Sorana Mănăilescu: Carmen Maria Cârneci, sunteți fiica unui poet, sora unei poete, soția unui violoncelist. Cum se trăiește pe planeta Artă?
Carmen Maria Cârneci: Am copilărit în preajma unui poet, ceea ce a însemnat mai întâi un spațiu cu multe cărți, normalitatea recitării poeziei în familie sau frecventarea spectacolelor de poezie, abonamentele la revistele de cultură, proximitatea redacției revistei Ateneu, pe care tatăl meu a revigorat‑o în anii ’70 la Bacău, o lume preocupată de subiecte artistice: expoziții, conferințe, lansări de carte, concertele Filarmonicii băcăuane. Apoi am descoperit poezia de maturitate a tatălui meu, mai târziu și poezia de generație tânără a surorii mele, Magda (care semna la început cu pseudonimul Magdalena Ghica), am compus pe versurile lor piese… Peste un arc de timp, împreună cu soțul meu, violoncelistul Dan Cavassi, am pus bazele ansamblului de muzică contemporană „devotioModerna”, cu care am dat zeci de concerte începând cu 2005. Pe planeta Artă (care îi găzduiește și pe cei doi fii ai mei) s‑a trăit intens, într‑un orizont al valorilor care depășeau cotidianul…
Estetica dumneavoastră muzicală care v‑a condus spre dirijat și compoziție ar părea orientată către o viziune totală și unitară a creației – Gestalt, un tot senzorial și mental. Cărei direcții din muzica prezentului vă revendicați?
Ca dirijor, în contact cu numeroase creații, mai ales moderne și contemporane, am dorit să extrag din fiecare partitură și să transmit expresia, ceea ce am considerat esențial în gândul componistic. În propriile mele lucrări m‑am aventurat în mai multe direcții stilistice, dar m‑am atașat mai degrabă de două: „acasă” m‑am simțit un timp în lumea expresionismului controlat de legi întotdeauna flexibile pentru că erau reinventate, dar și, ulterior, în teritoriul mai liber al neoimpresionismului. În paralel, o constantă a fost pentru mine atracția față de spațiul tradițiilor arhaice, autohtone sau din spații culturale mai îndepărtate; din toate acestea am preluat conținuturi narative sau evocatoare, pe care le‑am formulat într‑o manieră contemporană, tentată fiind mereu de caracterele primare ale expresiei dramatice sau stenic‑exuberante ale surselor vechi. Muzica mea… aș plasa‑o pe o traiectorie oscilând între construcții cerebrale, susținute de geometrii, grafice, cu entuziasm față de modelele oferite de artele moderne (ca în opera mea Giacometti), și un lirism accesorizat cu reminiscențe modale arhaice (Zburător), irizat‑folclorice (Colinda) sau ortodoxe (Trojtza, Semanterion‑Toaca). Ideile declanșatoare de flux componistic „mă vizitează” adesea, doar punerea lor în partitură este partea sisifică, aceasta și pentru că mă preocupă claritatea surprinderii detaliilor…
Orfeu, Hesperide, dar și zburătorul din folclorul românesc sau profețiile spiritului arhaic sunt plonjeuri într‑un imaginar al memoriei umanității. Este interesant că nu o invocați pe muza muzicii, Caliope, ci pe Mneomosyne, zeița memoriei, în lucrarea Omens.mnemosyne, interpretată prima oară, cred, de Cvartetul de chitare Quasi Fantasia din Elveția.
Pe cei patru chitariști elvețieni i‑am cunoscut la ei acasă, la unul din concertele lor; m‑au impresionat prin deschiderea către noile tehnici instrumentale, așa că am compus pentru ei Omens.mnemosyne (…despre Lacul Memoriei) și, de îndată ce s‑a putut, i‑am invitat la București, la Festivalul Săptămâna Muzicii Contemporane/ Săptămâna Internațională a Muzicii Noi, unde au cântat în primă audiție și piesa mea. Cât despre Orfeu, el este unul dintre reperele mele ideatice, așa cum am mărturisit deja în titlul cărții mele De la Orfeu la Giacometti, sub semnul fantasticului, care reia teza mea de doctorat. Sub semnul lui Orfeu am început un ciclu cameral Orphäide, care cuprinde deocamdată Hesperide pentru violoncel‑pian și Hesper(í)a pentru pian‑solo, piesă care a fost recent selectată pentru World Music Days, Portugalia, 2025.
Împrumutând tendința inter‑meta‑textuală din literatură, compozitorii contemporani își inserează adesea discusul muzical într‑un cadru precodificat. Mai ales Louis Andriessen a stabilit un dialog cu repere ale culturii extrem de diverse – Platon, Machiavelli, Dante sau Athanasius Kircher. Ce v‑a atras pe dumneavoastră la Giacometti?
