Istoria – o odă a bucuriei de a trăi
Istoria este însăşi viaţa noastră, iar a prigoni istoria înseamnă a atenta la esenţa vieţii. Sunt multe alte pericole care ne ameninţă şi care pun în discuţie însăşi continuarea vieţii pe planetă, nu istoria.
Elena Solunca: În celebra sa lucrare „Un nou ev mediu”, Nicolae Berdeaev profetiza că ne îndreptăm spre un asemenea timp, referindu-se, în principal, la o reînnoire a conştiinţei, a condiţiei umane. Era în 1927 şi ecoul ideilor lui mai pluteşte în aer. Ca medievist, ce se poate repera din punctul de vedere al evenimentelor social-politice dar şi al mentalităţilor?
Ioan-Aurel Pop: Vreau să comentez celebra lucrare a lui Berdeaev din perspectiva istoricului şi nu a filosofului sau teologului. Neimaginând condiţia umană în afara creştinismului, marele filosof al religiei glorifică lumea medievală, în care omul avea un loc pe pământ, fiindcă îl avea pe Dumnezeu alături. Cred 
că filosoful vedea „noul Ev Mediu” ca pe o revigorare a lumii, sub semnul unei solidarităţi spiritualizate la maximum. Ca istoric medievist constat mereu – cu neîngrădită stupoare şi cu mare regret – cum Evul Mediu este demonizat azi din varii motive, de la ignoranţă şi superficialitate până la aroganţă şi naivitate. De câte ori nu auzim expresii de genul „suntem în plină barbarie medievală”, „acţionăm ca în Evul Mediu”, „întunecime medievală” etc., toate cu sens peiorativ? Aceasta provine din faptul că suntem tentaţi să judecăm lumile trecute, în loc să le aprofundăm şi că, atunci când judecăm, aplicăm principii şi valori ale societăţii de astăzi. La fel facem şi pentru Evul Mediu, adică pentru mileniul derulat de pe la anii 500 până pe la 1500. Astfel, vrem să găsim în Evul Mediu democraţie, libertate, egalitate, drepturi ale omului şi minorităţilor, când, de fapt, atunci lumea funcţiona foarte bine după alte principii, precum credinţă, ierarhie, onoare, supunere, închinare, privilegiu etc. Evul Mediu – mai ales prin călugării marilor mănăstiri cu biblioteci şi scriptorii, dar şi prin curţile princiare – a conservat antichitatea, marea creaţie a antichităţii, pe care a transmis-o lumii moderne. Evul Mediu ne-a dat universităţile, arhitectura romanică, gotică, bizantină, muzica bazată pe ritm, teatrul ambulant în pieţe publice, poezia trubadurilor etc. Nu trebuie să-i cerem lumii medievale ceea ce nu era menită să producă! Sub aspect creştin, Evul Mediu a însemnat o imensă emulaţie, generatoare de mari creaţii, sub tutela Marelui Creator, care veghea totul şi care se afla în sufletele tuturor…
Istoria este singura ştiinţă care are o muză, pe Clio. Acum, istoria are principiile, metodologiile ei de cercetare, dar muza nu a dispărut. De ce e necesară o… muză; ceva ce transcende rigorile logicii ştiinţei?
Istoria are o muză, fireşte, dar nu ştiu dacă este ştiinţă în sens actual, modern. Istoria este ştiinţă în măsura în care este cunoaştere şi tinde să reconstituie lumile trecute, având drept scop adevărul (parţial, atât cât îi este dat el omului spre atingere), adică refacerea veridică a acelor lumi. Istoria are o muză – pe Clio – fiindcă în antichitatea timpurie „cercetarea” trecutului era povestea trecutului, povestea spusă frumos (frumosul este o categorie estetică), cântată frumos, adesea în versuri. Mulţi dintre istoricii moderni, mai ales din secolul al XIX-lea încoace, au „secat” istoria de poveste, de muzică şi de poezie, au vrut chiar să-i anihileze muza, scriind în stil ştiinţific, rigid şi precis. Dar istoria este viaţă, este prezentul oamenilor care au trăit în trecut, iar viaţa este plină de umanitate, de seriozitate, dar şi de copilărie, de investigaţie, dar şi de joc, de iubire, de cântec şi poezie. Cei mai mari istorici ai lumii – aceia care au intrat nu numai în rafturi savante de biblioteci, ci şi în conştiinţa publică – au prezentat atractiv trecutul, în limbaj savuros. Prin urmare, au fost inspiraţi de muza Clio, au avut nevoie de muza Clio. În viaţă nu este important numai ce comunicăm, ci şi cum comunicăm. Multe adevăruri au rămas secole la rând umbrite de forma neadecvată în care au fost transmise. De aceea, muza Clio nu poate să moară. Asta nu înseamnă că muza Clio de astăzi patronează minciuna şi scuză derapajele unora…
De la istorie la istoriografie este un drum pe care evenimentele suferă interpretări pe care un scriitor contemporan le-a pus sub semnul cuvintelor: „Prezentul dictează trecutul”. Există adevăr în aceste cuvinte? Dacă da, cum să-l interpretăm?
