Anul Cărţii în Limba Română în Israel a prilejuit o întâlnire şi un transfer de idei, teme, perspective, tendinţe, emoţii şi experienţe între scriitorii de limbă română din Israel şi scriitorii din grupul Ideea Europeană. Ţara Sfânta îşi primeşte, de fiecare dată, oaspeţii cu daruri spirituale şi umane; mă gândesc la temperatura blândă, apa mării extrem de caldă, plimbarea cu vaporul printre oameni de toate naţionalităţile care vibrau la fel pe acordurile brizei, legănaţi de valuri sau obligatoriile salate meridionale ale căror gusturi creşteau în progresie geometrică. Fundaţia Culturală Ideea Europeană, în parteneriat cu Asociaţia Scriitorilor Israelieni de Limbă Română din Israel (ASILR), sub egida Academiei Române şi cu sprijinul Departamentului pentru Românii de Pretutindeni, a organizat o serie de conferinţe pe tema „România şi civilizaţia românească în Israel”, în perioada 19‑25 octombrie, în oraşele Tel Aviv, Haifa şi Ierusalim.
La Casa Scriitorilor din Tel Aviv, prima noastră gazdă, ne‑a întâmpinat jurnalistul Dragoş Nelersa, redactor‑şef al publicaţiilor în limba română Gazeta românească şi Revista Familiei şi preşedintele ASILR. I‑am descoperit pe voiosul Menachem Falek, poet şi traducător, pe curajoasa scriitoare Ada Shaulov‑Engelberg şi pe interpretul polonez‑român Haim Rotter care a compus melodiile pentru versurile semnate de Ada Shaulov‑Engelberg.
Secondată de Dragoş Nelersa, poeta Aura Christi a înmânat premiile Contemporanul şi ale Fundaţiei Culturale Ideea Europeană după ce a menţionat auspiciile istorice care au jalonat ultimul număr al revistei: împlinirea a 100 de ani de la Încoronarea Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria. Conferinţele susţinute de prof. Ştefan Borbély şi de Constantina Raveca Buleu au evocat artişti şi personalităţi cu dublă identitate: pictoriţa Margareta Sterian („pictez sau scriu, scriu sau pictez atunci când simt că, din Necunoscut, un gând, o linie sau o culoare cer să existe prin mine”), istoricul şi publicistul Sorin Antohi şi academicianul Jean‑Jacques Askensy. Cu renumitul neurolog, spirit clasic şi pluridisciplinar Jean‑Jacques Askenasy, aveam să ne vedem în ziua plecării, deoarece Domnia Sa fusese în România, la funeraliile regretatului Eugen Simion, după ce susţinuse câteva conferinţe, însă scurta întrevedere a reprezentat un punct de plecare spre căutarea propriei desăvârşirii. Aflăm că profesorul îşi termină ziua de lucru de la spital la ora 20:00 şi fragmentele de timp liber le dedică scrisului, cercetării şi lecturii, că în mod firesc călătoreşte între Bucureşti şi Tel Aviv şi că surprinde mereu detalii estetice, simetrice şi armonice. E nevoie să ne contaminăm de acest ritual de viaţă al domnului profesor Jean‑Jacques Askenasy, trăitor în Craiova, Bucureşti şi Cluj‑Napoca. De‑a lungul conversaţiei, d‑sa ne plimba cu lejeritate de la misterul prinţului Mîşkin, revelat în textele Aurei Christi, la creierul emoţional sau la disciplina vieţii, de la conştiinţa animalelor la unghiul perfect din care să facem o poză care să ne amintească întâlnirea cu istoria pe care o reprezenta, cu vremurile pe care le trăise, cu ideile care îl frământă mereu. Îi ascult şi citesc interviurile şi mă copleşeşte simplitatea cu care traduce procesele şi fenomenele umane. Păstrez cea mai valoaroasă cugetare: creierul emoţional se îmblânzeşte şi trece în plan secund prin îmbogăţirea creierului raţional a cărui hrană o constituie cunoaşterea. Magnific!
