Aici nu intră nici Dumnezeu dacă n‑are legitimație de serviciu!
După cum vă spuneam, lucram la Întreprinderea de Comerț Exterior Autotractor-Dacia din Brașov. Era a cincea la exportul de tractoare după Ford, Massey‑Ferguson, Renault și Fiat. Eram patru țări puternice la exportul de tractoare: USA, Franța, Italia și România.
La serviciul de conjunctură și marketing, doar șeful, inginerul Florescu Ionel, muncea. Eram cincisprezece subalterni și n‑aveam nicio sarcină de serviciu. Nimeni n‑avea nimic de făcut, decât să rezolve cuvinte încrucișate, să tricoteze, să‑și facă unghiile sau să‑și dezmorțească picioarele urcând și coborând etajele. Colega poreclită Icișa Radio Craiova, cu care ați făcut cunoștință în Contemporanul nr. 10/2024, îi bălăcărea pe ardelenii care se luau de noi, oltenii, când îi atacam cu bancurile noastre. Numai șeful scria mereu rapoarte către conducere: să îi mai dea doi subalterni, că nu pridideam cu sarcinile de serviciu.
Mă prefăceam că citeam ziarul partidului și plănuiam să fug din țară. Cum? Am găsit soluția: pe ocolite. Am scris la conducere că o să ocolim Mediterana cu o caravană de camioane Roman, ce vor transporta tractoare și buldozere, ca să facem demonstrații comerciale. Vom fotografia produsele pe fundalul frumuseților turistice din Atena, Turcia, Egipt, Nordul Africii, vom trece Gibraltarul, vom ajunge în Franța la Festivalul de la Cannes, le vom face cadou buldozere lui Brigitte Bardot, Gina Lollobrigida și Claudia Cardinale, vor fi televizate călare pe tractoare și astfel vom face publicitate produselor noastre pe gratis prin întreaga lume.
N‑am mai scris în raport că o să fug cu o Dacie, un ARO, un tractor sau ce o fi și nici că o să rămân în Franța, la Mediterana. Habar n‑aveam cum se fuge din țară. Mult mai târziu, când mi s‑a făcut lehamite, am fugit nu cu vreun buldozer pe șenile, ci cu avionul, în Suedia. La Mediterana am ajuns abia la pensie.
Am făcut demersurile pentru caravană. Ministerele au aprobat. Am obținut tractoarele și ce mai cerusem. Dar n‑am obținut camioanele Roman. Fabrica n‑a răspuns la scrisorile noastre. Mă trimite șeful la fabrica de camioane, la directorul Căpitanu. Așa îl chema. Când mă duceam pe la ministere sau la întreprinderi, spuneam cum mă cheamă și de la ce întreprindere veneam. Oricare ar fi fost acei elefanți, subit se ridicau, se încheiau la nasturi, își potriveau nodul la cravată, își dichiseau chelia și îmi vorbeau cu un respect exagerat. Când a auzit Căpitanu de comerțul exterior, a urlat:
– Afară!
M‑am uitat mirat la droaia de ingineri din jurul lui, drepți ca soldații. Nu se mirau. N‑am zis nimic și am ieșit. M‑am întors la birou, m‑am așezat și am reluat ziarul. Șeful m‑a întrebat:
– Cum fu? Directorul Căpitanu era tot ca întotdeauna la linia de montaj și urla la muncitori? Gesticula cu levierul prin văzduh? Sau în mod cu totul excepțional era în birou?
– În birou.
– N‑a aruncat după dumneavoastră cu călimara de pe birou?
– Nu.
– Acum câteva zile, i‑a aruncat contabilului‑șef călimara în cap. I‑a spart capul și uite așa îi curgea sângele șiroaie. De atunci, ăla s‑a evaporat. Nevasta lui nu știe unde e. L‑a dat dispărut. L‑au căutat milițienii cu câinii prin Poiană, cu cordoane de voluntari. Au greblat toată Poiana. Degeaba.
– Și nu l‑au găsit?
– Nu! Mai au să‑l caute prin Deltă! a râs Florescu.
