Adrian Dinu Rachieru: Marin Preda, între vocaţie şi aspiraţie (Delirul, după patruzeci de ani)
Preda trebuia să scape de teribila povară a Moromeţilor şi, în pofida succesului imens, să-şi caute în continuare drumul. Scris din interiorul lumii ţărăneşti, reordonând un univers cunoscut, romanul Moromeţilor aduce în prim-plan un ţăran enigmatic, chiar „paradigmatic”.
Faţă de Eugen Barbu, trecut pe lista „băieţilor răi”, Marin Preda a fost recunoscut de supărăcioasa tagmă scriitoricească, aproape unanim până în decembrie ’89, drept un reper moral. Aşadar, „un clasic în viaţă” şi, după 1989, un scriitor nomenclaturist, ultraprofitor, cu rezistenţă „intermitentă” şi „mers declinant” (scria Gheorghe Grigurcu) sau chiar „o dejecţie a lumii rurale” (cf. Alexandru George). Marin Preda rămâne, însă, o figură luminoasă prin literatura sa gravă, „acut-deliberativă” (zicea L. Raicu), dezvăluind, în numele nevoii de claritat
e, sub crusta întâmplărilor banale, sensurile fundamentale ale vieţii, misterele prefacerilor sufleteşti, soarta omului „păţit”, înlănţuit de circumstanţe.
Rămâne apoi o ciudăţenie, inexplicabilă aproape, cum, în sufocantul deceniu şase, încorsetat de dogme, nesperând într-o „relaxare” ideologică, apar, totuşi, câteva romane esenţiale ale literaturii noastre. Printre ele, în primul rând, Moromeţii (1955). Reţeta, folosită industrios atunci, era simplă şi de succes imediat. Invitaţia de a redefini trecutul într-o violentă opoziţie apăsa pe grotesc şi caricatural, instaurând o viziune maniheică; de unde şi structura romanescă bipolară care a făcut vogă şi, negreşit, victime. Nu este cazul lui Marin Preda (1922-1980). Scris pe vremea când era „naturalist”, manuscrisul pomenit împărtăşea soarta unui text destinat sertarului. Romanul, „ştiut” pe dinafară, mărturisea tânărul scriitor, i-a „crestat” sufletul, dar nu-i îndepărta starea de neîncredere. Paginile lui, nerecitite, purtate „în cap”, aşternute fără efort (ca dovadă, rarele ştersături) închid sub crusta unei durităţi mimate o suferinţă gravă, ascunsă; tulburat de îndoieli, prozatorul ezită şi, pentru a evita un eşec, amână publicarea. Ne apare limpede, coborând în context, că, după Desfăşurarea, acele pagini „naturaliste” n-ar fi probat ideea evoluţiei scriitorului. Doar „presiunile” Dinei Georgescu, a doua cititoare a Moromeţilor, l-au convins pe soţul ei, temutul (în epocă) Paul Georgescu, să pledeze pentru ivirea cărţii şi apoi să-şi abandoneze prietenul. O carte care, să recunoaştem, glorificând universul autarhic, era construită pe ideea rezistenţei la schimbările din lumea exterioară, cu o redusă intenţie de „dramatism”. O carte care, jalonând un drum, nu părea a satisface aspiraţiile tânărului scriitor (cum rezultă, de altfel, dintr-o scrisoare către Aurora Cornu, din 1955; cf. Literatorul, nr.32/1992, p.8-9): „Am senzaţia că, dând drumul acestei cărţi de tinereţe, scap din mână ceva, n-aş putea să spun ce, dar am acest sentiment nelămurit că apuc pe un drum pe care nu l-am dorit aşa, pe care l-am sperat altfel, care e totuşi bun, dar nu e cel aşteptat, cel căutat de mine”.
Preda trebuia să scape de teribila povară a Moromeţilor şi, în pofida succesului imens, să-şi caute în continuare drumul. Scris din interiorul lumii ţărăneşti, reordonând un univers cunoscut, romanul Moromeţilor aduce în prim-plan un ţăran enigmatic, chiar „paradigmatic”. Omul câmpiei, apăsat de fatalităţile Istoriei, devine, prin bătrânul Moromete, un ins problematic; trecut prin păţăniile (verb esenţialmente predist, cum observa Eugen Simion) vieţii, acesta, împotriva spiritului achizitiv, a instinctului de proprietate, desfigurând sufletul, crede în valorile spiritului şi legea morală, priveşte cu ironie în jur şi se uită în sine, coborând spre adâncurile fiinţei. Retragerea, însingurarea îi protejează iluzia libertăţii. Rolul privirii, implicit satisfacţia contemplării (în replică la „muţenia” din tinereţe) devin esenţiale la acest înţelept ţăran, vânat, la rându-i, de ochii uliţei şi condamnat, inevitabil, vieţii „de relaţie”. El rămâne, cum s-a spus, personajul ordonator al prozei prediste. El confirmă seducţia unui mit (mitul TATĂLUI) şi fascinaţia paternităţii, sub care se aşază multe din paginile semnate de Marin Preda, fie că privesc eseistica sau opera de ficţiune. Chiar dacă finalul nu va fi apoteotic (bătrânul va fi purtat în roabă de nepotul Sande), chiar dacă agonia sa alungă, fără a destrăma, aura „regalităţii”.
