Elena Solunca în dialog cu Alexandru Surdu. Despre logica şi filosofia românească
Norocul nostru a fost cu Mircea Vulcănescu şi Constantin Noica care au redescoperit tezaurul filosofic al limbii române, lămurind prin aceasta şi misterul reuşitelor noastre filosofice şi chiar posibilitatea unei filosofii româneşti a limbii române, căreia Noica i-a spus atât de frumos „rostirea filosofică românească”.
♦ Spuneau cei de odinioară „primum vivere, deinde philosophari”. Acum deviza, pe urmele lui Horaţiu, îndemnul este „carpe diem”, „trăieşte-ţi clipa”. Se pare că omul contemporan nu mai are disponibilitate pentru filosofie. Oare timpul nostru nu este prielnic pentru filosofie?
Dimpotrivă, aş zice, cu cât vremurile sunt mai tulburi, cu atât mai favorizată este reflecţia filosofică. Aşa s-au născut, de altfel, şi sfinţii, tocmai în vremurile când creştinii erau hăituiţi. Ce-i drept, în vremuri de război sau de molime, riscul de a-ţi pierde viaţa este mai mare. Să nu uităm însă că Hegel scria la Fenomenologia Spiritului acompaniat de tunurile lui Napoleon Bonapart
e. A scăpat de artilerie, dar a murit de holeră. Schopenhauer însă a scăpat şi de holeră, ascunzându-se în Pădurea Neagră. Oricum, amândoi au scris până la moarte.
Kantian vorbind, când lucrurile merg rău, filosoful are prilejul să mediteze la cum ar trebui să meargă bine. Şi prin „rău” nu trebuie să înţelegem numai situaţia economică sau politică, ci şi decăderea morală, de exemplu. Numai în Rai n-ar mai fi necesară filosofia, iar în Iad n-ar mai fi posibilă.
Ce-i drept, decăderea învăţământului ar fi un impediment pentru tinerii care n-ar mai putea să afle nimic despre filosofie, dar nici despre altceva, rămânând neinstruiţi pe viaţă. Dar nu toţi, fireşte. Şi nici n-a fost vreodată aşa o afluenţă de filosofi ca în zilele noastre, ceea ce nu înseamnă însă că abundă cărţile de filosofie sau se obţin rezultate remarcabile, în ciuda miilor de doctori români în filosofie. Este totuşi bine şi chiar foarte bine faţă de ceea ce ne mai aşteaptă.
♦ Fără să renunţaţi la preocupările pentru studiul logicii, care v-au impus în istoria gândirii filosofice româneşti contemporane, se observă o anume reconfigurare a preocupărilor Dvs. Într-un anume fel este o recapitulare personală a ceea ce, după concepţia Dvs., s-a întâmplat cu filosofia românească în care, iniţial, au dominat preocupările pentru logică. Aţi continuat cu elaborarea unei concepţii sistemice personale bazate pe pentadă. Se ştie câtă importanţă acorda Pitagora acestui număr. Cât de reprezentativ este acest număr pentru concepţia Dvs. filosofică în care, după cum ne lăsaţi să înţelegem, mai aveţi încă multe de spus?
La studiul logicii n-am renunţat niciodată, căci ea este, ca să zicem aşa, unealta noastră, a filosofilor, stetoscopul pe care îl purtăm atârnat de gât şi cu care ascultăm pulsul Universului.
Construcţiile filosofico-sistematice cu care mă îndeletnicesc acum m-au urmărit încă din tinereţe şi ţin tot de logică, de partea ei aplicativă, numită şi metodologie. S-a tot vorbit despre aşa-numita „logică pură”, un fel de logică pentru logicieni, care să nu-i mai intereseze pe alţii. Şi chiar s-a făcut. Din păcate, tocmai pe la noi, aceasta a început să fie predată nu numai filosofilor, ci şi elevilor, care s-au obişnuit de tineri s-o urască, la fel ca şi profesorii acestora, mirându-se apoi de excluderea acestei materii din învăţământ. Se poate oare aşa ceva, când este ştiut că Titu Maiorescu sau Nae Ionescu predau această disciplină cu sălile arhipline? E de mirare apoi faptul că astăzi nu mai ştie nimeni să dea o definiţie corectă sau să respecte măcar cea mai simplă lege a logicii, principiul identităţii? Depinde ce fel de logică a învăţat pentru a gândi corect şi ce fel de gramatică pentru a nu stârni râsul.
♦ Aşa fiind, ce mai este necesar pentru a elabora un sistem filosofic?
În privinţa sistemelor filosofice, a construcţiilor sistematice în genere nu este necesară numai logica elementară tradiţională, ci logica dialectico-speculativă referitoare la totalităţi şi procesualităţi infinite, căci filosoful trebuie să fie „semădăul”, cum îi zicea Constantin Noica, întregului Univers, de la începuturile sale şi până la sfârşitul Lumii. Dar mai ales al mecanismului de funcţionare, bazat, cum zicea Hegel, pe munca negativului, pe opoziţie, contradicţie şi contrarietate, pe întinderea coardei, la arcul lui Heraclit, care va lăsa să zboare săgeata în sensul contrar. Există scheme dialectico-speculative binare, ale opoziţiei dintre pozitiv şi negativ, ale contradicţiei dintre adevărat şi fals sau ale contrarietăţii dintre finitate şi infinitate. Dar sunt şi scheme triadice, ca teza, antiteza şi sinteza, despre care vorbiseră Kant, Fichte, Schelling şi Hegel. Să nu uităm nici de schemele dialectico-speculative tetradice, de la Hipocrates citire, cu cele patru temperamente, patru anotimpuri şi patru perioade ale zilei, pe care neglijându-le poţi omorî pacientul, şi până la Toma din Aquino, cu schema sa demonstrativă (1. căci, 2. apoi, 3. contra şi 4. răspunsul), şi la Constantin Noica (temă, antitemă, teză, temă regăsită). În fine, cea mai complexă este schema dialectico-speculativă pentadică, ilustrată magistral de către Platon prin raporturile dintre cele cinci genuri: fiinţa, acelaşi, altul, mişcarea şi repaus, ultimele două fiind variabile (finit-infinit; unu-multiplu) şi totodată contrare.
