Vasile Muscă: Constantin Noica şi dimensiunea spirituală a Ardealului
După ce a suferit numeroase înfrângeri şi umilinţe, ca rezultat al unei politici de alianţe inteligente şi ferme, România, Vechiul Regat, cum mai era numit, iese din Primul război mondial ca făcând parte din tabăra învingătorilor. Recompensa a fost pe măsura privaţiunilor îndurate, o nouă construcţie statală pe harta politică a Europei care îşi purta cu fală denumirea: România Mare; „România dodoloaţă”, cum îi spunea Lucian Blaga în Hronicul şi cântecul vârstelor
Două obiective majore au călăuzit politica externă românească la începutul secolului al XIX-lea, înaintea izbucnirii primului război mondial. Cum le-a formulat într-o ocazie Ion Petrovici, acestea sunt: a) „dezrobirea Ardealului”, ca o condiţie şi b) „alipirea la patria mamă”, ca scop final de realizat. Să amintim că cele două expresii, „dezrobirea Ardealului” şi „alipirea la patria mamă” sunt folosite curent în limbajul 
epocii. În istoria naţională a românilor, Ardealul a reprezentat întotdeauna o importantă deosebire ca „leagăn al românismului”, dar a fost, totodată, şi canalul prin care Occidentul european, mai evoluat din toate punctele de vedere, şi-a exercitat fascinaţia şi atracţia dar şi influenţa sa. Într-un eseu întitulat „Maiorescu şi eliberarea Ardealului” din 1928, Ion Petrovici remarca – „Ardealul a fost în România antebelică – cu toate că avea şi alte revendicări naţionale – socotit ca expresia cea mai autentică a idealului nostru naţional.”
După ce a suferit numeroase înfrângeri şi umilinţe, ca rezultat al unei politici de alianţe inteligente şi ferme, România, Vechiul Regat, cum mai era numit, iese din Primul război mondial ca făcând parte din tabăra învingătorilor. Recompensa a fost pe măsura privaţiunilor îndurate, o nouă construcţie statală pe harta politică a Europei care îşi purta cu fală denumirea: România Mare; „România dodoloaţă”, cum îi spunea Lucian Blaga în Hronicul şi cântecul vârstelor. Pentru prima oară în istoria lor – să sperăm că nu şi pentru ultima oară – românii şi-au văzut toate – aproape toate – provinciile pe care le locuiau unite sub acelaşi unic sceptru conducător, acela al regelui Ferdinand I, zis „întregitorul de neam şi ţară.”
Peste câţiva ani numai – în 2018 – se va aniversa centenarul acestui măreţ eveniment istoric din existenţa românilor. „România Mare” s-a născut prin unirea Ardealului în primul rând, dar şi a celorlalte provincii româneşti, Basarabia şi Bucovina, cu ceea ce s-a numit vechea Românie, „Vechiul Regat.” Actul Unirii celei mari a exprimat dorinţa firească şi liberă a românilor de pretutindeni, de a se uni cu Ţara, pentru a-şi făuri cu toţii împreună un destin istoric comun. Dorinţa aceasta bătea cu deosebire vie mai ales în sufletele românilor ca un vis neîmplinit de veacuri. „Până atunci – spune D.D. Roşca într-un interviu – predecesorii noştri şi noi, tinerii intelectuali ardeleni, nu visam decât unirea cu ţara; odată cu sfârşitul războiului, ţara reîntregită crea cadrul potrivit şi obligaţia generaţiei noastre de a se integra cu valorile ei proprii în contextul culturii româneşti şi universale.”
***
Constituţia interioară a României Mari, „integrarea” de care pomenea D.D. Roşca, a constituit un proces complex şi îndelungat. În primul rând că trebuiau armonizate, puse de acord nişte provincii aflate pe trepte foarte diferite ale nivelului lor de dezvoltare istorică generală. Supravieţuirea cu succes a noii construcţii politice statale a României Mari necesită un fundament comun solid, durabil. Era necesară o acomodare reciprocă aşezată pe o reală cunoaştere de sine şi de celălalt. Circulau şi de o parte şi de alta prejudecăţi suficient de înrădăcinate în mentalul colectiv, încât să nu provoace uneori disensiuni care persistă până astăzi. Distincţia curentă în perioada interbelică, regăţean şi ardelean, s-a încărcat uneori de accente ironice, devenind, după caz, purtătoarea unei anumite superiorităţi valorice nu totdeauna motivate. Integrarea în discuţie viza cu mult mai multe planuri decât „cel al culturii româneşti”, privea realitatea globală a provinciilor româneşti, să zicem viaţa în generalitatea sa, iar aceasta s-a petrecut, de foarte multe ori, într-un ritm prea lent.