Deşi fascinat de tatăl său, Preda ascultă de îndemnul mamei, decisiv. „O intuiţie adâncă şi dramatică” (nota prozatorul; v. România literară, nr.13/ 13 martie 1978) a condus-o spre această decizie: Preda va pleca din sat despărţindu-se, definitiv, de ameninţătorul destin de ţăran, îmbrăţişând literatura ca destin. Ce putea ajunge acel băiat scuturat de friguri, miop, acuzând o „stare de încetineală” şi o vizibilă blegie? Pe capul lui, învăţătorul aşezase, e drept, o coroană, dar aspra experienţă ţărănească îl speriase şi micul premiant, adormit, atins de buimăceală, cerea ocrotire. Amânat la şcoală, crescut într-o familie numeroasă, cu un tată autoritar care îl mâna la muncă, cunoscând duşmănia fraţilor, micul Preda se confrunta cu un destin ameninţător. El, vorba lui M. R. Paraschivescu, „n-avea oase tari” şi iată, i se da drumul în lume. Înfricoşat de acest destin ţărănesc, terorizat de o oaie rea (celebra Bisisica), visează ruptura, evadarea; dureroasa întrebare Ce-i facem?, instinctul primejdiei, conştiinţa fragilităţii îl conduc spre despărţirea de familie, încălcându-i voinţa. Doar mama îi fusese aliat. Se încheagă astfel, peste ani, o lume (spaţiul moromeţian), rescriind împrejurările din anunţatul „unghi al vieţii”, impunând, romanesc, mitul autobiografiei.
Mărturisindu-se, în Viaţa ca o pradă (1978), Marin Preda reintră, fără precauţii ritualice, în situaţia „fiinţei de atunci”, stăpânit de o „încredere secretă” în bunăvoinţa destinului. Cartea sa, depănând aventurile meandrice ale vieţii, constată că ele sunt, deopotrivă, şi ale conştiinţei. Între aventura conştiinţei şi aventura scrisului, Preda pune, fără ezitări, semnul egalităţii. Încât, Viaţa ca o pradă relatează întâmplările prin care trece spiritul „păţit”, marcând devenirea unui scriitor şi, în acelaşi timp, se ocupă de statutul scriitorului, insistând pe ce trebuie el să fie fără a ofensa aspiraţia morală. Adică, „învăţând” să ajungă scriitor şi asumându-şi criza vocaţiei, descoperind pe cont propriu lumea.
„Ruralul” Marin Preda, fire ambiţioasă, nu s-a sustras, nu putea accepta orizontala destinului. Problema ţărănească a fost atacată (vezi Imposibila întoarcere, 1971) cu ochi sociologic, deşi prozatorul preciza că nu ştia „ce lume se naşte”. Oricum, soarta de ţăran i se părea un „destin ameninţător”, stârnindu-i nelinişte. Iar dipticul Moromeţilor face din Marin Preda „poetul unei grandioase dispariţii”. Pe de altă parte, seducţia cuvântului, întemeind o altă lume, reînfiinţând-o şi oferindu-i o altă morală, a fost limpede şi răspicat recunoscută. Or, Marin Preda, omagiind fragilitatea fiinţei gânditoare, afirma că vuietul rotativei a însemnat pentru el cântecul destinului. În Viaţa ca o pradă, scriitorul, înţelegând că nu poate avea o soartă comună cu natura, nu uită să adauge că a fost fascinat nu de fiorul cosmic, ci de cuvânt. Jocul întâmplării, avertismentele tulburi, steaua şansei vorbesc, poate, de predestinare. Iată, aşadar, suficiente motive ca să înţelegem că smulgerea din ceea ce părea prescris, împotrivirea, definesc destinul predist (şi, aidoma, pe cel al eroului său, Niculae Moromete, sedus de „noua religie”).
Fireşte, Moromeţii dezvăluie o realitate arhetipală. Romanul leagă ameninţările prezentului, dizolvând lumea veche, de fondul inconştient al epocilor de altădată, prezentând o epopee rurală, apărându-i integritatea. Cina, secerişul, tăierea salcâmului etc. pot fi incluse ritmului naturii, cinstind străvechimea unor relaţii; dar şocul Moromeţilor stă în intelectualitatea pe care Preda o descoperă într-o lume considerată acefală. În acest „imperiu rural”, Ilie Moromete (adică şeful clanului) are o viaţă interioară şi gândeşte ca un om liber, sfidând – prin jocuri mentale – vicleniile istoriei. El „stă de vorbă şi bea tutun”, iubind taifasul subţire, uimit sau încântat „fără slăbire”. Se poate vorbi de o civilizaţie moromeţiană, elogiind conversaţia, bucuria de a gândi. Toate cărţile lui Preda sunt, de fapt, cărţi de atitudine. Delirul (1975) premerge contribuţiilor istoriografice, defrişând un spaţiu tabuizat. Marele singuratic intra în competiţie cu literatura momentului şi este, mai mult decât alte romane ale lui Preda, produsul reflexivităţii explicite. Ca roman „teoretic”, Marele singuratic are un vizibil scop demonstrativ; nici retragerea definitivă nu este posibilă. Prin Niculae Moromete, Preda propune pionieratul activistului dubitativ. După ce, în copilărie, fusese obligat să alerge după oaia demonică, Bisisica. Cum în morala ţărănească nu încăpea ideea gratuităţii, cufărul lui Cârstache, înţesat cu cărţi, nu însemna şi o lume miraculoasă. Doar împătimitul Niculae râvneşte la acele cărţi; stăpânul cufărului „tot Cârstache era” (în sensul că „nu-i folosea la nimic acel cufăr”). „Cultura – comentează Preda – putea fi pentru ei doar o meserie mai bună, nu o formă de viaţă a spiritului”. Or, despărţirea îi îngăduia lui Preda o angajare în spirit, ieşind din „somnambulie”.
