În regim de exaltare contemplativă, lirica lui Ioan Alexandru îmbracă straie de sărbătoare; mitologia umple timpul anterior istoriei, vorbind de un sat de esenţă morală.
În profilul dedicat lui Ioan Alexandru (v. Generaţia orfelină, Ed. Ideea Europeană, 2014) conchideam că un respect muzeal însoţeşte posteritatea poetului. Şi că puţini vor fi fost cei care au dezlegat, în lirica de început a lui Ion (pe atunci) Alexandru, semnele devenirii sale poeticeşti: de la tulbureala instinctuală şi frăgezimea sufletului
adolescentin, frământat de neastâmpărul vârstei, la pacea sacrală, ce învăluie producţia imnică, crescută pe tipare ritualice. Forţa vizionară a poetului închega cândva tablouri terifiante, răscolite de un secret blestem; Infernul discutabil adâncea convulsiile unui suflet torturat, osândit la o existenţă inautentică, Alexandru fiind – s-a spus cu îndreptăţire – un blagian ce scormonea „depozitele ancestrale”, captând poruncile venite din străfunduri, atent la zbuciumul viului şi sigilat de gustul originarului. Lirica sa urma îndeaproape vârstele poetului, pornit în căutarea ascezei; inteligenţa virgină e înlocuită cu o desfăşurare livrescă, pătrunsă de obsesia logosului. Hieratismul şi decorativismul trădează această schimbare la faţă; vechea încrâncenare, interdicţiile şi violenţele de altădată fac loc duhului iubirii, o cântare monodică, de fapt, ce rezonează surdinizat-tragic. Poetul îşi domină sentimentul pustiirii şi propune o rezolvare imnică tragediei existenţiale. Lirismul său e de natură orfică; eul se identifică cu universul într-o bucurie comunitară, revărsată în beatitudinea transfigurării. Alexandru, devenit Ioan, îşi cultivă asceza prin „păcatul cultural” şi înţelege propria-i creaţie ca regenerare. Aşadar, îmbibată de cultură teologică, lirica lui se înfăţişează secţionată, etapizându-i devenirea (schizofrenic, după unii) sub lumina transfigurării.
Iată că, pe suportul unui eseu confesiv, aşezat „sub semnul firoscos al devoţiunii”, semnat de Dan C. Mihăilescu (Ce-mi puteţi face, dacă vă iubesc?, ed. Humanitas, 2015), Cosmin Ciotloş pare convins că „adevărata posteritate critică a lui Ioan Alexandru” abia începe, respingând o percepţie simplist-binară. În fond, melancolizat, criticul (Dan C. Mihăilescu), ieşind din rezerva morală, acceptând regresul, nu se împacă, mizând pe empatie şi sinceritate, cu ipoteza fracturii, „rudimentară”, cimentată – observă cronicarul României libere – de „trei generaţii de critici”. Încât, „marele succes al demonstraţiei” (cf. C. Ciotloş) ar fi repunerea în drepturi a Vămilor pustiei şi a primelor Imne (ale bucuriei), volume scoase din „graficul descendent”, impunând o etapă de trecere, „înaltă”, însă. Cosmin Ciotloş vede aici chiar o idee inaugurală, sancţionând „posteritatea amânată” a poetului.
Să ne amintim că volumul de debut era un veritabil jurnal autobiografic, propunând înfrigurate întrebări juvenile, de frustă candoare; drumul poetic croit însemna – din start – o netă opţiune pentru valorile tradiţiei. În poetul blând, cu privire pură şi obsesia sacrosanctă a originilor, aflăm reflexul unui mod (românesc) de a fi. E de precizat aici că, tematic vorbind, în evoluţia lui Ioan Alexandru nu asistăm, părelnic, la nici o ruptură; prin spiritul ardelenesc, acel sentimentalism social şi naţional, hrănit de ideea apartenenţei, prin recurenţă motivică, poezia lui se continuă şi poetul imnic – crescut, bănuim, sub model cotruşian – era conţinut de primele lui cărţi. Ruptura e, însă, în concepţia asupra poeziei. O asemenea răscruce aflăm în Vămile Pustiei (1969), după care, peste patru ani, seria de Imne (prin Imnele Bucuriei) va inaugura, credem, o altă etapă, marşând spre o poezie „luminoasă istoric”.
