În partea a doua, naratorul-autor manevrează, ca într-un caleidoscop sau vârtej, numeroase personaje. Siluete de personaje sau simple nume ori cognomene. Le-aş numi prezenţe actanţiale, dacă le includem, pe lângă condiţia retorico-gramaticală de subiecţi, şi predicaţia definitorie
Recitesc (1) Dejunul pe iarbă, un mic, dar important, text, de dimensiunea romanului, concentrat, construit repetitiv, muzical. Saturat de viaţă concretă, afectivitate, întâmplări, fapte, el revizitează logica povestirii bazată pe capriciile memoriei şi-i adaugă simultaneismul, fotogramele narative, ochiul cinematografic întredeschis, dar foarte mobil. Amintirile abia schiţate curg liber, anulând sau descoperind prezentul. Naraţiunea, cu focalizare variabilă, dinspre exterior spre interior, alternează cu rapiditate caleidoscopică analepsa şi prolepsa. Începutul este comunicat printr-o naraţiune tip raport, la timpul prezent (trecutul fiind prezentificat), la persoana a treia, aleasă ca strategie 
a îndepărtării retorice şi a apropierii existenţiale, afective. Personajele simple, instinctuale, din mediul sătesc, sunt acţionate adesea la limita trăirii, de destine crâncene, damnate.
Poetica este complexă şi amfibologică: real-ireală, documentală şi imaginară, factuală şi ficţională, meta-istorică: determinanţii spaţio-temporali, Banatul de dinainte şi de după România Mare, dar şi Ungaria, apar reflectaţi literar, epico-poetic, oniric-textualist.
Un textualism virtual, despre care se va vorbi în literatura română abia după 1990 (despre textualismul real vorbindu-se prin 1980, el fiind însă anticipat simultan prin onirismul-estetic, de visarea pur verbală), există şi la Sorin Titel, iată, în acest volum apărut în 1967. Partea a doua începe astfel: „Ar urma probabil acum descrierea nopţii în care, în sfârşit, eroul se naşte…”. Apoi: „Această naştere poate fi descrisă şi aşa”. Incertitudinea memoriei imaginative emană din verb (de felul: poate) ori adverb (eventual).
Poetica este marcată şi de o proză a faptelor comune şi adesea pierdute, de recuperat şi de aşezat într-o ordine înaltă sau măcar într-o linie istorică şi existenţială mult mai apropiată: „Iată ziua făcută din mici lucruri care pot să-ţi scape din mână”. Meta-notaţie de sorginte diaristică. Consemnări fireşti, fără interpretări, de plenară viaţă cotidiană.
Un fel de a trăi ideal, acela metamorfozat în „trecut îndepărtat”, dus în „clar-obscurul reamintirii”, întrucât memoria şi melancolia transformă durerea în plăcere, iată ce sugerează motoul extras dintr-o scrisoare a lui S. Kierkegaard către Regina Olsen. În subtext, în subsolul textului, naratorul-scriitor se descoperă trăind, e drept că dubitativ, dar astfel fiind cu adevărat, asemenea felului mărturisit de S. Kierkegard Reginei Olsen: „Să credem oare în ele? În aceste amintiri dulci, în aceste clipe duioase de altădată?” Se închide într-un loc prin care trece doar fluxul cinematografic şi textual: „Această cameră călduţă a amintirilor…”. Notează că „rămâne doar o bucurie accesibilă şi duioasă”, după trăirile dureroase ale istoriei, cunoscute la vârsta fragedă: „un război care aruncă deodată copilăria în istorie”, o istorie falsificată propagandistic: „istorioarele (de război, n. MVB) din cărţile citite în care nu poate să creadă”.