Da, este dur mesajul propoziţiei de mai sus, dar are o mare doză de adevăr. Fiecare generaţie rescrie trecutul – folosindu-se de istorici – în funcţie de propria sensibilitate, de propriile nevoi, de propriile aspiraţii. Istoria este trecutul (viaţa trecută) însuşi, pe când istoriografia este încercarea de reconstituire a trecutului. Niciodată cele două realităţi nu coincid pe deplin, deşi scrisul istoric autentic tinde să se apropie de „originalul” său, adică de trecutul aşa cum a fost el şi cum nu mai este! Cu ceea ce am spus mai sus sunt de acord mai toţi specialiştii, istoricii, iubitorii de trecut. Dar de aici încolo, dacă ducem raţionamentele mai departe, opiniile se despart. Sunt unii investigatori ai trecutului care, pornind de la imposibilitatea reconstituirii integrale şi fidele a lumilor de odinioară, predică libertatea totală a cercetătorului, care ar fi destinat să spună impresii, păreri, idei proprii, inspirate de oriunde. Pentru aceştia, aproa-pe toate relatările vechi despre trecut sunt stereotipuri, mituri, clişee, idei preconcepute etc. Sunt alţii care – păstrând rigorile meseriei de istoric, aşa cum au fost ele trasate de cei mai mari istorici – deşi convinşi de imposibilitatea refacerii întocmai a societăţilor revolute, nu încetează să se ghideze după adevărul cuprins în izvoare, se străduiesc să nu se abată de la surse şi să nu modifice în chip intenţionat (deliberat) tablourile de odinioară. Cu alte cuvinte, se lucrează azi pe o paletă largă de interpretări, de la cei care relativizează totul până la cei care încearcă să suprapună (cât mai exact posibil) imaginea cu realitatea. Toţi au loc sub soare, har Domnului! Şi toţi pot fi apreciaţi de public, de cititori, de iubitorii vieţii. Cu o precizare: cei care „reconstituie” trecutul după impresii pot fi excelenţi eseişti, literaţi, pictori, muzicieni, politicieni etc., dar nu istorici; istoricul are menirea – cred sincer acest lucru – să pornească de la izvoare, să le descifreze, să le întregească, să le traducă, să le compare etc. şi să refacă tabloul şters ori aproape distrus al unui segment de timp şi al unui fragment de loc. Orice ştiinţă (orice disciplină, orice artă) are scopuri, reguli şi metode. Scopul istoricului este să se apropie cât mai mult de lumea pe care vrea s-o lumineze, folosind disciplinele auxiliare ale istoriei. Restul devine amatorism! Şi nu este rău că este aşa, dar nu trebuie confundate planurile. De multe ori, imaginea despre trecut oferită de un literat de geniu prinde mult mai bine în conştiinţa publică decât reconstituirea minuţioasă a unui istoric! Dar este de dorit ca literatul să rămână literat, iar istoricul să fie recunoscut ca istoric.
Pe Dvs., ce v-a determinat să vă dedicaţi cercetării Evului Mediu, atât de mult timp considerat întunecat?