Bineînţeles, drumul de la jubilaţia adolescentină la izvoarele imnului n-a fost lin şi pe cerul poeziei gravitează sensuri thanatice. În regim de exaltare contemplativă, lirica lui Ioan Alexandru îmbracă straie de sărbătoare; mitologia umple timpul anterior istoriei, vorbind de un sat de esenţă morală. Simbolistica e obscură pentru cel nepregătit, gata de a anexa această lirică filierei gândiriste. Dar preceptele sunt în primul rând morale, irigate de cuviinţă, drama e milenară, satul încărcat de istorie şi suferinţă. Un senin al timpului ţâşneşte dintr-o „temelie de sânge” şi aceste caligrafii bolnave de bizantinism închipuie o geografie mitologică, cutreierată de vinovăţie. Alunecarea către moarte, strămutarea în veşnicie, taina cea mare etc. nu procură poetului angoasele insului modern. Motivul thanatic e rezolvat în cheie pastorală („şi ne-om întoarce-n ţărnă când e dat”), păstrând deci seninătatea mioritică, mesajul luminii şi al iubirii. Această neteamă se hrăneşte din puterea iubirii („iubirea e mai tare decât moartea” – va spune poetul), aflând în cămara de taină a inimii şoapta cuvântului inspirat, curăţenia morală, bucuria de a fi în lume, spiritualizarea fiinţei: „să nu mă satur fără paradis / Să nu mănânc în el decât lumină”.
Singular, auster, Ioan Alexandru vorbeşte despre sufletul jertfit şi accesul la esenţe, despre eroismul moral şi iubirea spiritualizată, cea care „pe cât se dă pe-atât e dăruire”, cea care „nu e-n scădere”, nefiind o pogorâre, ci o cucerire. O poezie ce pluteşte în absolut, neferită desigur de scăderi şi prozaisme, vehiculând o simbolistică uşor didacticistă, dar care convinge prin vibraţia sentimentului şi infuzia tragismului uman, „îmbătrânită” (forţat), purtând cu nobleţe patina vremii. Simplificarea imnicei lui Alexandru se însoţeşte cu aventura spiritului coborând spre rostul lucrurilor, în timpul mitic, înspre neclintirea satului arhaic şi isihia bizantină. Poetul este un cetitor în origini, întemeind fiinţa prin cuvânt. Instalat în toposul sacru al Patriei, Ioan Alexandru propune un „imn nestăvilit”, multiplicat în serie. Descoperim aici o simbolistică de sorginte bizantină, magnificată tocmai prin atitudinea imnică, diseminată repetitiv, cu riscul (asumat al) monotoniei.
Sedus de ideea unei imnologii a neamului românesc în chip de teologie poetică, autorul nu coboară cerul pe pământ (împământenire), ci procedează invers, prin sacralizare. Calendarul martirilor „rupţi din rai” nu pledează doar pentru o legitimare eroică. Pentru Alexandru, la temelia făpturii vii şi a cosmosului cultural, se află „viaţa nealterată” a înaintaşilor. Istoria ca jertfelnic poartă această ereditate şi blagianul schimb de taine cu strămoşii află în pelerinul însetat (dar nepribeag) cutia de rezonanţă pentru „bronzul sunător” al istoriei. Logosul sfânt e ţinta acestei conştiinţe direcţionate etic, aspirând la puritate, iubire şi milostivenie.
Atracţia teluricului, descoperirea uimită a lumii, conştiinţa propriei damnări năşteau învolburări; suferinţa de a fi, asumarea unei dinamici cosmice într-un spectacol expresionist îl smulg pe poet din contingent. El aspiră spre absolut, dorind a atinge un adânc esenţial, pregătindu-se pentru revelarea unui adevăr de natură pur spirituală. Primul Alexandru era de un energetism eruptiv; Ioan Alexandru, „construit” în timp, este consecinţa dorinţei de asceză. Efortul este programatic. Poetul scrie „pe lumină cu lumină”, regresează spre Pustie, purtat de setea de mântuire, cultivă o lirică îmbolnăvită de livresc şi, în acelaşi timp, austeră, de o mare simplitate, cu o coloratură mitologică. Tonul celebrator serveşte acestor iluminări: totul se transfigurează (spiritualizează), ascensiunea spre spiritual conferă apocalipticei poezii de altădată cucernicie şi blândeţe. O predică smerită se înalţă din zicerile poetului eliberat de angoase, împăcat cu toate: „Şi vremea / ne face una cu pământul”.
