Cea mai tristă veste din lumea cinematografică a venit pe 15 ianuarie, când cineastul american David Lynch a intrat în nefiinţă. Dar şi în legendă, dacă ne amintim sălile pline unde filme de‑ale sale au fost proiectate, vezi mai ales afişul cu specificaţia sold out expus în weekendul imediat următor de la Cinemateca „Eforie”. Celor patru lungmetraje realizate de el în câteva decenii, prezentate în medalionul de la Cinematecă, li s‑au adăugat apoi cele programate de televiziuni şi apoi la Cinema „Elvire Popesco”. O imensă poftă de a (re)vizita universul cineastului cu reputaţie de suprarealist a animat suflarea cinefilă de la noi şi de pe alte meridiane (vezi şi evocarea din dosarul „Cahiers du cinema”).
Unii dintre noi avem amintiri pregnante privind „revelaţia Lynch” din 1990, când nu existau prea multe posturi tv la noi şi străzile se goleau sâmbătă seara, când toată lume alerga în faţa micilor ecrane să privească serialul Twin Peaks, cu povestea Laurei Palmer într‑o cheie de suspans încă nevăzută la noi. Poate că unii dintre noi ştiau, graţie cirulaţiei subversive a casetelor, despre şocul produs înainte de Elephant Man/Omul‑elefant (1980) care folosea eficient talentul lui Anthony Hopkins. Comentatorii cei mai competenţi ai operei lui s‑au pus de acord că regizorul derivat din artistul vizual cu acelaşi nume este unul dintre cei mai originali şi înnoitori printre cei înregistraţi în Statele Unite. Serialul a fost reprezentat la „Eforie” de lungmetrajul derivat Twin Peaks. The Last Days of Laura Palmer (1992), realizat după alesul Blue Velvet/Catifeaua albastră (1986), care a fost distribuit la noi pe marile ecrane în 1992. O puteam vedea în el pe Isabella Rosselini, urmaşa celebrului cuplu Ingrid Bergman‑Roberto Rossellini (iubita regizorului la vremea filmării) în principalul rol feminin. Este titlul care a atras multe comentarii favorabile şi a impus numele lui David Lynch printre ale celor mai originali cineaşti ale ultimelor decenii. Iar cadrul gigantic cu urechea tăiată găsită în iarbă a tulburat visele multor cinefili, care îşi aduc aminte în primul rând acest detaliu legat de descoperirea noului cineast cu formaţie de artist plastic, realizator înainte al unor benzi desenate ori scurtmetraje experimentale şi promoţionale care anunţau apariţia unui nou regizor recunoscut rapid de critici drept autor. Desigur, ceea ce înseamnă o privire personală asupra lumii, un repertoriu de teme personale şi apariţia recurentă a unor actori‑fetiş: Kyle MacLachlan şi, la feminin, Isabella Rossellini, urmată de Laura Dern. Isabella Rossellini apare şi în filmul care i‑a adus cinestului şi prestigiosul trofeu Palme d’Or, câştigat la Cannes cu Wild at Heart/ Suflet sălbatic (1990), unde ea juca rolul secundar, dar foarte marcant, al Perdidei Durango. De remarcat că personajul, născut tot din adaptarea unui roman de Barry Gifford, a devenit apoi eroina altui film, Perdida Durango. Dansul cu diavolul /Perdida Durango. Dance with the Devil (1997) de Álex de la Iglesia. Dar focusul naraţiunii este pus, în Wild at Heart, asupra cuplului de înamoraţi interpretat de Nicolas Cage şi Laura Dern (Sailor şi Lula), cei care fug de autoritatea şi malversaţiunile mamei fetei, angajându‑se într‑o călătorie aventuroasă prin America, la bordul unei decapotabile. Şi în stabilirea distribuţiei Lynch a dovedit originalitate, alegând‑o pe Diane Ladd să joace rolul mamei (comparată, prin imagini metaforice, cu vrăjitoarea cea rea din basme), ea fiind chiar mama Laurei Dern în viaţa reală.
S‑a spus şi s‑a scris, atât la vremea premierei, cât şi după, că Suflet sălbatic este atât de agreat de publicul tânăr pentru că el combină elemente ale artei pop (dominantă în perioada formării junilor spectatori) cu elemente de basm (mai ales Vrăjitorul din Oz), puse de obicei într‑o ramă care le fac să pară mai horror decât de obicei. Şi figuri celebre ale acestei culturi populare sunt citate în film, ca de pildă Elvis Presley cu celebrul său cântec „Love me tender”. Este numai un exemplu, pentru că citatele şi trimiterile cinematografice sunt numeroase şi obsesive chiar pentru autor şi pentru publicul său. Discutând despre Lynch, majoritatea comentatorilor au folosit cuvântul „suprarealist”, el fiind aşezat în familia de cineaşti incluzându‑i şi pe Fellini sau Buñuel.
Revăzut acum, după decesul lui David Lynch, filmul surprinde şi prin numărul destul de mare al elementelor premonitorii privind biografia lui. Personajele principale (şi nu numai ele) fumează tot timpul, la fel ca regizorul care a făcut cancer exact din acest motiv, recunoscând că‑i place prea mult gustul ţigării pentru a renunţa la ea, cum era sfătuit de medici. De asemenea, filmul arată cum incendiul este un simbol al morţii, detaliu de asemenea confirmat de sfârşitul lui Lynch. El a fost foarte impresionat de incendiile devastatoare de la Los Angeles, declanşate în ianuarie, care au înspăimântat lumea întreagă în ultimele lui zile.
Vizibilă în acest film, tendinţa cineastului de a investiga visele personajelor devine şi mai pregnantă în lungmetraje precum Mulholland Drive (2001), pentru care el a fost răsplătit cu Premiul pentru regie la Cannes şi, apoi, cu o nominalizare la Oscar. O femeie care îşi pierde memoria într‑un accident (Laura Harring) este ajutată s‑o regăsească de o jună candidată la primirea unui rol într‑un film hollywoodian (Naomi Watts). S‑a scris despre film că este „un neo‑noir suprarealist), dar şi o peliculă meta, arătând detalii din spatele aparatului de filmat şi legate de procesul de producţie. Oarecum asemănător ca intenţii şi stilistică este Inland Empire (2006, prezentat în premieră la Veneţia, unde autorul a fost premiat pentru întreaga carieră). O regăsim din nou pe Laura Dern în rolul principal feminin, o altă actriţă aflată într‑un moment de criză şi învăluită de mistere. Din nou apare tropul filmului în film, ba chiar şi al visului în vis, filmul abordând neobişnuit tema reîncarnării, sugerându‑ne că rolul care o chinuie pe actriţă este unul blestemat. De altfel, este sentimentul apăsător care ne rămâne după vizionarea lungmetrajelor sau scurtmetrajelor semnate David Lynch. El reuşeşte să ne transmită mereu senzaţia că asistăm la descrierea „infernului cotidianului”. Conştient sau intuitiv, este ceea ce atrage, în principal, la opera acestui mare cineast.
■ Critic şi istoric de film, profesor universitar, eseist, publicist
Dana Duma
