Prozatorul operează cu un „instinct al caricaturalului şi al grotescului”, pericolul turbării din Vânătoarea regală arată, sugerează Cornel Ungureanu, că ne aflăm „într-o lume de animale bolnave”.
Perspectiva din care Cornel Ungureanu panoramează generaţia şaizecistă, evident într-o selecţie ce îi cuprinde numai pe acei scriitori care s-au particularizat la modul superlativ în cadrul unui angajament estetic ce deborda (cu vehemenţă) metoda realismului socialist (suverană în deceniile patru şi cinci ale secolului trecut, având susţinere oficială din partea noului regim politic), fără a etala însă vreo platformă programatică, special elaborată teoretic în acest sens, este un demers de real interes, căci criticul 
timişorean o aşează (metodic) în structura amplului său proiect de rescriere a istoriei literaturii româneşti (din vechime şi până azi), pe coordonatele unei geografii literare („Puţină geografie literară”), la care lucrează de mai mulţi ani şi din care a elaborat deja câteva volume incitante, nici vorbă, dacă ar fi să amintesc doar acea Istorie secretă a litraturii române şi încă ar fi deajuns de elocventă. A fost o generaţie care „a cochetat cu ezoterismul” fiind „tentată de secrete, de religie, de zonele interzise” – „participarea lui Marin Sorescu la «meditaţia transcendentală» arăta o curiozitate deschisă către arcane”. Dar această înclinaţie vine să adauge la strategia unui „dublu limbaj” practicat: „Unul propus pentru oficialii regimului, pentru doctrinarii de serviciu, pentru cenzori, altul pentru cei care încearcă să se salveze de capcanele discursului oficial”. Este astfel – afirmă Cornel Ungureanu – „un moment important al trecerii către altă literatură” ce „vizează tocmai anularea gândirii utopizante din literatura anilor ‘50. Pe nimeni nu mai interesează ce se va întâmpla mâine. Interesează ce s-a întâmplat ieri (…) sau azi, ce se întâmplă în imediata noastră apropiere. Sunt scenarii ale contrautopiilor”. Aceste contrautopii se regăsesc fertilizate în creaţiile generaţiei tinere de sciitori din care fac parte poeţi şi prozatori dezinhibaţi, pentru care „scrisul e o sărbătoare, literatura, un fapt sărbătoresc”, „pe ultima sa linie de rezistenţă el, scriitorul, poate medita doar la supunerea faţă de legile scrisului (…) Orice altă libertate, decât cea pe care o oferă scrisul, e iluzorie (…) Aproape toţi scriitorii generaţiei ‘60 se vor retrage în interiorul unei formule trainice (sunt absorbiţi de ea!) pentru a descoperi, prin ea, calea către orizonturile originare”. E o interpretare incitantă şi cred că, niciodată până acum, spusă cu siguranţa unui verdict, a unui diagnostic atât de insolit. Iar pentru susţinerea acestuia, Cornel Ungureanu oferă câteva analize eseistice privind operele reprezentanţilor generaţiei, dezvoltând o mai veche dar constantă abordare, referitoare la relaţia dintre Centru şi provincie („Centrul regal şi Provincia servitorilor”), lumea provinciei, cu temele şi motivele dramelor sale, încep să ocupe primul plan al dezbaterilor. Nicolae Breban, bunăoară, îşi reclamă descendenţa din zone istorice provinciale ce-i determină formaţia intelectuală („cu bunicii dinspre partea mamei /aparţinând Împeriului, fiind marcaţi de această apartenenţă/ a bunicii dinspre tată, aparţinând unui şir lung de preoţi români”, confirmând faptul că: „Marii scriitori al Ardealului sunt fii de preoţi – legaţi de o cultură şi o exprimare teologică”) şi-i marchează începuturile: „Într-o primă etapă a prozei sale Nicolae Breban descrie spiritul rebel, despărţirea de o lume veche – o lume care şi-a epuizat mesajul. Între revoltaţii din deceniul al