Biblioteca româno‑israeliană din Haifa a fost scena pentru alte întâlniri emoţionante. Dincolo de evocări ale personalităţilor româno‑israeliene, precum Marcel Iancu şi Ion Pribeagu, am ascultat un colaj de cântece populare româneşti în interpretarea unei fiice a Israelului care vorbea perfect limba română, dar şi psalmii frumoşi ai poetei Aura Christi care au smuls aplauzele românilor din Haifa. Biblioteca s‑a îmbogăţit cu volumele oferite de directorul Fundaţiei Culturale Ideea Europeană, Andrei Potlog: Ioan‑Aurel Pop, Istoria României moderne, Florin Zamfirescu, Actorie sau magie, Nicolae Breban, Bunavestire, Răzvan Theodorescu, Cele două Europe, Aura Christi, Psalmi, Veşnica întoarcere, Ştefan Borbély, Modus operandi, Adrian Dinu Rachieru, Voci din exil, Eugen Uricaru, Viaţa unui fluture, Mircea Platon, Treptele umbrei, Alexa Visarion, Cealaltă scenă, Theodor Codreanu, Europa în care putem crede, Mircea Braga, Ultima frontieră ş.a., volume despre care vorbeşte Aura Christi. Românii din Israel şi‑au lăsat o parte din inimă aici, în România, şi cu fiecare venire a vreunui român recuperează câte o fărâmă. Avem datoria să le întregim inima!
Ierusalimul a reprezentat cunoaşterea manifestărilor valorilor umane, precum toleranţa – trei religii se roagă împreună şi diferit în acelaşi spaţiu, înalta prietenie – Rabinul Josef Wasserman ne‑a invitat să mergem la „casa” prietenului său, Arhimandritul Teofil Anăstăsoaie de la Biserica Românească din Ierusalim să ne rugăm şi acolo, iubirea – în toate cele patru forme, eram în Ierusalim, unde Fiul Omului şi‑a dat viaţa ca să ne mântuiască, încrederea – a fost cuvântul rabinului care ne‑a demonstrat că încrederea noastră, a celor prezenţi, a făcut să ne întâlnim, să ajungem la etajul al şaselea al primăriei şi să schimbăm idei cu Domnia Sa şi cu viceprimarul Israel Kelerman, într‑un moment de mare tensiune, deoarece peste o săptămână erau fixate alegerile locale. Toate aceste valori au căpătat şi mai mult sens la Biserica Ortodoxă Română, unde Arhimandritul Teofil Anăstăsoaie, Reprezentantul Patriarhiei Române la Locurile Sfinte, ne‑a făcut ziua cunună prin surpriza întâlnirii cu Preasfinţitul Părinte Timotei Prahoveanul, Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor, care ne pregătise câte un album lucrat cu trudă, Aşezămintele româneşti de la Ierusalim, Iordan şi Ierihon: trecut şi prezent album monografic (Editura Basilica, 2019). Reflecând la vibraţia discuţiilor care au îmbinat spiritualitatea cu marea cultură, am găsit continuarea unei interesante comparaţii făcute cândva de un copil isteţ: „dacă Bucureştiul este oraşul bucuriei, Ierusalimul este oraşul ierurgiei”. Am plecat sfinţiţi de la Ierusalim, iar drumurile pe care am mers mai târziu au purtat şi încă mai poartă binecuvântarea Casei Domnului. Plini de recunoştinţă, mulţumim ostenitorilor bisericii. Mulţumim, Israel!
***
Marcel Iancu şi Contimporanul, Ion Pribeagu şi Zaraza
Încercările de a găsi un punct comun între revista Contemporanul, România şi Israel m‑au condus la pluridisciplinarul Marcel Iancu (1895 Bucureşti – 1984 Ein Hod), cel care îşi lasă amprenta pe arhitectura Bucureştiului interbelic, „un uriaş care a făcut istorie, fără de care istoria artelor secolului XX nu se poate scrie”. (Ştefan Borbély) Pictor, arhitect, eseist şi publicist, îşi începe studiile la şcoala Gheorghe Şincai, le continuă la liceul Gheorghe Lazăr, unde i‑a avut colegi pe Tristan Tzara şi Ion Vinea, împreună cu care scoate revista Simbol (1912). În timpul şcolii, l‑a avut profesor pe Iosif Iser. Pleacă la Zürich, face parte din celebrul grup Cabaret Voltaire (1916), înfiinţează alături de Tzara curentul artistic Dada, mai târziu, la Basel, grupul „artiştii radicali”. Se desparte de mişcarea dadaistă şi de tendinţele suprarealiste, revine în România ca să devină pivotul artei de avangardă. Astfel, legătura cu proiectul „România şi civilizaţia românească în Israel”, iniţiat de Fundaţia Ideea Europeană, în parteneriat cu revista Contemporanul, o constituie tocmai iniţiativa şi înfiinţarea influentei reviste de avangardă, din aceeaşi familie, Contimporanul, împreună cu Ion Vinea, în iulie 1922. Revista care oferă artiştilor ca Albert Gleizes, Jacques G. Costin ş.a. o platformă de exprimare, reprezintă un pilon esenţial al campaniei susţinute de Marcel Iancu de renovare a Bucureştiului, de a trece de la neoromânismul înzorzonat, de la „ispsosăria” de prisos a faţadelor, de la „zorzoane” şi detalii inutile la „construcţii intelectuale” sobre şi raţionale. Interdisciplinaritatea, am spune azi, e asigurată de Marcel Iancu, de Hans Jean Arp, de Lucia Demetriade Bălăcescu, de Corneliu Michăilescu, ş.a, astfel că niciun număr al revistei nu apare fără vreun portret, schiţă, detaliu sau reproduceri semnate de aceştia. Marcel Iancu participă la expoziţii alături de sculptoriţa Miliţa Petraşcu şi pictoriţa Margareta Sterian.