Într-un soi de puzzle al memoriei, o poetica de sursă ontică dă expresie voinţei unui stop-cadru de viaţă, timp şi destin: „Şi acum el vrea să oprească fuga acestui copil…”. Băiatul, obsedat de ce au transmis ursitoarele, nu vrea să ajungă bătrân. (Premoniţie auctorială: Sorin Titel a murit la 50 de ani). Vagi şi totodată esenţiale urme de bildung etic şi estetic: naratorul-scriitor, copil şi adolescent fiind, descoperă „în existenţă ceva cumplit, răutatea pură şi frumuseţea pură”.
Somnul dragostei care durează, iată ce evidenţiază motoul din Rimbaud (Bonne pensée du matin) la partea a treia a cărţii. Printr-un procedeu postmodernist intuit de Sorin Titel se mai imprimă aici o aluzie la Rimbaud: „Străbătând oraşul ca o corabie beată”. Alt citat, acum anonimizat: „somnul amanţilor care durează încă”.
Trimiterile livreşti, de lectură sau simplă analogie survenită prin memoria culturală, sunt variate, iar diferenţa lor creează enigma. Sofia „citeşte romane din Cronin”, autorul-personaj o carte de Jack London ori îşi aduce aminte de „o carte ciudată a lui Sadoveanu în care doi oameni merg cu caleaşca”. „Ceaiul continuă un timp să fiarbă exact ca într-o piesă de Cehov.”
Poematicul intertextualist, gen pastişă, de la acela „clasic”, de pastel tip Alecsandri, la enunţarea de felul poetului (un oniric care se ignoră, constată într-un comentariu poetul Leonid Dimov, oniricul de concepţie şi rară execuţie estetică) Mircea Ivănescu.
Tablouri, culori, forme. Impresionism: titlul cărţii trimite direct la Mic dejun pe iarbă, iniţial Baia, de Edouard Manet, 1863, expus la Salonul Refuzaţilor, telescopaj între tradiţional şi modern, o femeie nudă, ca în Renaştere, şi doi bărbaţi bine costumaţi, în primul plan, cel neorealist, neoclasic, planul secund fiind lejer impresionist. De la picturalitate spre senzorialitatea obiectuală şi invers.
Realitatea, indirect trăită, devine mediată poetic, cinematografic, pictural. Tablourile se măresc. Personajele se transformă şi intră unele în altele (v. pp. 77-78), ca păpuşile ruseşti sau cutiile chinezeşti. Apar cadre, secvenţe filmice. Iepurele care pătrunde sub roţile maşinii în „acea scurtă clipă trecătoare” anticipă romanul amplu Clipa cea repede. În partea a patra a cărţii, unde fotografia devine realitate, soţiei fotografului, în rolul privitorului, al receptorului, i se evidenţiază forţa imaginaţiei.
Realul este golit până la starea de vis. Coridorul nesfârşit din vis comunică deplin cu unul apărut şi la prozatorul D. Ţepeneag. Pe lângă poetica generală, înainte de a fi particularizată, a onirismului estetic, mai există şi alte incidenţe cu Ţepeneag, cum ar fi realul politic (2) trucat oniric, în secvenţa cu aplauzele mulţimii, teama autorului-personaj de a pierde acceleratul, privirea „prin gaura cheii”.
Realismul iniţial, precizia scriiturii, ajung bine, derutant chiar, deturnate, într-un postmodernism „tehnic”, prin problematica indecisă, tonul, timbrul, limbajul (fraza), pe deplin personalizate.
Amestec temporal, spaţial, evenimenţial. Descrieri contrapunctate. Puzzle. Instantanee. Stop-cadru. Memoria fluctuează, este când puternică şi când slăbită. După „un fel de amnezie totală”, survine brutalitatea revelării realului. Prezentul devine incitator: „Râul invitând la o prospeţime nostalgică şi dureroasă…”. Dorinţa este de retragere într-un trecut revelator: „Căutând uneori un trecut în care să se oglindească!”