Cred că v-aţi convins din cele spuse anterior că, pentru mine, Evul Mediu este plin de lumini. Eram elev de liceu la Braşov şi priveam încremenit cupolele Bisericii Sf. Nicolae din Şchei şi apoi bolţile cu nervuri ale Bisericii Negre din Cetate şi mă gândeam – dincolo de impresionatele calupuri de piatră, cărămizi şi fresce – la oamenii care le făcuseră pe toate acestea. Un pastor sas bătrân, văzându-mă curios, mi-a spus că oamenii la care mă gândeam eu nu avuseseră rigle de calcul şi nici calculatoare ca să facă minunile acelea durabile, ci doar socoteli şi mecanisme simple (plan înclinat, scripete, pârghie). Ce minune! La şcoală, am învăţat de la dascăli dăruiţi cum se trăia în Evul Mediu, dincolo de lozincile regimului. Unii dintre profesorii mei aveau studii interbelice, în Franţa şi Germania sau în România Mare şi ştiau Evul Mediu de la marile şcoli istoriografice, de la surse autentice, cum se spune. Unul dintre ei mi-a spus – cred că eram prin clasa a X-a – că omul medieval nu poate fi imaginat în afara credinţei şi a bisericii, datorită ataşamentului neţărmurit pe care acest om îl avea deopotrivă faţă de credinţă şi biserică. Cu alte cuvinte – am realizat mult mai târziu – mesajul profesorului meu semăna bine cu al lui Berdeaev, minus mesianismul ideii de a reînvia Evul Mediu în haine noi. În altă cuprindere, am căutat mereu echilibrul în viaţă, fără să-l găsesc pe deplin, iar Evul Mediu mi s-a părut o lume de cumpănă, de balans, de echilibru, situată între antichitate (prea îndepărtată şi nesigură) şi modernitate (prea familiară, prea brutală şi dezamăgitoare câteodată). M-am referit aici nu la realităţi, ci la material de studiu.
Cât de întunecat a fost Evul Mediu?
Toate lumile au şi părţi întunecate! Evul Mediu are şi el umbrele lui, de la boli, mizerie, calamităţi până la torturi, crime şi nedreptăţi. Au fost multe privaţiuni atunci – mai ales dacă plecăm de la confortul de azi – dar oamenii socoteau, cei mai mulţi, că aşa era datul firii. Nu aveau prea multe criterii de comparaţie. Copiii mureau pe capete, înainte de a împlini un an; sătenii erau adesea înfometaţi (mai ales după mari secete, invazii de lăcuste, inundaţii etc.); orăşenii piereau de molime şi de incendii devastatoare, în condiţiile în care predomina lemnul ca material de construcţie; prizonierii şi condamnaţii erau adesea torturaţi, prin metode consacrate şi considerate morale; pedeapsa capitală era cumplită, deşi se aplica după reguli precise şi era pronunţată doar de suveran (principe), care, însă, o putea delega de la o vreme. În schimb, ţăranii şerbi nu puteau fi omorâţi de stăpâni (cum se întâmpla cu sclavii în „luminata” antichitate), fiindcă viaţa venea de la Dumnezeu şi numai Dumnezeu o putea lua. Nu a existat nici dreptul primei nopţi, cum s-a scris adesea, în necunoştinţă de cauză şi nici „crimele” Inchiziţiei. Tribunalul Inchiziţiei a funcţionat în Evul Mediu propriu-zis ca o instanţă de anchetă care nu pronunţa, în general, pedepse capitale. Când Inchiziţia a început să se războiască cu vrăjitoarele şi să le condamne la ardere pe rug, suntem în plină epocă modernă, adică prin anii 1500, 1600 şi chiar 1700! La noi, în Evul Mediu „întunecat”, s-au ridicat Cetatea Sucevei, biserica de la Densuş, castelul de la Hunedoara, mănăstirea Voroneţ sau mănăstirea Argeşului, s-au tradus primele cărţi în româneşte (în grai rotacizant), s-au compus „Învăţăturile lui Neagoe Basarab” şi s-au imprimat cărţi după tehnica cea nouă a tiparului cu litere mobile (am fost al treilea loc din lume – la Târgovişte – unde minunea tiparului slavon a dat roade). Am fost atunci amărâţi şi asaltaţi de feluriţi inamici – dar cine nu a fost? – dar am ştiut să rezistăm, să vieţuim, să supravieţuim şi să convieţuim.
Sunt tinerii de astăzi, urmând principul „trăieşte-ţi clipa!”, interesaţi de un trecut apus pentru totdeauna?