Lucrările sale sunt colorate de simboluri româneşti şi evreieşti, inspirate din viaţa artistului care poate fi împărţită în două capitole: 46 de ani în Europa şi ultimii 43 de ani în Israel. Nicio ranchiună, nicio lovitură sub centură nu formulează pictorul atunci când priveşte retrospectiv de la înălţimea Ein Hodului: „Născut în frumoasa Românie, într‑o familie de oameni înstăriţi, am avut fericirea de a mă forma într‑un climat de libertate şi lumină spirituală. Mama, femeie inteligentă, în posesia unui real talent muzical, şi tata, om sever şi harnic negustor, au creat condiţiile favorabile dezvoltării tuturor aptitudinilor mele. Manifestam, încă din primele clase primare, o puternică atracţie pentru desen şi culoare. Pe cât de nemulţumit era tata că mâzgăleam toate caietele şi cărţile mele, că umpleam spaţiile libere cu aşa‑zisele meneheleh, cu caricaturile şi portretele profesorilor sau ale colegilor, pe atât de mândră era mama de înclinaţiile mele artistice, pe care le încuraja neîntrerupt şi pe toate căile”. (Confesiunile lui Marcel Iancu apărute în revista Shevet Romania/ Tribul România, în nr. 8‑9 septembrie 1980)
În nordul ţării, în cel mai frumos colţ din Israel, Ein Hod, înfiinţează colonia artiştilor în 1953. Tot în nordul ţării, la Baia Mare, Simon Hollosy, Karoly Ferenczy, Istvan Reti, mulţi dintre ei evrei din Sighetu Marmaţiei, înfiinţau, în 1896, Colonia de la Baia Mare, Nagybánya, într‑o zonă în care natura îşi arăta toate tonurile de verde. Ideile au circulat şi circulă întotdeauna şi ceea ce e de remarcat e entuziasmul şi ruperea monotoniei pe care o recomanda atât Marcel Iancu, cât şi cei de la Baia Mare, care îşi doreau o evadare în spaţii în care să surprindă grădinari, fetiţe care dau de mâncare puilor de găină, oameni simpli care se odihnesc pe câte un buştean, fete care dansează la marginea pădurii sau care culeg violete, ţărani care culeg porumbul sau care decojesc mazărea sau fasolea, căpiţe de fân, femei în vârstă odihnindu‑se sau frământând pâinea. Aşa cum am spus, aceeaşi descătuşare o imprima şi Marcel Iancu, întru‑un stil unic, de la tribuna Contimporanului. Exponent al experimentelor deschizătore de drum în arte, abundente de‑a lungul perioadei interbelice, Marcel Iancu expunea în numărul 100 al revistei Contimporanul propriul manifest şi al generaţiei sale: „Noi, astăzi, cei de aci, nu înţelegem să rămânem prizonierii nimănui, cu atât mai puţin, captivii trecutului nostru. (…) Ne proclamăm în stare de revoluţie permanentă faţă de tot ceea ce devine procedeu, sistem, reţetă şi gargară în artă indiferent de ordinea lor cronologică: de la realismul osificat până la suprarealismul în putrefacţie, totul se poate închide sub acelaşi epitaf al neputinţei şi istovirii”. Teoretician al esteticii, se apleacă asupra tendinţelor epocii, cu intenţia de a scăpa de limitele curentelor anterioare, dar şi asupra instrumentelor pictorilor, culorile care constituie o „lume nesfârşită şi mereu necunoscută”. (Contimporanul, nr. 96‑97‑98) Marcel Iancu coboară de la catedră să ne dea cea mai didactică definiţie e artei. E atât de limpede, e atât de simplă, încât aproape îl invidiem pentru naturaleţea cu care o explică: „Arta este şi rămâne o preocupare spirituală, interioară. Realitatea nu va reuşi decât s‑o tulbure. În faţa obiectului nu vei vedea artă. Adevărul plastic este dincolo de model. Spania pe care n‑ai văzut‑o e mai autentic picturală decât aceea pipăită. De aceea adevărata asemănare se obţine întotdeauna fără model”.
