„Sensul vieții este să‑ți găsești darul.
Scopul vieții este să‑l dăruiești.”
Pablo Picasso
Hărțile nu mint, desigur, dar nici nu spun tot adevărul. Dacă distanțele materiale – cele privind transportul, comunicarea și comerțul – sunt exact acestea de mai înainte, în domeniul vorbirii și conceptelor, al cuvintelor și formelor, aceste distanțe se aplică invers. Când e vorba de literatură, reflecție filosofică, arte și științe, distanța noastră față de metropolele occidentale, chiar și de cele transatlantice, se micșorează dramatic, aproape că dispare. Dimpotrivă, cea care ne separă de vecinii noștri geografici imediați se extinde atât de mult, încât pare adesea insurmontabilă. Și în timp ce unele dintre instituțiile noastre științifice și artistice ar putea foarte bine să se stabilească pe malul Senei sau pe cel al Tamisei, ideile născute acolo fiindu‑ne transferate în mod condiționat, în același timp malurile Egeei par în ochii noștri a fi fost transferate „la marginea unei hărți improbabile” (Od. Elytis), devenind o adevărată Terra incognita.
Cât de bine îi cunoaștem pe poeții clasici sau pe cei contemporani ai vecinilor noștri? Să zicem, pe cei greci. Apropierea popoarelor prin literatură este un fapt care a fost împiedicat până astăzi de diversitatea limbilor peninsulei Aimos. Dar și de circumstanțele istorice din Balcani și Europa și din perioada Războiului Rece, de regimuri opresive, de dictaturi, confruntări violente, lupte civile și dispute naționaliste intense.
Numai că „Noi, românii, geografic și spiritual, suntem mai aproape decât orice alt popor de Grecia antică”, pentru că România își datorează numele unui cărturar din Tesalia din secolul al XIX‑lea. Grecul Daniel Filippidis este primul care a folosit numele de România, în lucrarea sa Istoria României tipărită în 1816 la Leipzig. Pe de altă parte, adoptând punctul de vedere al savantului și domnitorului român Dimitrie Cantemir, conform căruia „grec nu este doar cel care s‑a născut în Grecia, ci oricine se hrănește cu comoara vieții grecești și a culturii lor”, cultura română a demonstrat un devotament ferm față de valorile clasice.
Aflați, deci, geografic și spiritual, între Orient și Occident, o sinteză interesantă între cele două spații, românii au fost mereu fascinați de civilizația și cultura celorlalți. Și, într‑adevăr, aceasta s‑a dovedit o sursă extraordinară de progres pentru noi. O mărturisesc secolul al XIX‑lea românesc, perioada interbelică și anii pe care îi trăim. Dar, după cum afirma un mare scriitor Nicolae Steinhardt, cel îndrăgostit de Occident și, în egală măsură, de poporul român, să fim atenți în contact cu o civilizație prestigioasă, ca și cu un om celebru. Prinși de admirație pentru unele calități, să nu preluăm și idei eronate sau credințe false. Atenți la toți și la toate, vorba poetului, să învățăm mereu „să fim veșnici”.
Deși prezintă multe fațete, și în ciuda anulărilor și reînnoirilor lor inevitabile și necesare, tradiția literară a grecilor și cea a locuitorilor regiunilor din jurul Istrului (locuitorii români ai regiunilor de pe cursul inferior al Dunării) sunt unitare. Unitatea lor constă tocmai în acest parcurs dialectic al lor. Creațiile literare de astăzi din aceste țări pot fi considerate ca o aproximare a unui „état présent de la littérature en Grèce et en Roumanie” și ca o dovadă că există aici și acum scriitori care creează Poezie și Proză, deci Frumusețe. Iar eu sunt implicată trup și suflet în a face cunoscută această frumusețe.
Sunt bucuroasă să‑mi pot exprima recunoștința nu numai pentru această onoare care m‑a mișcat profund, ci și pentru oportunitatea pe care mi‑o oferă să scriu aceste cuvinte și să știu că vor fi citite, auzite și înțelese de cei mai buni dintre traducătorii români. Sunt bucuroasă să îndrept gândul recunoscător către scriitorii care mi‑au încredințat pentru traducere o parte din sufletul lor. Îmi arăt recunoștința pentru acel mentor‑dascăl pe care am avut norocul să‑l am în viață și care m‑a învățat că un traducător are nevoie de multă sârguință, perseverență, exercițiu zilnic și, cel mai important, de bucuria pentru ceea ce face; mi‑a arătat deliciul reușitei care urmează concentrării și frustrărilor pe drumul îndelungat al vânătorii de cuvinte. Lui îi datorez nenumăratele decaloguri de sfaturi primite de la un vechi „prieten al artiștilor și al muzelor”, originar din Sulina, care, din bunătatea inimii sale, m‑a convins că e posibil să reușesc și eu ca traducătoare.
■ Scriitor, traducător, publicist
Angela Bratsou