Cinci era un număr privilegiat la pitagoreici. Era cel mai mare număr intuitiv, al mâinii cu cinci degete, al fructelor cu cinci sâmburi, al celor cinci simţuri, al pentagonului, al tăieturii de aur şi al proporţiei divine, al celor cinci vârste, al distanţei de cvintă şi al gamei pentatonice. Problema era aceea de a-i găsi mecanismul, perechea sau perechile opoziţionale, pentada putând să cuprindă una sau două cupluri plus o sinteză a unuia dintre ele; o binaritate şi o triadă (numărul Venerei, parul şi imparul: 2+3); o tetradă plus o unitate, adică fiind un fel de sinteză a schemelor dialectice subordonate, o schemă maximală a dialecticii speculative.
Pentada este numărul de aur al dreptei filosofări pe baza căreia ne-am propus să ridicăm edificiul filosofiei noastre şi nu suntem vinovaţi cu nimic pentru faptul că aceasta şi numai aceasta se dovedeşte cea mai potrivită metodă de cuprindere a Unului pitagoreic, care este şi Totul (to hen kai to pan, cum zicea Parmenides), dar este şi Infinitul, Eternitatea şi Absolutul, adică Tatăl Atotţiitorul (ho pater pantokratos), Făcătorul Cerului şi al Pământului.
♦ Discursul Dvs. de recepţie pe care l-aţi susţinut în Aula Academiei Române s-a intitulat programatic „Elogiul filosofiei româneşti”, apărută recent şi ca publicaţie de sine stătătoare. Are nevoie filosofia românească de un asemenea elogiu? De ce?
Elogiul filosofiei româneşti merge pe linia elogiilor dedicate satului românesc şi ţăranului român, în ciuda faptului că filosofia nu s-a născut în sate şi n-a fost practicată de ţărani. Ea s-a născut în marile cetăţi şi au făcut-o cei dotaţi cu învăţătură şi înţelepciune. Dacă ne gândim însă la cei şapte înţelepţi, cu care începe filosofia occidentală şi la faptul că patru dintre ei erau de origine traco-getă, după cum ne relatează Diogenes Laertios, adică: Orfeus, Salmoxis, Pittacos şi Anacharsis, iar pe teritoriile traco-geţilor, din Munţii Pindului până în Nordul Mării Negre, nu erau nici cetăţi şi nici vreo şcoală de înţelepciune, atunci de bună seamă că aceştia învăţaseră totuşi să creadă în nemurirea sufletului şi în tămăduirea acestuia prin cuvinte frumoase (epode) şi prin muzică, deoarece ziceau, după relatarea lui Platon din dialogul Charmides, că nu poţi vindeca trupul dacă sufletul este bolnav, şi nici partea, dacă întregul nu e sănătos, adică practicau psihoterapia prin sugestie verbală, meloterapia (Orfeus reuşind să îmblânzească şi animalele sălbatice prin cântecul de liră) şi homeopatia. Cum? Prin tradiţiile filosofico-terapeutice pe care le mai practică ţăranii noştri prin satele pe care le-au locuit de atunci şi până în zilele noastre.
Vorbind despre izvoarele filosofiei româneşti ne-am gândit întotdeauna la cultura populară românească şi, cum s-a căutat originea filosofiei greceşti în mitologie, căci o spunea şi Aristotel că şi iubitorul de mituri este un fel de filosof, la mitologia românească. Din păcate ambele au fost ignorate, iar de la apropiaţii pe care i-am îndemnat s-o facă, aştept de aproape două decenii o filosofie a culturii populare româneşti. Aceasta a stat la baza înţelepciunii traco-geţilor de care se minunaseră grecii antici. Dar, deşi panteonul nostru este mai bogat decât cel grecesc, nouă ne-a lipsit homerul la vremea potrivită, care să depene pe îndelete caierul (ca şi grecescul kairos) mitologiei noastre. Prea târziu s-a trezit culegătorul Alecsandri, iar Eminescu ne-a părăsit prea devreme. Norocul nostru a fost cu Mircea Vulcănescu şi Constantin Noica care au redescoperit tezaurul filosofic al limbii române, lămurind prin aceasta şi misterul reuşitelor noastre filosofice şi chiar posibilitatea unei filosofii româneşti a limbii române, căreia Noica i-a spus atât de frumos „rostirea filosofică românească”.
Despre toate acestea am crezut că este necesar să vorbesc în Elogiul filosofiei româneşti, pe care, după 20 de ani (din 1994), m-am gândit s-o reeditez spre aducere aminte celor care mai simt încă româneşte, după ce, pe măsura putinţelor mele, am încercat şi eu, urmându-l pe Noica, de data aceasta după aproape 70 de ani, să public A sufletului românesc cinstire.