Alberto Giacometti, prin creația sa – sculptură, grafică, desen –, dar și prin textele sale literare, mi‑a devenit la un moment dat un personaj‑revelație, pe care l‑am „capturat scenic” în opera de cameră Giacometti – joc da, erotic da, neliniștit da, distrugător da, da”, cu cele două variante, prezentate în premieră, la Bonn, în 1996, și la Zürich, în 2001. Am descris în carte geneza operei mele, dar și a „Scenelor Giacometti”, acestea fiind câteva tablouri extrase din partitura mare și recompuse în anii următori: a devenit un proiect de compoziție, încă deschis, pe care l‑am configurat în spațiul estetic al unui suprarealism cu deschidere înspre oniric, spațiu pe care l‑am definit componistic pornind de la artistul Giacometti și lumea statuilor sale. Un exemplu: „Palat la ora 4 în zori” este o scenă compusă în 2001 pentru versiunea lărgită a operei, fiindu‑mi inspirat de lucrarea lui Alberto Giacometti cu același titlu: Le palais à 4 heures du matin – aceasta fiind o construcție miniaturală stilizată, compartimentată astfel încât mi‑a sugerat din primul moment o posibilă scenografie pentru un subiect marcat de exclusivitate, aură, mister.
V‑ați format în România, dar din 1985 v‑ați perfecționat în Germania, sub îndrumarea unor celebrități ale compoziției și dirijoratului, ați dobândit recunoaștere, ați fost solicitată să compuneți lucrări pentru ansambluri de top. Cu toate acestea, v‑a atras atenția biografia Picasso străinul de Annie Cohen‑Solal, care documentează dosarele poliției franceze ce dovedesc faptul că marele artist a fost supravegheat toată viața și considerat un corp etnic străin. Ați avut în anii petrecuți în Europa de Vest nostalgia patriei și sentimentul unui „exil secund”?
Da, și asta pentru că am plecat ca bursieră la studii de specializare fără să știu când va fi întoarcerea acasă… „(inachevé)l’exil” și „Exil secund” sunt continuări ale celor două piese, „…que des mots” și „…que des âmes”, compuse în Germania pe texte emblematice semnate de Annie Cohen‑Solal. Nostalgia născută din separarea de patrie a generat și compoziții cu titluri transparente în acest sens: „Trojtza”, „Colinda”, „ei cred”, alături de „Soma‑Tanz” sau ciclul „Origami”, care‑mi mărturisesc interesul și pentru alte meridiane culturale, acesta a fost și rămâne pentru mine rostul unei ieșiri din spațiul protector al patriei… Vreau să adaug că eu, în lumea vestică, nu m‑am simțit un „corp etnic străin”; în anii ‘85‑’95 în universitățile de muzică germane erau numeroși studenți veniți din toate continentele, la fel, în programele festivalurilor internaționale era spațiu și exista un real interes pentru pentru artiștii mai mult sau mai puțin „exotici”.
Aveți repere privilegiate în strălucita dumneavoastră carieră de dirijor și compozitor?
Chiar nu aș spune o carieră strălucită, mi s‑ar potrivi mai degrabă: o prezență relativ constantă, în tempo moderat, prin concertele dirijate și, mai important pentru mine, prin lucrările compuse și interpretate public. Repere? Mai multe, active pentru segmente de drum, legate de partiturile dirijate, de întâlnirile muzicale cu colegi de breaslă, de evenimente sau comenzi de compoziție. Repere privilegiate? Dintre compozitorii‑dirijori: Pierre Boulez, Peter Eötvos; dintre compozitorii‑profesori: Dan Constantinescu, la Conservatorul bucureștean, și Klaus Huber, reputat profesor elvețian a cărui clasă de compoziție/ master la Musikhochschule Freiburg, în Germania, am frecventat‑o.
Interpretarea Octetului pentru coarde Op. 7 de Enescu de către Janine Jansen și formația sa este, așa cum s‑a spus recent despre un concert al marii violoniste, fără pereche. Parcă îl auzim pe Enescu pentru prima oară. Ascultătorii au fost copleșiți și consideră că Enescu nu este recunoscut la adevărata valoare. Care sunt soliștii care credeți că ar merita să fie invitați în România pentru a ne pune muzica în valoare?
Cred că atât cunoașterea creației enesciene, cât și recunoașterea unicității sale sunt în constantă creștere, dar trebuie continuu adăugat la menținerea acestui grafic ascendent. Fiecare generație de public îl poate (re)descoperi pe Enescu prin interpretări memorabile ca aceasta pe care o menționați. Cât privește invitarea acelor soliști „care să ne pună muzica în valoare” – aici mă gândesc, chiar în spiritul generos, implicat al lui Enescu, și la creațiile altor compozitori români – ar fi multe nume sonore, întrucât prin Festivalul și Concursul Enescu s‑a ajuns deja la o participare internațională nu doar amplă, ci și de cotă înaltă.
Ne puteți cita din agenda dumneavoastră din acest an?
În acest an, pe lângă coordonarea stagiunii muzicale a Muzeului Național „George Enescu” – de care mă ocup în ultimii ani –, mi‑am propus organizarea câtorva concerte care să marcheze două decenii de activitate a ansamblului „devotioModerna”, ceea ce mă va implica și dirijoral. Cât privește compoziția, lucrez la finalizarea pentru publicare a câtorva partituri camerale și am, în așteptare, proiecte mai ample, în genul concertant și operă.
Mulțumim!
■ Compozitoare și dirijoare
Sorana Mănăilescu în dialog cu Carmen Maria Cârneci