Taxat drept un „imnograf neîndurat” (Al. Dobrescu), chiar „fără jenă” (cf. Marian Popa), poetul părăsise expresionismul rural, frenezia dionisiacă şi teroarea materialităţii. Cândva, în numele unui vizionarism tulbure, invoca un cosmos vâscos, agonizant şi suferinţa materiei, în degradare: un teluric cleios, purulent, în clocot, invazia ruginii, a mucegaiului, dar şi „puterile diavoleşti” ameninţând spiritul (strivit, încătuşat) ori bestiariul din jur (stelele fiind „păianjenii Universului”). Evident, în contrapondere, se auzea un plâns din „stranele ardelene”; „străbunul sat” şi „izvoarele eterne”, cimitirul-paradis vegheau umbrele Istoriei, sub năvala ierbii sârmoase, a pietrelor putrezinde ş.a., virând, în timp, înspre un discurs liturgic.
S-a spus că Ion (Ioan) Alexandru a fost, alături de congeneri, unul dintre marii beneficiari ai contextului, intrând grabnic pe lista poeţilor instituţionalizaţi. Erupţia lirică a anilor ’60 a stat sub semnul recuperărilor („valul urgenţei”) după hiatusul proletcultist. A fost vorba de reputaţii impuse pe un teren gol (afirma A. Marino); în locul gloriilor proletcultiste, ţinând afişul în iarna stalinistă, iute vestejite însă, a apărut pleiada noilor veniţi, orgolioşi şi zgomotoşi, regenerând lirismul, refăcând legăturile cu tradiţia (boicotată) şi instituind un „baraj axiologic”, blocând acreditarea succesorilor, la fel de merituoşi (nota Gh. Grigurcu).
„Coborând” entuziast la Bucureşti pentru a citi la cenaclul Labiş, ardeleanul Ion Alexandru s-a vrut un trimis al Provinciei, după ce, o spunea el însuşi, dispariţia poetului din Mălini „frânsese în două o generaţie”. Trăgându-se dintr-un neam de cântăreţi dieci, trăind – alături de congeneri, întâmpinaţi sărbătoreşte – frenezia succesului, poetul ne anunţa tunător: „Sunt zeul tinereţii ce-n lapte mă răzbun” (v. Beau lapte). Încât, prin ivirea sa, pierderea lui Labiş părea a nu fi fost irecuperabilă, scria Cornel Ungureanu. Cel care, la 26 de ani, îl impresionase pe Cioran prin profunditate şi a înţeles poezia ca dezvinovăţire (cf. Mircea Martin), a dezamăgit, însă (din punctul de vedere al criticii imperative, prescriind programe şi traiectorii), în pofida cărturăriei (tradiţii europene, experienţa niponă ş.a.). Ca imnograf, prin vocea psalmodică, repetitiv-obositoare, vorbeau veciile şi strămoşii. Abundenta sa producţie imnică, expediată de un Mircea Iorgulescu în epoca lui Neagoe (prin inactualitate, chestiunea valorică fiind tacit suspendată), îl consacră drept mare poet creştin, cum zicea Mircea Eliade. Poetul descoperă puterea rugăciunii şi poezia însăşi, vorbind despre o dragoste ziditoare şi slava altor veacuri, devine rugăciune, într-o vreme în care, recunoştea autorul Imnelor, poezia era, de fapt, „în mâinile lui Nichita”. După o lungă suferinţă (şase ani, paralizat, în urma unui accident vascular cerebral, petrecut la Arad, în 13 iunie 1994), poetul, devenit, între timp, şi om politic, se va stinge, neaşteptat, la Bonn (16 septembrie 2000), după ce dăduse îmbucurătoare semne de întremare. Dar faima sa, umbrită acum prin tăcere, se rezumă, spuneam, la un respect muzeal.