şaptelea, Francisca afirmă un refuz programatic. Nu trebuie să facem vreun efort pentru a demonstra că scriitorul calcă în picioare, fără mari griji pentru supărarea cititorilor săi, o seamă de tabuuri romaneşti”. Un alt scriitor, aliniat generaţiei şaizeciste, Sorin Titel vine din Banat („provincia lui Sorin Titel”) şi „romancierul reţine nota arhaică a unei lumi pendulând între sat şi oraş, între civilizaţia rurală şi Cetăţile imperiale (…) e vorba de un Banat încă patriarhal, în care riturile naşterii, ale căsătoriei şi ale înmomântării dau o notă aparte acestei lumi (…) universul insular al satului creează iluzia unei fericiri perpetue. Autorul consemnează nu doar cu minuţie ci şi cu căldură cotidianul domestic dând sens – cvasimitic – unor istorii curente”. George Bălăiţă vine „dinspe Moldova” şi succesul romanului Lumea în două zile „începe de la romanul «marginii» care devine Centrul lumii (…) scriitorul are capacitatea de a se entuziasma, de a trăi patetic, de a crede în valorile locului”. Fănuş Neagu aduce lumea Bărăganului şi dacă „în începutul vremilor artiste în care era purtat în sanie regală, scriitorul venea «din feerie», desăvârşit stăpân pe o artă a petrecerii, odată cu Vară buimacă şi Îngerul a strigat, în proza lui Fănuş Neagu coboară îngerii apocalipsei”. Ştefan Bănulescu aduce în literatura sa lumea Deltei şi a Dobrogei, el aparţinând unei „mari familii de scriitori care au semnalat fabuloasa geografie a Deltei (…) Lumea lui Ştefan Bănulescu este străveche – protoistorică – legată de aceste locuri, îngrădită de ele, salvată de ele – aducând străvechile ei legi. O lume trăind altfel: ca la începuturi”. În acest sinoptic îşi află loc şi Petre Stoica, Ovidiu Genaru, Anghel Dumbrăveanu, Adrian Păunescu („între geografii reale şi imaginare”) ş.a. Între toţi aceştia „în perioada 1965-1971, D.R. Popescu devenea un adevărat lider al generaţiei. Era scriitorul care prelucra, din zbor, temele care să străpungă barajul interdicţiilor (…) este un adevărat lider al Provinciei literare tinere (…) Demetropolizarea însemna ieşirea culturii din metropolă, din spaţiul Capitalei, pentru a valida o geografie literară care să nu ignore spaţiile fertile ale culturii. Marginile deveneau echivalente Centrului, cultura română putea intra în alte relaţii cu marile culturi ale lumii”. Sub semnul acestuia, ca reper vital al generaţiei, Cornel Unghureanu îşi organizează demonstraţia, acordându-i, fireşte, un spaţiu privilegiat (35 de pagini din 145 ale cărţii) discuţiei aplicate asupra operei acestui scriitor: Zilele şi nopţile săptămânii. O introducere în opera lui D.R. Popescu. (Editura Fundaţiei Scrisul Românhesc, Craiova, 2014). Născut în Bihor, copilărind pe meleagurile din Mehedinţi, cu şcoala primară la Dănceu şi liceul la Oradea, D.R. Popescu reprezintă pentru exeget, din acest punct de vedere, un model pentru generaţia şaizecistă: „Abundenta operă a lui D.R. Popescu se sprijină pe două serii de modele/ margini: prima, oferită de satul oltean al copilăriei, de amintirile părinţilor sau ale bunicilor dinspre tată, cu încercările de a transcrie «documentele oltenilor din acest spaţiu», şi o a doua serie, realizată pornind de la imaginile din Oradea şi din spaţiul transilvan. Prima serie numeşte mai ales jocurile, petrecerea, originalitatea eroilor, bucuria de a înscena o farsă, cea de a doua, momentul grav care repetă o istorie tragică, un scenariu arhetipal”. D.R. Popescu caută – zice Cornel Ungureanu – să recupereze personaje, istorii, anecdote, cuvinte ale locului, fiind „primul scriitor al anilor şaizeci care evocă «satul demonizat»”, un sat aşezat sub „blestemele” omului tradiţional „deposedat de drepturi, avuţie, trecut”, totul într-un teritoriu în care „colectivitatea se solidarizează sub semnul crimei, al torturii”. Aşa în F, în Vânătoarea regală, în Duios Anastasia trecea sau în Dor. Dar, perspectiva de interpretare a actualităţii trece dincolo de realităţile satului şi se proiectează, într-o simbolistică grotescă, pe canavaua istoriei. Este cazul piesei Cezar măscăriciul piraţilor, în care „asasinatul e un spectacol”, „crima e un moment înalt al spectacolului” , când „Cezar e spânzurat de şeful piraţilor, care vrea să fie el Cezar”, numai că odată ajuns în această postură „şeful piraţilor la rândul lui e ucis de un alt pirat, care devine Cezar. Succesiunea piraţilor putea fi o aluzie la piraţii din ţările socialiste, a sistemului, dar mai ales a lui Nicolae Ceauşescu”. Comentatorul face, în acest context, o trimitere la semnatarii Cartei ‘77, în speţă la Havel, cel care arăta cum prin scris poţi „să înfrunţi cu mâinile goale aparatul represiv al statului comunist”. Exemplul unui astfel de atac îl oferă D.R. Popescu şi în proză, abordând „parabola”, nuvela Leul albastru fiind ilustrativă în totul: „Imaginea Leului bătrân, cel care, după ce e eliberat din cuşcă nu mai are decât energia de a muri, la marginea teritoriului pe care i-l oferă libertatea” este „una din cele mai profunde comentarii asupra condiţiei scriitorului liber” în societatea contemporană, iar „crimele, asasinatele, defilarea criminalilor şi a deţinuţilor, imaginile abjecţiei, imprecaţiile greu suportabile trec din cărţile mai vechi în cărţile mai noi ale lui D.R. Popescu”. Criticul identifică în opera scriitorului un „spaţiu al mitului” care „e jefuit fără încetare de semnele sale – de sensul său; el nu mai e un spaţiu securizat decât într-un vis posibil”, iar D.R. Popescu „apelează la mit, la parabolă, la personajul alegoric în măsura în care acesta relevă structurile «de adâncime» ale lumii sale”. Prin aceasta se distinge în seria şaizeciştilor: „Niciunul dintre contemporanii lui D.R. Popescu nu explorase, cel puţin în anii de care ne ocupăm, «faţa nevăzută a realului», imperiul convulsiv al visului expiatoriu. A coborî în labirintul noscturn, a te retrage în vis înseamnă, în prozele anilor ‘65, a coborî în infern: a pătrunde în zona interzisă”. În nuvele Leul albastru „visul şi reveria se complinesc. Alungarea din Paradis e mitul central al nuvelei. Paradisul e grădina zoologică din care evadează Leul bătrân şi lumea colorată cu semnalele pe care naratorul le colecţionează. Visul poate adăposti avertismentul. E etapa în care poezia nu mai purifică, nu mai înnobilează. Avertizează. În Dor şi în Duios Anastasia trecea, în F… şi Vânătoarea regală, visul revelează realitatea fisurată a Lumii. Realitatea convulsivă a satului contemporan este placată pe realitatea morţii omului pământului, a Regelui său”. Prozatorul operează cu un „instinct al caricaturalului şi al grotescului”, pericolul turbării din Vânătoarea regală arată, sugerează Cornel Ungureanu, că ne aflăm „într-o lume de animale bolnave”. Astfel, în anii şaizeci, D.R. Popescu „scrie fără complexe provinciale” textele lui mustind de „idei, de replici vii, uneori ostentativ libere. Scriitorul demască”.
Eseul lui Cornel Ungureanu e, în fapt, o radiografie a insurgenţei generaţiei şaizeciste, în care rolul de pivot, de promontoriu atitudinal îi revine, în interpretarea sa, lui D. R. Popescu, căruia îi rămâne, totuşi, dator cu un studiu de mai ample dimensiuni, în care desfăşurările analitic-demonstrative să complinească şi să susţină deplin fişa diagnosticală pe care i-o face acum.