Discursul metatextual, inclus din perspectiva personajului-autor sau autorului-personaj, evidenţiază conştiinţa unui limbaj apropiat, sustras personajelor, apoi resemnificat, cu o teleologie soteriologică agresiv-existenţială. Onto-retorică hermeneutică, de „evaziune” în alteritatea umană, de impunere a unui alter ego. „Efortul de a prelungi destinul celor din cafeneaua arhiplină, de a încărca vorbele lor cu semnificaţii! Ar fi vrut să se simtă salvat, eliberat prin această posibilitate, de a intra cu bruscheţe în existenţa altora.” Nu-i aşa că ni-l aminteşte oarecum pe Patrick Modiano? În partea întâi din Dejunul pe iarbă, de Sorin Titel, realitatea este evidentă, uşor de (re)cunoscut, ea pluteşte, ca să spun astfel, şi încă viu, energic, la suprafaţa textului.3 O familie, un început de lume, din Banat, simplă, există exclusiv biologic, deloc diferit faţă de lumile realiştilor paradigmatici. Timpul este marcat de repere sacre şi existenţiale: Paşti, Crăciun, anotimpuri, naştere, nuntă, moarte. Spaţiul are identitate geografică precisă: Margina, la Piatră, în Peri, în Rovină, micul canton Nimişeşti; vecinătăţile: Zorani (reamintiţi sub zăpadă), Făget (unde Naratorului i-a scos doctorul amigdalele), câteva oraşe din Banat: Timişoara, Lugoj, Buziaş. Materia vieţii, vom vedea, este comunicată, narativizată, într-un mod nou.
Erosul este aici dominant, făţiş sau discret. Soţii, copii încă, de la 14 ani, Ana şi Pavel, au o căsnicie trainică, până la adânci bătrâneţi, deşi femeia, aventuroasă, ajunge hoaţă de cai. Fiul lor, Dumitru, este iniţiat în erosul fierbinte al unei ţigănci. Căsătorit forţat la 17 ani, are şi el un fiu, Titus, care moare de meningită, în urma jocului la care este forţat. Dumitru se însoară iar cu „regăţeanca” Veta (femeie din sudul României Mari, de după 1 decembrie 1918) şi are un alt fiu, pe Caius, nepriceput la carte, dar atras de meserie. Dumitru este un eşuat în iubire, el nu a iubit femeile, ceea ce-i hotărăşte destinul. Moare ca urmare a unei boli de ficat. Veta se mărită cu un pensionar.
Fratele mai mare al lui Dumitru, Simion, plecat în războiul mondial dintâi, împreună cu un vecin, Mitru lui Ivaşcu, îi scrie soţiei, numită tot Ana. Rândurile apar transcrise cu întreaga fidelitate (a)gramaticală, ca în poetica factuală, autenticistă. Dorul lui după soţia Ana există simultan cu aprinderea pentru o tânără unguroaică. După război, el se îmbată des, o bate pe Ana şi este el însuşi bătut într-un fel corectiv de bătrânul său tată. Fiica sa, Cornelia, la vârsta de 3-4 ani, ştie deja că el a devenit ruşinea satului şi se roagă ca tatăl să moară. Pentru un an, Ana pleacă la un bărbat văduv, dar se întoarce de Crăciun la soţul cel beţiv, care nu mai pare a fi şi violent, întrucât femeia îl iubeşte. Moare Ana cealaltă, aventuroasa, hoaţa de cai, mama lui Simion, dar imediat moare şi Ana, soţia lui Simion, în postul Paştilor. Simion nu se dezbară de alcool şi pleacă din sat în oraşele bănăţene Lugoj, Timişoara, Buziaş. O vreme reuşeşte să nu mai bea şi munceşte pe post de brigadier la un ocol silvic. De acolo îi scrie fiicei, acum deja elevă. Se-ntoarce vârtos la băutură şi deseori cade-n şanţuri. Moare de tuberculoză într-o zi de Sf. Ion, sfârşeşte în ruşine, încredinţat că religia creştină nu e adevărată, după cum îi scrie fiicei: „Aici sunt şi raiul şi iadul”. Eşec în cruda realitate.