În toamna anului 1936, Mircea Eliade se întoarce din vacanţă din Occident şi întră în ţară pe Oradea Mare. Ceea ce constată în gara Oradea îl surprinde absolut neplăcut: după aproape douăzeci de ani de la Marea Unire nu s-au schimbat prea multe, situaţia existentă dovedind indiferenţă şi nepricepere, dar şi incapacitate, lipsa puterii de a asimila şi transforma. Îşi consemnează impresiile într-un articol întitulat „Miracole din România Mare”, apărut în Vremea, an IX, nr. 455, la 20 septembrie 1936. Iată un pasaj mai lung, semnificativ pentru starea de lucruri semnalată – „S-au schimbat numai chipurile şi steagurile. Încolo, aceeaşi atmosferă ungurească. Oamenii se pleacă pe ferestre şi strigă hamalii în ungureşte. Hamalii intră în compartimente şi ţi se adresează în ungureşte. Nu strică să ştii câteva cuvinte româneşti, pentru vameşi şi pentru sergentul de gară. Dar nu e deloc obligatoriu. Se găsesc destui care să-ţi vorbească direct în ungureşte.
Ai ajuns la Oradea Mare. Ce miraculoasă este această cetate, cu ce siguranţă se părăgineşte gara, cum se jupoaie şi se murdăreşte fiecare părticică din tot ce am cucerit noi cu atâta jertfă şi atât noroc! Oradea Mare a rămas ca în 1916: o gară ungurească. Nici un decor românesc, nici un ornament cu gust făcut. O lăsăm să se părăginească, atât.”
***
Diferenţele de dezvoltare dintre provinciile româneşti au impus încă din epocă întrebarea corectă în fondul ei: cine s-a unit cu cine, Ardealul cu Vechiul Regat sau invers, Vechiul Regat cu Ardealul? Problema aceasta nu a fost ocolită nici de Constantin Noica, care o reia în 1940, într-un moment dificil al istoriei noastre în formularea – „în istorie, unirea României s-a făcut prin alipirea Ardealului la patria mumă, dar în câmpul spiritualităţii unirea se face prin alipire la Ardeal, de parcă Ardealul ar fi patria-mumă!” Cu o inteligenţă ce priveşte lucrurile mai la rece şi lucrează lucid şi tăios în manieră geometrică, more geometrico, Constantin Noica separă clar între două planuri de realitate: A) Un plan este acela al faptelor politice. Formarea marilor colectivităţi naţionale unitare are la origine un „centru formator” în jurul căruia s-a coagulat, apoi, coeziunea întregii naţiuni. Şi C. Noica alege două exemple din istorie: Italia cu Sardinia şi Germania cu Prusia, două cazuri istorice care seamănă cu cel românesc. „Ardealul nostru a putut fi considerat o Prusie a României. Ştim cu toţii că nu în jurul Ardealului ne-am închegat noi ca stat naţional, ci că Ardealul e cel care s-a alipit ţărilor româneşti.” În acel moment al istoriei noastre când s-a înfăptuit Marea Unire numai Vechiul Regat era acela care putea oferi schelele gata ridicate ale unei viitoare construcţii politice pe care istoria s-o acrediteze chiar dacă nu pentru un timp mai îndelungat. La 30 august 1940, cum se ştie, am pierdut prin arbitrarul dictat de la Viena Ardealul de Nord. B) Celălalt plan este acela al realităţilor spirituale. „Dar – observă Constantin Noica – dacă aşa s-a întâmplat în ordinea de fapt a istoriei, pe planul spiritualităţii româneşti centrul nostru naţional este în Transilvania.” Ardealul este locul de convergenţă al energiilor naţionale unde odată cu reprezentanţii Şcolii ardelene sentimentul naţional românesc a primit pentru prima oară un contur clar, afirmat răspicat. El s-a trezit ca rezultat al opoziţiei faţă de situaţia de fapt socială şi politică existentă în Ardeal, total diferită de cea întâlnită în aceleaşi timpuri istorice, secolul al XVIII-lea, în Moldova şi în Muntenia. Pentru a se putea afirma în plan intern ca o forţă de opoziţie faţă de ceilalţi conlocuitori din Ardeal – maghiari, germani, evrei – românii au trebuit să adopte o atitudine de acţiune militantă pentru înfăptuirea crezului lor naţional. Dar, prin aceasta să culeagă şi roadele influenţei pozitive exercitate de convieţuirea paşnică alături de ceilalţi conlocuitori.