Marcel Iancu nu e doar pictor, ci şi arhitect. Împreună cu arhitecţii Horia Creangă şi Octav Doicescu, toţi trei, exagerat vorbind, „mai talentaţi decât o academie şi mai curajoşi în apărarea artei lor decât toate asociaţiile de breaslă”, publică un manifest, Către o arhitectură a Bucureştilor (1930), care descria posibilitatea transformării capitalei într‑o capitală modernă. În Bucureşti, pe Valea Prahovei sau pe malul Mării Negre, împreună cu fratele său, a proiectat şi a construit peste 40 de clădiri dintre cele mai avangardiste. Se spune că locuinţa doamnei T, din romanul lui Camil Petrescu Patul lui Procust, descrie o astfel de casă modernă, cu o geometrie aparte care exploatează cu artă spaţiul tridimensional: „Fereastra, foarte mare, mai mult decât dublă, era mereu luminată. Vila, modernă de tot, se distingea albă, umbroasă, cu linii geometrice şi balcoane dreptunghiulare. Fereastra era ca un far în noapte, spre câmpul dinspre Floreasca, înspăimântător de plin de viaţă, la etajul al doilea”. Clădirile gândite de Marcel Iancu sunt asimetrice, cu linii care pornesc într‑o direcţie şi continuă într‑alta, renunţă la arabescuri, sparge tipare, aşa cum ar face‑o un artist radical, cum el însuşi se definea. Rămân mărturie a modernităţii urbanistice: vila Fuchs din strada Negustori, vila Herman Iancu din strada Trinităţii, azi Maximilian Popper (casă construită pentru tatăl său, unde şi el a locuit), imobilul Clara Iancu de pe strada Caimatei, imobil unde a locuit familia sa, imobilul Bazaltin din Piaţa Charles de Gaulle, vila Jean Juster din str. Silvestru, construită pentru bancherul Juster, sau imobilul de pe Hristo Botev care a aparţinut bancherului Solly Gold: „În cartier, casa ridicată de mine a făcut senzaţie. Popa, comisarii şi locuitorii erau convinşi c‑am construit un laborator şi că era deplasat în cartierul lor” – aşa descria casa comandată de negustorul de vinuri Jean Fuchs, o casă cât un cub, de care e lipit un alt cub care reprezintă un balcon fixat parcă de trei ferestre‑hublou, ca nişte cabine de vapor de croazieră.
Spargerea tiparelor arhitecturale nu‑i lasă indiferenţi pe intelectualii epocii. George Matei Cantacuzino se referă, într‑un melanj de reproş şi apreciere, în Contimporanul din 1931, nr. 96‑97‑98, la stilul proaspăt al arhitecturii lui Marcel Iancu: „În oraşul nostru haotic, de un haos balcanic (…), casele dumitale sănătoase apar ca premisele sănătoase ale unui viitor sănătos a cărui activitate viguroasă nu‑şi va pierde timpul în atitudini de admiraţie retrospectivă”. Marcel Iancu, care surprinde critica subtilă, nu întârzie să‑i dea un răspuns teoretic, în fraze scurte şi dese ca un mesaj Twitter avant la lettre, în numărul 99 al revistei, sub titlul Scrisoare, răspuns magistral, prin anvergura care îi conferă o permanentă actualitate: „Să nu uităm că arta cea adevărată nu‑i posibilă decât în disciplină. Arta nu rămâne un fenomen individual oricât de personal e artistul. Eforturile nu au valoare dacă nu sunt subordonate şi însumate. Încrederea mea se îndreaptă spre generaţia de mâine care n‑a făcut acrobaţiile celei de azi”. Considerând poate că nu a fost destul de explicit în Scrisoare, continuă seria de mesaje scurte şi apăsate, în numărul 100 al Contimporanului, care pot servi de aforisme sau de replici perfecte la orice şuetă: „Stilul nou s‑a format fără să fie uns de vreo oficialitate. Mobila modernă se caracterizează prin reducerea ei în vederea creării unui cât mai mare şi mai luminos spaţiu. Modern nu înseamnă la modă, la modă putând fi şi un lucru nemodern: pene la pălărie. Confortul nou nu plăteşte niciun tribut bogăţiei. Oricine are voie să facă arhitectură nouă”.