– Să‑l caute și prin Alaska! a mustăcit cu subînțeles Cebuc.
Cebuc era în așteptări să fie trimis în Venezuela. A cam greșit avionul și a rămas în Canada.
Peste vreo două zile, în hol la intrare, să nu‑mi cred ochilor. M‑am oprit să privesc. Căpitanu țipa că vrea să vorbească cu Bădițoiu, director la export de camioane. Nu‑l lăsa portarul, fost campion la haltere categoria supergrea, o matahală:
– N‑ai lejâtâmațâe dă servigi, nu întri!
– Ț‑am mai spus! Io sunt directorul Căpitanu! Ești surd?
– Poț’ să fii tălică derectoru’ Căpitanu, poț’ să fii șî derectoru’ Colonelu, poț’ să fii șî derectoru’ Sfântu Sisoe! Acilea nu întră nici Dumnezău dacă n‑are lejâtâmațâe dă servigi! Păste mine nu trece nici Stalin cu tancu’!
– Te reclam!
Portarul râdea și înainta clătinând burtoiul cât butoiul. Căpitanu făcea pași îndărăt spre ieșire.
Am plecat din hol și am intrat în birou. Le‑am spus lui Florescu și colegilor ce văzusem.
– Îmi spuseră la județeana de partid că directorul Căpitanu a fost mazilit aseară! zise Florescu scuipând în pumni și frecându‑și palmele de parcă s‑ar fi aruncat în Olt să înoate.
Era și el tot oltean ca mine. A continuat:
– Cică pe contabilul-șef l‑a bandajat nevasta la cap și l‑a învățat să se dea victimă pe la M.I.C.M.G. sau pe unde mai avea el oameni la București. Nu se știe dacă l‑au întrebat ce diagnostic avea Căpitanu la creieri. A obținut destituirea dementului. Azi-dimineață, la fabrică, o droaie de ingineri i‑au adus la cunoștință prin poarta închisă:
– Ești concediat! Valea!
Căpitanu zgâlțâia poarta și se milogea:
– Dați‑mi drumul, să‑mi iau lucrurile personale!
– Știm noi că vrei să distrugi documente! Muncitorii abia așteaptă să pună mâna pe tine. Au întrebat unde locuiești.
– Și le‑ați spus?
– Bineînțeles.
– Vă dau în judecată pentru complicitate cu bestiile!
I‑au adus gioarsele personale și i le‑au aruncat peste poartă.
Ne bucuram noi, însă după câtva timp ne pomenim cu șeful de personal Munteanu, vijelie peste noi. Dă buzna ca un uragan să rupă ușa, îl împinge înăuntru pe Căpitanu și răgnește ca la târlă:
– El e noul vostru șef de birou!
Așa, bombă! Fără să spună cum îl cheamă. Să cădem pe spate. Florescu Ionel, galben ca lămâia și cu răsuflarea tăiată, s‑a ridicat să îi cedeze locul. Până să observe Munteanu și Căpitanu, îi fac semn lui Florescu să stea jos. L‑am asigurat pe Munteanu că mă ocup eu de instalarea noului șef. Munteanu a încuviințat din cap. Credea că mă cunoștea. A ieșit.
Acum, Căpitanu… Al meu era! Parcă v‑am spus că sunt oltean. Și poate nu știați ce e aia solidaritatea între olteni. E mai ceva decât solidaritatea dintre contrabandiștii și vameșii greci. Am deranjat‑o pe dactilografa doamna Raicu să se dea laoparte și am deschis ușa de care își rezema ea capul când dormea. Ea nu sforăia, ca Buzilă beat. Am aprins lumina acolo. Era o debara lungă și strâmtă. Se îngusta la capătul celălalt. Acolo țineam steagurile, pancartele cu lozinci pentru defilări, portretul lui Ceaușescu și câteva sute de lopeți cu care dădeam zăpada, câte doi, trei la o lopată. Becul atârna în sârme, chior. Și cam pâlpâia. I‑am făcut loc lui Căpitanu să treacă pe lângă mine.