***
Constantin Noica abordează istoria naţională a românilor din perspectiva a două unghiuri opuse: „starea de somn”, „somnul”, somnolenţa românească în istorie şi „starea de veghe”. Într-un loc îşi mărturiseşte chiar intenţia, pe care până la urmă nu a realizat-o, de a scrie o lucrare pe tema somnului în istoria românilor. Tema aceasta a unei atitudini negative, specific româneşti, faţă de istorie, a fost frecventată de mai mulţi dintre intelectualii epocii interbelice devenind un adevărat loc comun. O formulare pregnantă găsim la Lucian Blaga sub forma ideii dezvoltate pe larg pe pagini întinse ale vastei sale opere a unui „boicot al istoriei” ca atitudine specific românească în faţa istoriei. Variaţiuni pe această temă găsim la Emil Cioran, care de la impetuosul tânăr din Schimbarea la faţă a României şi până la ultimele sale lucrări se lamentează pe marginea ideii unei Românii ciudate, în afara istoriei, încăpăţânat rurale, care rătăceşte prin timp ca o fantomă.
Desigur, ceea ce s-a numit „refuzul” sau „boicotul” istoriei la români îşi are nişte cauze bine determinate chiar în istoria noastră. Participarea noastră la istorie nu ne-a oferit decât prilejul unor experienţe negative; era de preferat în această situaţia adoptarea unei atitudini de pasivitate, de rezervă faţă de şi de retragere din istorie. Acea timiditate de care vorbeşte şi C. Noica. Istoria nu a oferit cu generozitate românilor prilejuri de satisfacţie, favorabile, în care să poată găsi îndemnuri către mobilizarea de a face o istorie cu adevărat de mare format. Românii au fost înclinaţi – observă Constantin Noica – să participe pasiv, contemplativ şi admirativ la Natură, la Fiinţă şi au adoptat acelaşi comportament şi faţă de timp, de istorie. Participarea intensă la acestea, Cosmos, Fiinţă, Natură, ne-a inculcat sentimentul înşelător că am putea fi eterni ca ele. Dimensiunea românească a eternităţii se lămureşte metafizic prin împrejurarea că marele Cosmos fiind veşnic, neschimbat şi de neschimbat în orânduirea sa fundamentală, clădit pe nişte legi eterne, exprimând o necesitate „de fier”, cum ar zice D.D. Roşca, cheamă la o retragere în simplă contemplaţie pasivă. Experienţa copleşitoare a naturii făcută de un popor majoritar de oameni de la ţară, ţărani, ne-a rupt de istorie, ne-a opus acesteia. Nu am avut în „modestia” noastră, zice Constantin Noica, aroganţa făuritorilor de directive ale istoriei. Faptul este de natură să explice predominanţa la români a unui puternic sentiment panteistic de confuzie cu natura şi, în general, să lămurească motivele ruralismului nostru persistent prin care am rămas în istorie. Or, filosofia este un produs al oraşului şi nu al satului, constituie o marfă purtând însemnele urbanităţii, remarcă C. Noica. „Filosofia nu este posibilă decât în oraş, printre oameni, pe pieţele acelea de care nu se dezlipea Socrate. Singură întâlnirea cu celălalt ţi-o dă. E încă prea multă natură în România.” Uimitorul fenomen filosofic numit Socrate nu poate fi priceput fără a admite ca fundal Atena clasică a secolului V î.e.n. Condiţia naşterii şi la noi a filosofiei este despărţirea de ruralismul nostru secular şi angajarea pe calea unei civilizaţii orăşeneşti care să ne rupă de natură şi să opună conştiinţa faţă de natură.
