Deşi s‑au confruntat cu cea mai sumbră perioadă din istoria lor, sălile de cinema, mai afectate de virusul COVID-19 decât de căderea bombelor în războaie, încep să‑şi revină, graţie unui public dornic să petreacă ore în faţa marelui ecran. Lăsând la o parte explicaţiile socio‑psihologice (nevoia de socializare, de ieşire din izolare, probabil), spectatorii au nevoie şi de recuperarea marelui spectacol cinematografic, de poveşti spuse, cu siguranţă, de cineaşti stăpâni pe uneltele imaginii în mişcare şi pe arta regiei (talentul de a pune în relaţie actorii cu decorul, lumina, sunetul). Nu e de mirare că unul dintre cineaştii care ştie să satisfacă aceste aşteptări este prezent cu două lungmetraje în repertoriul românesc (şi internaţional), readucând publicul în săli şi determinând criticii să scrie fraze flatante. Britanicul Ridley Scott, autorul excepţionalului SF cyberpunk Blade Runner (1982), ne propune acum o dramă epică în context istoric, Ultimul duel, şi un thriller cu elemente de biopic, Casa Gucci, ambele beneficiind de nume de top în distribuţie şi de resurse financiare inspirat transformate în momente de mare spectacol. Ambele ar putea fi puse sub semnul ideii lui Umberto Eco despre nevoia raportării la un inamic, dezvoltată în volumul Cum ne construim duşmanul. Acolo, el remarcă, foarte just: „A avea un duşman e important nu numai pentru a ne defini identitatea, ci şi pentru a ne procura un obstacol în raport cu care să ne evaluăm un sistem de valori şi să ne arătăm, înfruntându‑l, propria valoare. De aceea, atunci când duşmanul nu există, el trebuie construit[1]”.
În ambele proiecte, cineastul porneşte de la propuneri literare. De pildă, deşi scenariul pentru Ultimul duel este semnat de tripleta Nicole Holofcener, Ben Affleck şi Matt Damon, el este o adaptare după romanul „The Last Duel. A True Story of Trial by Combat in Medieval France” de Eric Jager. Rezumând, de fapt, epica filmului, titlul ne informeză că trama are loc în Franţa medievală (în perioada cruciadelor, mai precis în epoca regelui Carol al Vl‑lea) şi că e poveste în care adevărul/ dreptatea nu‑şi capătă validare decât în urma unui duel. Povestea relatează degradarea unei prietenii între foştii camarazi de arme Jean de Carrouges (Matt Damon) şi Jacques Le Gris (Adam Driver), după ce al doilea devine protejatul contelui d` Alençon (Ben Affleck), îi sabotează fostului amic poziţia ierarhică şi‑i violează nevasta, pe Marguerite (Jodie Comer). Filmate în castele autentice din Franţa şi din Irlanda, evenimentele sunt povestite în imagini de o picturalitate
rafinată (amintind de opera prima a lui Scott, Dueliştii, 1977), performanţele scenografice fiind susţinute şi de rara capacitate a regizorului de a lucra cu lumina, mai ales în portretele decupate în clarobscururi. Dar nu numai calităţile formale atrag la Ultimul duel, ci şi structura narativă inspirată de celebrul film japoner Rashomon (de Akira Kurosawa, 1950). Evenimentele sunt relatate din trei perspective diferite (ale celor doi inamici şi a soţiei), confruntarea lor devenind, ca şi în pelicula niponă, ocazia unei meditaţii asupra relativităţii adevărului. Dar noul lungmetraj al lui Ridley Scott este mai mult decât atât. Marcat de nevoia de re‑definire a identităţii feminine (ca personaje şi ca persoane), afirmată intens de mişcarea #metoo, filmul privilegiază portretul femeii care, într‑o epocă patriarhală şi misogină, are curajul de a‑şi susţine mărturia (contrazisă de cel acuzat) şi de a cere să i se facă dreptate până la capăt. Deşi, în ultima versiune a poveştii, ni se revelează adevărul că militarul celebru Jean de Carrouges s‑a căsătorit cu ea pentru avere, Marguerite reuşeşte să‑l convingă să se bată în duel pentru a‑i restitui onoarea pătată. Toate firele narative conduc înspre scena duelului, mizanscenată spectaculos şi sângeros, aşa cum ne aşteptam de la regizorul Gladiatorului (2000), al superproducţiilor Kingdom of Heaven (2005) sau Prometeu (2012). Iar celor care ar fi tentaţi să‑i reproşeze cineastului britanic octogenar că a reliefat puternic personajul feminin din oportunism, pentru a se plia pe aşteptările momentului, ar trebui să le amintim că el a surprins cu perspectiva feministă în Thelma şi Louise (1992) sau chiar în Alien (1979), acel science‑fiction cu tentă horror care a impus personajul căpitanului Ripley, întruchipat de Sigourney Weaver, care a apărut apoi şi în alte episoade ale francizei.