– Să nu cădeți peste portretul tovarășului! Așteptați, că vă aduc imediat un scaun și un birou!
L‑am chemat pe Cebuc să mă ajute. În capătul coridorului zăceau o măsuță scundă pentru mașina de scris și un scaun, bucăți desfăcute. Așteptau acolo de anul trecut, să fie reparate sau aruncate. Le‑am asamblat. Cebuc a lipit încheieturile cu scuipat și cu gumă de mestecat, a înțepenit chibrituri. I le‑am dus lui Căpitanu.
– Luați loc!
S‑a așezat. Am închis ușa, ca să nu îl deranjăm. Și m‑am uitat la Florescu. Ne uitam unii la alții. Nimeni nu zicea nimic. Icișa Radio Craiova s‑a rățoit la Florescu:
– Acușica ce făceam?
– Intrați pe rând, prezentați‑vă și arătați‑i dosarele cu sarcinile de serviciu, ca să știe ce munciți fiecare!
Misiune imposibilă, întrucât nimeni nu ne dădea nicio sarcină, nimic. Iar Florescu nici atât. Intrau cu câte un braț de dosare. Ieșeau râzând. Mă uit la Florescu și ridic din umeri. A zis, rânjind cu un zâmbet urzicător:
– Sorcoviți‑l cu dosarul pentru caravană! Să vă ajute să obțineți camioanele!
– Gând la gând cu bucurie. S‑a întors roata. Îl fac eu să‑și muște urechile!
Și am intrat la Căpitanu. N‑a mai urlat la mine să ies afară. I‑am explicat pe îndelete traseul caravanei, ce miniștri de la București semnaseră, i‑am arătat copiile scrisorilor pe care i le trimisesem lui și l‑a care n‑a răspuns.
– După cum vedeți, nu cumva au fost adresate chiar către dumneavoastră? Poftiți un pix! Doar să scrieți ce modele de camioane sunt mai adecvate pentru caravană! Scrieți rezoluția și semnați icișa! Mă duc imediat la fabrică și dau hârtiile la subalternii dumneavoastră. Ei vă cunosc prea bine semnătura. E oarecum nevoie să antedatăm rezoluția?
Tăcea mâlc, cu capul sprijinit în palme. Capul plecat sabia nu‑l taie. Asta e o vorbă fără temei. Ba îl taie! Mă uitam la ceas și lungeam prezentarea dosarului cu desfășurarea caravanei și câte avantaje comerciale o să avem din fiecare țară.
– Nu știm de ce avem dificultăți cu obținerea camioanelor. Spre norocul nostru, dumneavoastră sunteți cel mai competent ca să ne obțineți camioanele. O să definitivați astfel proiectul cu caravana, obținându‑le prin relațiile pe care le aveți la fabrică.
El, care nu mai avea acolo nicio relație. Așa e când tai capul cuiva cu fierăstrăul.
– Asta o să vă asigure un demaraj glorios în noua dumneavoastră funcție aici la noi, pentru sporirea exportului nostru și a prestigiului României în lume.
M‑am stăpânit să nu râd, am ieșit și l‑am lăsat să fiarbă în nădușeala proprie. Florescu m‑a întrebat din ochi. I‑am răspuns tot pe mutește. Mi‑am reluat lectura ziarului, iar ceilalți își învârteau morișcă degetele mari.
S‑a auzit o trosnitură în debara. Am înțeles că i se fărâmase scaunul și se prăbușise. Ne‑am prăpădit de râs.
Brusc bușnește fulger Căpitanu din debara și trântește ușa.
Până să ne dezmeticim, năvălește Munteanu. Îl arată cu degetul pe Florescu și urlă ca la regiment:
– La loc comanda!
Florescu și‑a făcut cruciuliță pe burtă cu ochii în tavan.
Căpitanu s‑a dus la prim‑secretarul de la județeană și a pretins să fie pus primar la Brașov.
– Afară din județul Brașov! Îți interzic să mai calci prin județ!
■ Scriitor, eseist, publicist
Victor Ravini