Da, sunt tineri interesaţi de trecut, fiindcă memoria este o calitate umană fundamentală. Au fost şi vor fi mereu interesaţi tinerii de trecut! Se spune – e drept – astăzi, în mod aproape iresponsabil, că omul modern nu mai are nevoie de memorie, că nu mai trebuie să înveţe date, fapte, versuri, epoci, domnii etc., fiindcă le ştie computerul pe toate! Memoria este însă o componentă fundamentală a inteligenţei. Un om fără memorie nu poate fi inteligent, ci este bolnav! Cam aşa este şi cu popoarele care tind să trăiască fără memorie. Ajung popoare bolnave! Oamenii – inclusiv tinerii – au nevoie de amintiri individuale şi colective, se întreabă de unde le vin strămoşii, cum gândeau bunicii, când s-a inventat telefonul sau motorul cu reacţie etc. Dacă însă nu se face o educaţie istorică în copilărie, atunci amintirile despre trecutul colectiv devin haotice, disparate, inutile.
Ce credeţi că determină acest interes?
Interesul acesta vine, cum spuneam, din natura umană. Omul este un investigator al vieţii, iar viaţa este formată – după diviziunea noastră convenţională – din trecut, prezent şi viitor. Altminteri, viaţa este o eternă curgere şi nimic nu face ca viaţa care s-a scurs să fie mai puţin fascinantă decât viaţa care încă (pentru o clipă!) este. Între aceşti tineri iubitori de trecut (amatori), sunt unii care vor să devină profesionişti. Aceştia învaţă în universităţi cum să ancheteze trecutul, cu metodele ştiinţei şi să devină, astfel, specialişti.
Cam ce perioade ale istoriei interesează cu deosebire?
Toate au farmecul lor, dar, mai ales după 1989, tinerii şi publicul larg s-au dedicat mult epocilor mai recente, cam de la 1900 încoace. Explicaţiile sunt multe şi iată câteva: regimul comunist a falsificat mai mult perioada modernă şi contemporană (secolele XIX şi XX), exaltând „mişcarea revoluţionară şi muncitorească”, „partidul comunist”, „lupta de clasă”, emanciparea naţională etc. şi obturând „clasele exploatatoare”, monarhia, curentele „decadente”, rezistenţa anticomunistă, abuzurile şi crimele serviciilor secrete, cultul personalităţii, propaganda de partid, încălcarea libertăţilor democratice etc.; istoria recentă poate fi mai uşor de înţeles, fiind mai apropiată mintal de noi; istoria contemporană se studiază mai uşor, cu eforturi mai mici în comparaţie cu perioadele vechi, care pretind studierea limbilor moarte, a arheologiei, epigrafiei, diplomaticii, paleografiei, sigilografiei, heraldicii, genealogiei etc.
Sunteţi încrezător în viitorul şcolii noastre de istoriografie?
Da, nu am nicio îndoială că şcoala sau şcolile noastre de istoriografie vor merge bine şi în viitor. Nu am nostalgia marilor figuri care s-ar fi dus pentru totdeauna, fiind urmate doar de epigoni. Fiecare generaţie încearcă sentimentul vârstei de aur de odinioară, dar e numai o impresie. Să ne gândim la Eminescu, cu ale sale „zile de-aur a scripturelor române”, cu veştejirea vehementă a timpului său „decăzut”, devenit 
pentru noi perioada clasicilor, a marilor modele. Natural, am şi eu temerile şi supărările mele, când văd studenţii lucrând la licenţă doar din cărţi şi articole, fără să mai apeleze la surse, când îi ştiu preocupaţi direct de istoria gândirii istorice în loc să încerce mici reconstituiri, când îi surprind scriind cu dezinvoltură despre imaginar, despre mituri, despre viziunile altora, când ei nici nu au propria viziune etc. Unii dintre aceştia – mai ales cei foarte tineri, dar şi unii „adolescenţi” cu părul alb („albiţi de ani, dar tot copii”, cum ar fi zis Macedonski) – au o plăcere sadică în a-i „desfiinţa” pe antecesori, în a-şi exhiba marile „merite”, în a semnala ritos „greşeli fundamentale”, „viziuni naţionaliste”, „mituri istoriografice” (dând nume de mari „greşiţi ai noştri”, de la Haşdeu şi Iorga până la P.P. Panaitescu şi C.C. Giurescu), uitând de om şi de omenie, de