Am putea spune că Ridley Scott plasează personajul feminin în centrul naraţiunii şi în celălalt lungmetraj lansat în premieră în noiembrie, House of Gucci, cu un scenariu bazat pe o altă sursă literară, „The House of Gucci: a Sensational Story of Murder, Madness, Glamour and Greed”. Traducând titlu, avem sugestii privind parametrii naraţiunii: filmul este, într‑adevăr, despre decăderea casei de modă Gucci, prin uciderea ultimului reprezentant, „o poveste senzaţională despre crimă, nebunie, strălucire şi lăcomie”. Cei care urmăresc serialul Netflix Uciderea lui Gianni Versace, altă poveste cinematografică despre uciderea unui modist faimos, pot fi siguri că lungmetrajul lui Scott e mai reţinut în folosirea tropilor de crime story. Deşi filmul porneşte de la un scenariu mai „tabloidizat” decât Ultimul duel, nu putem să nu‑i recunoaştem calităţile: frumuseţea vizuală a decorurilor în care‑şi duc viaţa cei din privilegiata familie Gucci şi, desigur, calitatea interpretării. Îl regăsim pe Adam Driver, foarte diferit de precedenta prestaţie, în rolul timidului Maurizio Gucci, vânat, sedus şi luat de bărbat de arivista Patrizia, care, atunci când e părăsită, angajează un sicilian să‑l ucidă. În acest rol Lady Gaga îşi dovedeşte din nou calităţile actoriceşti (probate deja în S‑a născut o stea) în portretizarea acestei femei de condiţie modestă care tramează tot felul de intrigi pentru a pătrunde în înalta societate şi pentru „a câştiga respect” (obsesie mafiotă pusă în relaţie cu identitatea tatălui ei). Şi mai avem plăcerea să‑l revedem pe Al Pacino, unchiul lui Maurizio dispus la orice potlogării aducătoare de bani, chiar dacă subminează prestigiul Casei Gucci. Ridley Scott păstrează minute bune camera asupra recitalului lui Pacino, mereu impecabil în portretizarea unor „personalităţi accentuate”. În ultima parte a filmului personajul jucat de Adam Driver păşeşte în prim‑plan şi regizorul încearcă să „umple” cât mai convingător peisajul uman cu ajutorul acestui foarte performant actor. Este ceea ce face, în exces, şi Léos Carx în Annette, filmul (tot) de două ore şi jumătate, unde Driver străluceşte din nou. Oricum, dacă e să facem o evaluare a premierelor cinematografice 2021, atât acest excelent actor, distribuit în trei lungmetraje lansate în noiembrie, cât şi Ridley Scott, semnatarul a două dintre ele, devin figuri proeminente ale cinematografului internaţional în vremea pandemiei.
■ Critic şi istoric de film, profesor universitar, eseist, publicist
Note:
[1] Umberto Eco în Cum ne construim duşmanul, Editura Polirom, 2013, p. 10.
Dana Duma
