Poeta Aura Christi şi cântarea Luminii. Amintiri de la Ierusalim
Întâlnirile sunt memorabile! Ele dezvăluie ce preţuim în viaţă, pe cine şi ce iubim. Întâlnirea cu un om purtător de lumină este, de fapt, întâlnirea cu lucrarea Harului Duhului Sfânt care sălăşluieşte în oameni.
Aflându‑mă pelerin la Ierusalim în duminica din 23 octombrie 2022, după terminarea Sfintei Liturghii, am avut bucuria întâlnirii cu un grup de scriitori din România. Ştefan Borbély, Dana Oprica, Andrei Potlog, Constantina Raveca Buleu, Aura Christi, Adrian Preda, Carmen Dimitriu, Dragoş Nelersa veneau din diferite locuri, din Bucureşti, Iaşi, Cluj-Napoca, unii stabiliţi în Ţara Sfântă de multă vreme. Veneau la Biserica Românească din Ierusalim întru bucuria regăsirii. „Cât de bine este şi cât e de frumos să locuiască fraţii în unire” sunt cuvintele veterotestamentare care reamintesc fiecărei generaţii cât de importantă e buna înţelegere în mijlocul unei familii. Mântuitorul ne învaţă, de asemenea, că „mai mare poruncă decât aceea de a‑l iubi pe aproapele nu este. Cine Îl iubeşte pe Dumnezeu, îl iubeşte şi pe aproapele său”. Sub semnul acestor gânduri a avut loc întâlnirea de la Ierusalim, pe care am văzut‑o ca un prilej de reînnoire a bucuriei şi binecuvântării celor care caută Lumina. Unde putem căuta mai mult Lumina decât în cuvintele Sfintei Evanghelii? Care loc e mai prielnic decât Ierusalimul, acolo unde au fost rostite? Fiii poporului ales, aşa cum a făcut şi Mântuitorul, veneau de departe la marile sărbători, călătorind zile şi, uneori, săptămâni la rând, în condiţiile de atunci, dorindu‑şi să ajungă în Templul din Ierusalim pentru a se închina Domnului şi pentru a‑I aduce jertfă curată.
Cu aceeaşi emoţie în minte şi inimă, asemănătoare contemporanilor şi ucenicilor Mântuitorului, vin şi scriitorii români la Reprezentanţa Patriarhiei Române din Ierusalim. Lumina botezului din inimă se îndreaptă către lumina de la Ierusalim, pe urmele paşilor Mântuitorului.
După discuţii şi cuvinte frumoase, cum se cuvine să auzim mereu, am primit de la doamna Aura Christi cartea Geniul inimii, însoţită de câteva cuvinte în care îşi exprimă bucuria întâlnirii în Cetatea Sfântă, sub semnul credinţei, al iubirii şi împlinirii.
Versul, scrisul, precum şi statura culturală a Aurei Christi impresionează prin devenirea ei, prin prolifica operă pe care a realizat‑o ca romancier, poet şi eseist, întreaga sa lucrare editorială
arătând, în forme diverse, căldura inimii. Fie prin activitatea sa de redactor-şef al revistei Contemporanul, fie ca membru al Uniunii Scriitorilor din România, Aura Christi este o persoană care creează punţi de comuniune. Pelerinajul ei în Ţara Sfântă se adaugă numeroaselor călătorii documentare, conferinţe şi lansări de carte, festivaluri culturale, paşii conducând‑o pretutindeni: în locul de obârşie, Moldova de dincolo de Prut, China, Franţa, Germania, Rusia, Turcia, Macedonia, Bulgaria, Macedonia, Italia, Spania şi în alte locuri.
A scris mult, a publicat numeroase volume, a fost răsplătită cu premii şi mai ales cu aprecierea oamenilor. Unul dintre premii a fost obţinut din partea Asociaţiei Scriitorilor Israelieni de Limbă Română şi a Centrului de cultură israe-
liano‑român.