Văzută ca „o mare nedreptate”, ca „ruptură” artificială, disjuncţia estetică dintre cei Alexandru, proclamată ferm de unii critici, primeşte o convingătoare replică şi din partea lui L. Hanganu care, înţelegând pustia ca heterotopie, desluşea semnele prevestitoare ale bucuriei / călătoriei mistice încă în expresionismul vitalist, tulbure al începuturilor, când Ioan Alexandru ne anunţa, încrezător, că „din codri mari de crini” va răsări la noi, deplină, lumina lină. Or, vecinătatea iubitoare a poetului, zicea şi Dan C. Mihăilescu, era „o levitaţie eliberatoare în context sufocant”.
Evident, disponibilitatea frenetică, sacrificiul, pierderea de sine („Că-n fiecare tânăr eu însumi par a fi”) anunţau cumva schimbarea la faţă a poetului; „cumplita omidă” va deveni fluture, acel ceva ascuns în realitate, ameninţarea planând, chemând imagistica apocaliptică vor îngădui transfigurarea, lepădarea de „umbra infernală”, imboldul imnificării, instituind atmosfera extatică (celebrare, bucurie, blândeţe, împăcare). Altfel spus, omul, ca splendoare a creaţiei, trecut prin infern, învaţă lecţia pustiei: smerenie, umilinţă, frăţietate etc. Fiindcă Imnele descoperă enclavele purităţii şi arhaitatea izvoarelor, risipind bucurie. Poetul resuscită, solemn-emfatic, felul răsăritean de a gândi (pe filon ortodoxist); contactul cu „străinia” s-a dovedit catalitic şi, ieşind din „umilinţă”, dezvoltând un patetism gesticulant, imnografia lui Alexandru cade, regretabil, în paradă liturgică, beneficiind şi de o recepţie admirativă, exaltată. Implicit, de o „clasicizare” rapidă. Rezervele, câte au fost, priveau industriozitatea şi deviaţia religios-habotnică, acceptată, totuşi, în epocă, în plin ateism triumfalist. Dar pustia străbătută de poet (chemând, prin extensie biblică, motivul exodului) conducea, pe suportul concepţiei patristice şi având drept pildă imnurile pindarice (traduse de cel ce, în 1965, ne propunea Viaţa deocamdată) spre pacea lăutrică, ascetism, iubire, civism; adică opunându-se pustiirii şi cortegiului de efecte (suferinţă, alienare, izolare) induse de hiperindustrializare şi turboconsumerism. Poezia adevărată – ne prevenea Ioan Alexandru în Jurnal de poet – e „imn de bucurie”. Aşa fiind, chiar dacă şi alţii, afini temperamental, i-au urmat îndemnul glorificând / beatificând „acordurile celeste” şi „polenul paradisiac” (precum un Adrian Popescu, ivit din falanga echinoxistă), liantul iubirii dezvăluie, la Alexandru, un tragism subteran. Istoria e „podită” cu oseminte, provinciile oferă poetului-slujitor prilejul de a evoca pios, solemn-oracular, martiriul. Motivaţia imnică, în acord cu simbologia creştină împacă pilduitor iubirea şi dăruirea; logodit cu „lirele luminii”, poetul va psalmodia monoton-encomiastic şi va închega o viziune mitologică, amestecând religiozitatea pe model bizantin cu sentimentalismul ţărănesc, tânguitor şi ditirambic sau cu imagistica de apocalips, lansându-se în predici avântate, cu gesturi de amvon. Blândul poet roşcovan („părintele”, cum îi spuneau studenţii), convins că prietenul Orfeu îşi avea sălaşul în Dacia mitică vroia să ne asigure că „numai din iubire poţi trăi”. Sfatul său nu pare a avea căutare azi, într-o societate confuză, conflictuală şi rapace; iar saltul său, de la expresionism la spiritualism, ridică firesc întrebarea dacă, în era internautică, în plină ceaţă axiologică, Ioan Alexandru mai are măcar şansa de a fi citit / recitit?
Rămâne de văzut, aşadar, dacă vom asista la o posteritate relansată.
