Academia Română se confundă cu naţiunea română şi istoria ei s-a dezvoltat în cadrul celei a României moderne şi contemporane. În procesul ei de devenire se reflectă cel al ţării înseşi, cu biruinţele şi momentele de înălţare, dar şi cu încercările, suferinţele şi căderile. Sub cupola ei, s-au succedat în timp cărturarii şi marii creatori ai naţiunii, au răsunat cuvinte devenite nemuritoare, s-au afirmat idei scânteietoare, au fost prezenţi şi mulţi învăţaţi şi chiar diriguitori ai lumii. Academia Română este, într-un fel, o nestemată preţioasă, un punct de reper, de constanţă şi stabilitate.
Dan Berindei, Istoria Academiei Române (1866-2016)
Prin decret s-a hotărât crearea „fondului Zappa”, pentru încurajarea şi progresul limbii „şi literaturii române” şi s-a stabilit ca fondul să se dea cu dobândă (art. 2), venitul anual servind la acordarea de premii (art. 3). De asemenea, s-a decis ca – pentru început – premiile să fie atribuite „pentru facerea unei gramatici şi a unui dicţionar român”. Se indica termenul de 1/13 noiembrie 1
861 pentru predarea manuscrisului gramaticii şi acela al literei A din dicţionar. Pentru cea dintâi lucrare s-a oferit un premiu de 200 galbeni, iar pentru a doua un premiu de 300 galbeni. Comentând decretul domnesc, G. Sion îl va critica, arătând că „pentru premiuri atât de mici nu se apucă nimeni de scris gramatice” şi cerând ca statul să adauge şi el fonduri şi să creeze „o societate care să reprezinte inteligenţa, erudiţiunea şi geniul României”.
Zappa n-a fost totuşi descurajat de modul utilizării fondului donat, căci în testamentul ce l-a alcătuit, la 30 noiembrie/12 decembrie 1860, a lăsat câte l 000 galbeni venit anual „la orânduita societate literarie română pentru dezvoltarea şi regularea limbii române”. Donaţiile lui Evanghelie Zappa au jucat un rol important în procesul de creare a Societăţii Literare. Prin aceste donaţii s-a creat baza materială a societăţii. În 1867, la inaugurarea ei, Urechiă a declarat îndrituit că prin fondurile lui Zappa se asigurase pe deplin „independenţa societăţii”. În orice caz, în bugetul Societăţii Academice pe anul 1867–1868, veniturile din fondul Zappa şi din fondul mai redus Cuza depăşeau subvenţia acordată de guvern, iar în 1891, averea în efecte a Academiei era de 769 292 lei, dintre care fondul Zappa reprezenta 312 366,80 lei, iar în ce priveşte imobilele, dintr-un total de l 002 000 lei, donaţia Zappa reprezenta 
242 000 lei! Iniţiativa lui Zappa a fost de bun augur pentru societatea ce urma să se înfiinţeze. Zappa înţelegea că unitatea culturală şi dezvoltarea culturală nu puteau decât să ajute la dezvoltarea economică a statului, care, la rândul ei, îi sprijinea propria sa activitate.
Anul 1860 a fost un an neîndoielnic deosebit de favorabil în procesul de întemeiere al Societăţii Literare. Pe lângă nenumăratele propuneri ce s-au făcut în vederea înfiinţării societăţii, în afara creării bazei materiale prin donaţia Zappa, mai înregistrăm încă un fapt deosebit de interesant, în acelaşi an: activitatea comisiei „întocmită asupra adunării materialului necesar pentru scrierea istoriei ţării”. Această comisie a intrat în activitate în toamna anului 1860, când au fost trimise convocări unui număr de personalităţi culturale sau politice: August Treboniu Laurian, Ioan Maiorescu, Alexandru Odobescu, P. Cernătescu, I. C. Brătianu, F. Aaron şi Heliade. Este semnificativ faptul că încă de la 24 septembrie/6 octombrie, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice din Ţara Românească se adresa celui din Moldova, cerându-i părerea „asupra acestei chestiuni, care este în interesul ambelor ţări surori”.