În această întâlnire am avut şansa descoperirii unor oameni cu preocupări cărturăreşti, a unor camarazi legaţi prin prietenie, care au venit din România, călătorind în Israel, dar şi a aflării unor frumoase versuri pe care Aura Christi le‑a scris, după cum mărturiseşte, pentru cei care ştiu, dar şi pentru ea…
Din frumuseţea acestor stihuri voi aminti câteva: „A fost o dată,/ apoi încă o dată/ şi mai este, căci/ dacă nu ar fi,/ nici toamnele, nici cerul,/ nici beduinii, nici lăstunii/ nu ar povesti./ Totul a început/ cu o bucată de lut,/ căreia în loc de o singură suflare,/ o oaste de suflete i s‑a dat./ Pe urmă i‑au fost aduse,/ ca din întâmplare,/ cerul şi marea”, poeta făcând referire la lutul din care am fost zidiţi, lut, căruia, după cum mărturiseşte autoarea, „în loc de o singură/ suflare o oaste de suflete/ i s‑a dat”. Într‑un alt poem, Aura Christi mărturiseşte că a fost învăţată că „totul se plăteşte cu sânge” şi că Dumnezeu este bun cu ea, deşi nu merită nici măcar privirea Lui, nici sandaua să i‑o atingă, „dar prin părţile noastre,/ har Domnului,/ nu se judecă după merit./ Dacă altminteri totul era,/ eu de mult pe rug/ aş fi fost arsă de vie/ şi nimeni n‑ar fi sărit să‑l stingă,/ deoarece de când mă ştiu/ nu pricep din ce cauză obscură/ am stat gură cască/ la ceea ce nu se cuvine văzut”.
Mărturiseşte poeta că simte prezenţa divină când vede că „nu se mai poate fără mine./ Dar Tu eşti la capătul/ unei lumi, murmur şi tremur,/ tot tremur. Cum e să te simţi/ acasă în exil, cum e să te simţi/ acasă mereu în arenă?”; „Eu scriu poeme de când mă ştiu./ Şi aştept venirea lui Dumnezeu”.
Într‑o altă poezie, Printre oameni, autoarea subliniază că se cuvine „să te simţi ca un copil/ printre oamenii mari rătăcit./ De când mă ştiu aşa m‑am simţit./ Şi cu toate că toţi îmi spun/ că sunt un om în toată legea,/ şi probabil că aşa este,/ eu tot aşa mă simt/ şi nu văd nici un motiv/ să mint că lucrurile ar sta altfel./ Cred că la fel se simt delfinii,/ puii de cloşcă şi florile,/ albinele, leii şi morile,/ pegaşii, etruscii, algele,/ elefanţii, viorile”.
Deşi nu am întâlnit încă poezie cu filon duhovnicesc profund, scriitoarea îşi alege temele şi din cuvintele inspirate ale Scripturii, din învăţătura şi experienţa Bisericii, una dintre poezii fiind intitulată Rugăciunea inimii, unde se roagă, ca în duhul ei, „strâns din mări negre,/ murdare, legănate în palma Ta/ şi sfinţite‑n ploile mare,/ luminează‑mă, mă poartă/ printre îngerii tăi şchiopi/ care sprijină în poartă cerul/ şi demoni miopi./ Spală‑mi inima, păgâna,/ în furtuni şi în tornade,/ luminează‑i şi rărunchii/ până noaptea se abate./ Şi pustiul i‑l aduce/ şi o sfâşie şi‑n ziduri/ o zideşte, o închide,/ tu în ochi miere îi picuri./ Şi în zori o smulgi de‑acolo,/ o mângâi şi o alinţi,/ îi aduci nectar şi rouă,/ adunate din părinţi./ Iartă‑mă, te rog, în cetini,/ iartă‑mă în paltini, flori,/ iartă‑mă în pruni şi miei,/ şi‑n nebunele ninsori./ Şi biserica din trup/ şi aripa‑i cea frumoasă,/ să le ierţi te rog, să ierţi,/ să le iei când vrei acasă”.