În partea a doua, naratorul-autor manevrează, ca într-un caleidoscop sau vârtej, numeroase personaje. Siluete de personaje sau simple nume ori cognomene. Le-aş numi prezenţe actanţiale, dacă le includem, pe lângă condiţia retorico-gramaticală de subiecţi, şi predicaţia definitorie. Sunt maica Ana, Lenca, moş George, baba Cuca, vecinul Jurma, Barbură, Cuib, dar încă multe altele.
Note:
1. La prima lectură (Panorama literaturii române în secolul XX. 3 Proza (Partea a doua), Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2010), am revelat „modelul textualizant al visului, care invada realitatea fantasmată printr-un (auto)control estetic.” Şi în continuare: „Retorica narativă, constituită în spirit şi expresie literară în concordanţă cu căutările înnoitoare occidentale, (neo)avangadiste, mai ales ale «noului roman francez», capătă amploare şi conştiinţă de sine în Dejunul pe iarbă. Acest mic roman, din 1968, nu părăseşte universul personal al autorului, construit potrivit unei autoreferenţialităţi (textualităţi) proteice, tot mai suple, variabile, integrative, nu doar formal dar şi tematic. Forma şi tema devin interdependente. S. Titel formalizează teme majore şi tematizează forme inovatoare. El dă prozei o substanţialitate aptă să asimileze experimentul într-o logică narativă atent motivată. Nu doar că nu abstractizează şi nu usucă viul, dar îi conferă astfel o concreteţe neobişnuită. Jocul cu unele categorii ale naraţiunii (eludarea sau, în fapt, deconstrucţia subiectului, personajului, modelarea onirică a realului, spectralizarea şi muzicalizarea structurii ritmice a naraţiunii-puzzle) se constituie ca poetică mnemotehnic-imaginativă. Aceasta (re)face acelaşi univers predilect, familial şi familiar, restrâns şi totodată extins în timp şi spaţiu, observat, derulat ca printr-un caleidoscop, lent sau accelerat, potrivit amintirilor şi fanteziei narative, care, trebuie spus, nu alterează, dimpotrivă, autentifică.
Fantezia se sprijină pe memorie, dar nu pe memoria realităţii, ci pe aceea a ideii sau a unei alte fantezii, livreşti, doar în naraţiunea, nu cu mult mai amplă, Lunga călătorie a prizonierului, 1971, tradusă cu succes în Franţa, Olanda, Norvegia. Modalitatea prelucrării onirice a materiei epic-textuale este mai apropiată de textele scurte din Noaptea inocenţilor decât de Dejunul pe iarbă. (…) Dincolo de autonomia sa, de netăgăduit, şi chiar exemplară, Dejunul rămâne totodată şi un preambul la ciclul romanesc care-i încheie opera.”
2. Regăsesc constatări similare pe care le-am făcut în urmă cu aproape un deceniu şi jumătate: „Politicul foarte estompat, la modul oniric, apare în Dejunul pe iarbă, ca vis livresc, precum în pastelul clasic, vag simbolist, interferat cu fragmente de real virtual, incert.” „Ne aflăm într-o lume, nu atât bănăţeană cât, de fapt, românească, unde indivizii s-au deprins să nu ştie, iar dacă ştiu să nu înţeleagă, să nu vadă, iar dacă văd să uite, să nu audă, iar dacă aud să facă pe surzii, ori, dacă recunosc că ştiu, văd şi aud, să ia partea bună din rău, oricât ar fi el de grav.” (Istorie şi conştiinţă individuală, în „Mozaicul”, 9-10/sept-oct. 2001, pp. 15-16.) „Efectul, prezent şi în ficţiunile lui Sorin Titel, este acela al unei subversiuni generale (etice, politice, religioase etc.), în numele vieţii eterne şi misterioase, triumfătoare şi fragile.” (Vina, într-o etică a subversiunii ontologice, în „Familia”, nr. 9, septembrie 2001, pp. 58-65.)
