniu.
■ Critic şi istoric de film, profesor universitar, eseist, publicist
Dana Duma