Pentru Constantin Noica, Ardealul reprezintă „starea de veghe” a neamului românesc. „Ardealul – scrie acesta – reprezintă starea de veghe a românismului.” Tema anistorismului nostru este preluată în varianta somnului nostru istoric. Privaţi de sentimentul unei misiuni istorice proprii nu suntem făcuţi pentru a juca rol istoric. Perseverăm într-o istorie minoră în marginea marii istorii a lumii. „Timiditatea” românească de a face istorie, taxată sub diferite denumiri ca „neputinţă”, „boicot”, „refuz”, „retragere” din istorie, conturează o stare specifică de an-istorism, chiar anti-istorism, care, pentru C. Noica, ne-a provocat un „somn istoric”, echivalent al „boicotului istoriei”, teoretizat de Lucian Blaga. „Somnul în istoria românească. Noi am venit să trecem prin toate modurile somnului, de la marea letargie naţională în care am trăit veacuri de-a rândul până să ne căpătăm conştiinţa de neam, până la adormirea celor buni din mijlocul nostru. Somnul ne-a mântuit aducându-ne în noi înşine, dar somnul ne-a şi paralizat păstrându-ne prea mult în noi înşine.”
Raportat la această stare de „somnolenţă” întinsă la dimensiune naţională, Ardealul reprezintă, după C. Noica, starea opusă, „de veghe” a românismului. Funcţia sa spirituală este aceea de a spune un nu situaţiei date. El reprezintă forţa capabilă de a face pozitivul spunând nu, este da-ul din nu, din Faust-ul lui Goethe, care îl situează în fruntea mişcării ce duce de la „o istorie umilită” către „o istorie triumfătoare” (expresiile îi aparţin lui C. Noica). În trecutul nostru „Ardealul era cel care împingea neamul românesc către istorie”, „sortit să ţină treaz duhul românesc în istorie.” Când ceilalţi în jur dormeau pătrunşi de somnul lipsei de istorie, Ardealul a stat de veghe, a fost chinuit de rodnica insomnie în care a gândit lucid şi responsabil asupra destinului românesc în lume. „Funcţia spirituală a Ardealului e de a nu se împăca, de a nu consimţi, de a nu se aşterne somnului aceluia care acoperă atât de multe etape din istoria noastră.” Nu dorim să insistăm în continuare în această direcţie cu citate din Constantin Noica: numărul lor poate fi sporit mai departe.
Constantin Noica investeşte Ardealul cu o misiune de înaltă importanţă naţională. Aceasta aduce o rază de speranţă pentru afirmarea unei conştiinţe noi, vii, însoţite de un mesaj activist de care istoria noastră duce lipsă. Întocmai ca profesorul său de la Universitatea din Freiburg, la începutul anilor ’30 ai secolului trecut – mă gândesc la celebrul discurs Rectorial din mai 1933 – credea, legat de ridicarea mişcării naţional-socialiste şi „noul început” adus de aceasta, în nevoia apariţiei unui „om nou”. Acelaşi sentiment al necesităţii unui „om nou” îl încerca la noi Constantin Noica. În retortele spiritualităţii ardeleneşti credea acesta în anii de început ai celui de-al Doilea Război Mondial, în 1940 – se prepară noul tip uman de român care deocamdată aparţine viitorului. „Pentru că tipul de om românesc – observă C. Noica – se face în Ardeal îndrăzneam noi să spunem că acolo e şi centrul spiritualităţii româneşti”; şi în alt loc – „acolo – este vorba de Ardeal – în laboratorul sufletului ardelean, ni se pare că se constituie tipul viu de om românesc.” Acest nou tip uman ne va aduce „mentalitatea de stăpân” – slăbiciune observată în repetate rânduri şi de către Emil Cioran – în lipsa căreia ne-am împăcat prea uşor cu o situaţie de „supus” şi „rob”, chiar şi când nu era cazul. Ardealul susţine un mesaj activist, crede C. Noica, singurul prin care ne putem afirma în istorie. Noul tip uman care se pregăteşte susţine un activism ce oferă singura soluţie de putere care împinge românismul în direcţia întâlnirii cu marea şi adevărata istorie.