În poezia intitulată Dumnezeu lucrează viul din oameni autoarea mărturiseşte că Tatăl ceresc lucrează prin unii oameni şi prin unii îngeri în halate albe, făcând aluzie la cei care îi slujesc pe bolnavii din spitale. Poeta mărturiseşte că Domnul a lucrat şi lucrează pentru ea şi prin îngeri, care au diferite nume, printre aceştia numărându‑se şi câţiva părinţi slujitori ai Bisericii printre ei: „Sfinţii au luptat pe viaţă şi pe moarte,/ ei au luptat pentru mine,/ pentru cei ca mine./ Suntem mulţi, mulţi, Doamne./ Cât de mulţi suntem!/ Ai aduna o armată!/ O armată de heruvimi,/ cât se poate de vii./ Câtă suferinţă am văzut în spitale!/ Îngerii Domnului”.
Lectura continuă în poezia Ai văzut o biserică: „De‑odată de departe/ ai văzut o biserică./ Ţi‑ai zis să intri, cum faci/ aproape de şapte ani./ Intri în fiecare locaş al Domnului/ văzut în cale şi vorbeşti/ acolo cu El nestingherit./ Erau câţiva oameni înăuntru printre icoane,/ vorbeau în şoaptă,/ ai salutat de la bun început,/ te‑ai dus spre altar,/ în dreapta altarului,/ ai îngenuncheat şi te‑ai rugat./ Te‑ai rugat la icoane./ După ce te‑ai ridicat ai văzut/ că erau icoanele Sfântului Nicolae/ şi Adormirea Maicii Domnului./ Da, se apropia praznicul Adormirii/ Preasfintei Fecioare,/ prin al cărei trup Tatăl din ceruri/ pe Fiul Domnului ni L‑a dat,/ Fiul fără de început,/ fără de păcat, fără sfârşit,/ Fiul care pentru noi a pătimit./ Pentru fiecare dintre noi/ a fost răstignit pe cruce/ şi noi, în nemernicia noastră,/ an de an, fără să ezităm, Îl răstignim/ iarăşi şi iarăşi. La ieşirea/ din biserică paşii ţi s‑au încetinit,/ te‑ai trezit cerând apă sfinţită/ unui bărbat. Era blond. Nu prea înalt./ Ochii albaştri./ Capul şi l‑a aplecat uşor/ şi a fugit spre un dulap/ să caute o sticlă./ Agheasma era de la/ Izvorul Tămăduirii”.
Se continuă mărturisirile: „Greşim atât de des,/ încât câteodată nu mai ştii ce să crezi”. Scriitoarea le‑a surâs cu căldură îngerilor care erau de faţă, le‑a mulţumit, li s‑a închinat, i‑a îmbrăţişat şi a ieşit în lumina orbitoare de afară. Plutea ceva în aer, nu ştiu să explic ce anume. Era Împărăţia Domnului. S‑a simţit plutind parcă. Ideea continuă în poezia intitulată Urmele apei sfinte: „Cred că aveam faţa plânsă,/ sau poate erau urmele/ apei de la biserică. Nu ştiu,/ plutea ceva în aer./ Un fel de tensiune voltaică,/ eram prinsă de un fel de vârtej./ Nu ştiu să spun, să descriu, să explic...”
Versurile Aurei Christi mi‑au turnat bucurie aleasă în suflet şi m‑au îndemnat la reflecţie. Recomand o citire a acestui roman în versuri cu atenţia cuvenită, apoi, după adâncă introspecţie, o recitire pentru fixarea mesajului şi adâncirea în el. Să şi notăm din ele, din aceste versuri, să înţelegem mesajul pe care autoarea a dorit să ni‑l transmită. Cred că doamna Aura Christi caută mereu Lumina!
Pe urma Luminii şi a stelei luminoase care s‑a arătat la Bethleem, nu departe de Ierusalim, poeta a călătorit, din nou, în Ţara Sfântă. E un pământ pe care‑l are la inimă şi unde revine adeseori. Sub semnul acestei căutări a fost şi întâlnirea mea cu prietenii scriitori care au poposit la Ierusalim. Păstrez această bucurie cu nădejdea că se va repeta.
PS Timotei Prahoveanul