Datorită împrejurărilor, nu s-a ajuns la intrarea în activitate a comisiei decât în luna noiembrie 1860, după două şedinţe amânate în lunile pre-cedente. La 5/17 noiembrie s-a reunit comisiunea, alegând ca preşedinte pe Laurian şi ca secretar pe Sion. Primul proces-verbal este semnat de Dimitrie Ghica, în calitate de ministru, şi de Laurian, Maiorescu, Fl. Aaron, Cernătescu şi Odobescu. Prin jurnal s-a decis ca, până la şedinţa următoare, Sion să prezinte un proiect de statute. Între timp, Dimitrie Ghica a trimis o nouă adresă în Moldova, la 9/21 noiembrie, cerând constituirea unei comisiuni asemănătoare. Un răspuns venit mai târziu, din partea lui V. A. Urechia, arăta că ministerul din Moldova intenţiona să ceară fonduri Adunării pentru instituirea unei comisiuni similare, în anul următor.
Sufletul comisiunii de la Bucureşti a fost Sion, deşi Laurian, autorul propunerii amintite din „Instrucţiunea publică”, l-a secondat. Însărcinat cu alcătuirea statutelor, Sion a propus „de a profita de ocaziune şi a proiecta o instituţiune mai dezvoltată, care să aducă foloase mai mari pentru dezvoltarea culturii intelectuale a naţiunii”. Propunerea lui Sion fiind acceptată „în unanimitate”, el s-a pus pe lucru şi, „în curs de câteva şedinţe, proiectul se termină cu înţelegerea cea mai perfectă a tuturor membrilor comisiunii”. Astfel, se ajunge la raportul comisiunii, care începea cu următoarele cuvinte de o deosebită însemnătate, sintetizând însăşi esenţa problemei: „Românii, abia intraţi în secolul lor de renascere, n-au avut însă nici destul timp, nici destule elemente pentru ca să-şi organizeze toate instituţiunile ce reclamă bună starea lor morale şi materiale… Astăzi, când poziţiunea lor politică se vede din zi în zi întărindu-se, urmează că şi dezvoltarea lor intelectuală să se facă mai răpide şi mai solidă. Aceasta e o condiţiune sine qua non pentru ca să poată cu drept cuvânt merita titlul de naţiune europeană, care până acum li se contestă de către străini”.
Raportul arăta mai departe că „între aşezămintele, care au contribuit la luminarea şi mărirea popoarelor se numără, fără contestaţiune, şi societăţile ştiinţifice”. Continuând, membrii comisiunii subliniau deosebita importanţă a culegerii materialelor istorice şi a rezolvării problemelor ce se puneau legate de limbă şi declarau că „au găsit cu cale a nu se mărgini numai la cercul însărcinării” şi că, în consecinţă, propuneau „fundarea unei societăţi organizată într-un cerc mai întins”. Propunerea comisiei era însoţită de proiectul unei societăţi academice, rezultat probabil al înţelegerii dintre Laurian, Sion şi Maiorescu, care toţi trei erau autori ai unor astfel de proiecte. Prin acest proiect se propunea alcătuirea unei societăţi academice cu două secţii, cărora trebuia să li se adauge cu timpul încă una, a „ştiinţelor şi artelor frumoase”.
În proiectul de statute se arăta că societatea urma să fie subvenţionată şi patronată de guvern (art. 1), având scopul de a stimula ştiinţele şi artele şi, ca sarcină imediată, „adunarea documentelor şi cultura limbii” (art. 2). Tot în proiect se propunea ca societatea să fie compusă din 18 membri, împărţiţi în secţia „arheologică şi istorică” şi în cea „literară şi lexicografică” (ulterior, trebuind să se adauge o secţie a ştiinţelor naturale) (art. 3). Se mai stabilea că cea dintâi secţie urma să se ocupe cu adunarea de documente, să organizeze misiuni ştiinţifice, precum şi cercetări arheologice în ţară, în timp ce secţia a doua urma să se îndeletnicească, în primul rând, cu alcătuirea unui dicţionar (art. 4). Interesant este că se specifica prin statut că doar şase membri urmau să fie numiţi, ceilalţi trebuind să fie aleşi ulterior. De asemenea, se propunea ca societatea să formeze „un corp independinte” (art. 6) şi că membrii, numiţi sau aleşi, să fie „pe viaţă” (art. 7). Interesantă era şi prevederea ca membrii să fie salarizaţi cu câte 300 lei pe lună şi câte 16 lei de fiecare şedinţă. Societatea urma să aibă doi preşedinţi de secţie, care, alternativ, trebuiau să îndeplinească şi funcţiunea de preşedinte al societăţii. Se stabilea şi obligaţia pentru fiecare secţie de a ţine până la 100 şedinţe pe an (art. 17), având şi îndatorirea de a publica o revistă periodică (art. 21). Bugetul întreg al societăţii trebuia să însumeze 304 000 lei.