Şi pentru că vorbim de o revistă, cu care însă nu a colaborat, a colaborat cu revistele de profil şi cotidiane, a doua figură care merită să fie menţionată este un poet neobosit, cu două patrii şi el, binecunoscut atât în România, cât şi în Israel, Ion Pribeagu. Bineînţeles că Marcel Iancu i‑a schiţat portretul, care a apărut fie în paginile Almanahului din 1945, fie pe coperţile volumelor sale de versuri: Vârfuri de spadă (1914), Bucureşti noaptea (1922), Bucureşti‑Iaşi (1922), Strofe ştrengare (1934), Miere şi venin (1934). Şi mai expunem un motiv pentru această alegere, deşi ar părea banal: ziua lui de naştere este 27 octombrie, apropiată de zilele turneului nostru în Israel. Mai mult, anul acesta s‑au împlinit 135 de ani de la naşterea sa. Plin de umor ca majoritatea evreilor, Ion Pribeagu (1887 Suliţa, Botoşani – 1971 Tel Aviv) sau Isac Lazarovici se joacă, în stilu‑i caracteristic, cu propriul prenume, Isac, ajungând de la Saky Disperatu‑Buzatu până la Ion Vraişte, Ion Palavră, Vasile Ispravă, Vasile Găină, Ioniţă Mititelu, Bardu Desnădejde, Brebenel de la Strehaia. Măsura 1,50 m şi, în aceeaşi linie autoironică, se alinta când îl supranumeau „mic şi‑al dracului”: „Sunt mare cât un năpârstoc/ Şi poţi să mă măsori cu cotul,/ Din lojă nu mai văd deloc/ Şi în tramvai mă pierd cu totul”. (Autoportet)
Nouă, românior, ne lasă versurile tangoului Zaraza, iar israelienilor, poezii româneşti, pline de tâlc, de actualitate şi astăzi, pentru că aşa e viaţa, se desfăşoară în acelaşi perimetru familial, social şi profesional şi are cam aceleaşi caracteristici: „Gică‑i director de bancă/ Om cu faimă în lumea mare/ Are vilă şi maşină/ Şi‑o soţie încântătoare. (Bossa Nova)
A scris mult în viaţa lui: piese precum Hanul fermecat – pe coperta textului tipărit apare menţiunea „Marele succes din revista Treanca fleanca mere acre de Ion Pribeagu jucată de peste 100 de ori la Teatrul Nou din Bucureşti”; a publicat în revistele epocii Adevărul literar şi artistic, Caricatura, Curentul izraelit, Ordinea, Pardon, Rampa. În perioada ‘39‑‘44, a scris textele umoristice pentru spectacolele lui Constantin Tănase. În 1962, a emigrat în Israel, unde a continuat să scrie acelaşi gen de poezie, în limba română, şi a fost autorul unor spectacole de revistă. Români din România, din Israel şi de oriunde se amuză citindu‑i anecdotele şi meditând asupra timpului, epocilor, istoriei. Concluzia e simplă: umorul traversează timpul păstrându‑şi voiciunea.
Bibliografie:
Contimporanul, nr. 96‑97‑98, ianuarie 1931, pag. 9/10
https://archivesetdocumentation.centrepompidou.fr/functions/ead/attached/FRM5050‑X0031_0000085/FRM5050‑X0031_0000085_e0002931.pdf
Contimporanul, nr. 99, septembrie 1931, pag. 6
https://archivesetdocumentation.centrepompidou.fr/functions/ead/attached/FRM5050‑X0031_0000085/FRM5050‑X0031_0000085_e0002945.pdf
Contimporanul, nr. 100, octombrie 1931, pag. 1/2
https://archivesetdocumentation.centrepompidou.fr/functions/ead/attached/FRM5050‑X0031_0000085/FRM5050‑X0031_0000085_e0002959.pdf
Iancu. Marcel, Creangă. Horia, Doicescu. Octav (1930), Către o arhitectură a Bucureştilor. Editura ziarului Tribuna Edilitară. Bucureşti
Borbély, Ştefan. (2021). Modus operandi. Editura Ideea Europeană. Bucureşti
Roibu, Grigore. (2011). Marcel Iancu – între libertate şi exil. pe blogul Arta Vizuală 21. https://artavizuala21.wordpress.com/2011/01/22/marcel‑iancu‑intre‑libertate‑si‑exil/
*** (2005). Ion Pribeagu. Mic şi‑al dracului: antologia unui Rege al umorului. Editura Teşu. Bucureşti
■ Scriitor, profesor, traducător şi publicist
Dana Oprica