Proiectul comisiunei a fost înaintat în luna decembrie guvernului. Generalul Barbu Vlădoianu, ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, l-a supus în dezbaterea acestuia prin referatul nr. 511, din 18/30 ianuarie 1861. Totuşi guvernul nu a dat urmare propunerilor şi chestiunea a rămas înmormântată încă un număr de ani. Sunt toate probabilităţile că această neluare în considerare să se fi datorat grelei situaţii în care se afla guvernul Epureanu, într-un aprig conflict cu Adunarea, în acel moment.
Odată cu anul 1861, problema înfiinţării Societăţii Academice nu s-a mai pus cu acuitate timp de câţiva ani. Chestiunea obţinerii unirii depline administrative a Ţării Româneşti cu Moldova a paralizat iniţiativele în alte direcţii, acordându-se prioritate desăvârşirii unificării. De problema înfiinţării societăţii se lega, desigur, şi chestiunea relaţiilor cu Austria, pe care domnitorul Cuza şi cei ce-l înconjurau căutau s-o menajeze, pentru a-i obţine consimţământul la recunoaşterea Unirii depline. Acestor motive li se mai adăugau împrejurările interne deosebit de grele şi în bună măsură nefavorabile unor preocupări de acest fel, oarecum îndepărtate de sfera politicii de zi de zi. Între liberalii radicali şi conservatori se dădea aprig lupta pentru putere. Oscilând între aceste două forţe şi bizuindu-se pe liberalii moderaţi, domnul căuta să ducă o politică de echilibru. Desele conflicte dintre guverne şi Adunări au contribuit şi ele la întreţinerea unei atmosfere neprielnice planurilor de înfiinţare a Academiei. Abia în 1863, când lucrurile au început a se limpezi pe plan politic, când, pe de o parte, domnul şi-a manifestat hotărât intenţia sporirii puterii sale, iar, pe de altă parte, forţele ostile domnului s-au grupat în „coaliţia monstruoasă”, s-a repus problema înfiinţării Academiei.
Gândul pare să-l fi reaprins însuşi domnitorul printr-o donaţie a sa. La 28 martie/9 aprilie l863, Alexandru Ioan Cuza a dăruit 1 000 galbeni, a căror dobândă trebuia să servească la „premieri pentru cel mai bun uvragiu ştiinţific scris în limba română asupra unei propuneri dată de Consiliul Superior al Instrucţiunii Publice”. Pentru anul 1863–1864 s-a stabilit ca obiect de premiere traducerea cărţii I din Eneida lui Vergiliu. Iniţiativa domnească a sprijinit viitoarea înfiinţare a unei societăţi academice, căci fondul „Cuza” a constituit, alături de fondul „Zappa”, baza materială pe care se va înălţa Societatea Literară în anii 1866–1867. Recunoscând, în 1871, pe fostul domnitor drept „unul din fondatorii” săi, Societatea Academică Română cerea să-i trimită un exemplar al „Analelor” ei, iar în 1873, după moartea sa, Societatea îl definea pe Alexandru Ioan Cuza „primul donator şi, putem zice, bărbatul acela care a stimulat pe repauzatul Zappa să doneze şi el fonduri pentru cultura naţională”. Tot atunci s-a luat hotărârea aşezării unui bust al său în sala de şedinţe.
Tot în anul 1863, un ministru al domnitorului, Vasile Boerescu, se gândea la înfiinţarea unei societăţi academice, care însă se confunda în mintea sa cu un consiliu de universitate. El a propus crearea a două academii, una la Bucureşti şi alta la Iaşi. S-a pus ipoteza ca propunerea lui Boerescu să fi oglindit însăşi dorinţa sa personală de a nu lipsi dintr-un astfel de organism cultural, căci, fiind membru al corpului didactic superior, Boerescu îşi vedea asigurată desemnarea în societate. Anul 1863 se încheia cu aceste două episoade, care arătau că problema frământa încă, cu toate că alte chestiuni abătuseră un timp gândurile de la înfiinţarea unei societăţi academice.
■ Din volumul Dan Berindei, Istoria
Academiei Române [1866–2016],
Editura Academiei Române