vremuri, de condiţii puse odinioară publicării textelor scrise, de schimbarea firească a viziunilor, de rescrierea periodică a istoriei. Cred că examenul oricărui istoric tânăr nu se dă prin demolări zgomotoase înainte de a construi, ci prin restituirea veridică a fragmentelor din trecut. Iar corecţiile fireşti – fiindcă a greşi este omenesc – s-ar cuveni făcute fără ostentaţie. Dacă sunt reale, le vor semnala fără îndoială specialiştii şi le vor chiar lăuda. De ce să ne lăudam singuri? De asemenea, este neproductiv, ca tineri, să ne apucăm de restituirea întregului, de sinteze mari. Pentru întreg, este nevoie de decenii de experienţă, de ani mulţi petrecuţi în arhive şi biblioteci, de accesul la mii şi mii de izvoare. Unul dintre profesorii mei de suflet (mi-a fost învăţător personal, nu la curs, fiindcă era demult pensionat forţat, pe când ajunsesem eu student) – David Prodan – nu înceta să-mi spună că „istoria este o ştiinţă de acumulare, nu de revelaţie”, că istoricul nu se iluminează brusc, ci treptat, prin studiu îndelung şi temeinic. David Prodan a considerat că poate conduce teze de doctorat – adică poate da sfaturi tinerilor istorici – numai după ce împlinise 60 de ani! Până atunci a tot acumulat, ca să aibă ce oferi. Azi sunt tineri foarte dotaţi şi bine instruiţi, dar care, în loc să fie „restauratori”, se consideră de la început „pictori”, adică un fel de artişti care inventează după propria voinţă, cu ajutorul imaginaţiei, lumile trecute. Rezultatul poate să fie excelent, deosebit, ademenitor, atrăgător, dar nu mai este istorie! Sunt însă şi mulţi tineri istorici cu respect pentru natura meseriei de istoric, minuţioşi în studiul surselor, prudenţi în concluzii şi precauţi cu scrisul. Asta a propos de cei care scriu mai mult decât citesc!
Care este locul şi rolul istoriei în ceea ce numim „cultură generală” şi care ar trebui să asigure nivelul optim al comunicării umane?
Componenţa culturii generale s-a schimbat drastic în ultimele decenii, în ultima jumătate de secol. Un om cult de astăzi trebuie să ştie matematică, fizică, chimie, informatică, să lucreze la computer, să ştie biologie şi ştiinţa mediului etc. Unii înţeleg din aceasta că a trecut vremea poeziei, a literaturii în general şi a istoriei, a geografiei descriptive, a muzicii. De aceea, dau, în calitate de dascăl, de tineri care nu mai pot reproduce niciun vers din Eminescu ori din Goethe, care cred că iluminismul s-a afirmat în secolul al XV-lea sau că William Shakespeare a fost contemporan cu Napoleon! Fireşte, cei mai mulţi caută repede pe google şi găsesc câte ceva. Dar nu găsesc esenţa, fiindcă numai mintea omenească poate opera cu valori, poate ierarhiza corect şi poate face judecăţi de nuanţă. Mintea omenească neantrenată intră în letargie şi, ca rezultat, ajung să ne domine mecanismele şi cipurile! Cultura generală şi-a schimbat structura, s-a îmbogăţit, dar nu a putut renunţa la valorile umaniste, la esenţa educaţiei umane. Iar în eşichierul educaţiei contemporane – pentru a rămâne cu ceea ce numim cultură generală – istoria are un loc şi un rol de prim rang. Nu în sensul memorării, ci al cunoaşterii, cu scopul ca – aşa cum spunea Aristip din Cirene – atunci când un om merge la teatru, „să nu stea o piatră peste altă piatră” (pe vremea aceea, în Grecia antică, se asista la spectacole în amfiteatre, pe bănci de marmură). Azi, din păcate, se tot introduc discipline noi, de câte o oră pe săptămână, de la şah la educaţie rutieră, uitându-se că timpul nu se poate dilata şi că disciplinele cu o oră pe săptămână nu au, din punct de vedere pedagogic, niciun folos. În acest asalt grăbit şi păgubos, diriguitorii au înţeles să scoată din programe istoria ori, la anumite clase, s-o lase de câte o oră pe săptămână. Ca şi cum viaţa trecută ar fi de vină pentru ignoranţa noastră de azi sau ca şi cum amintirile colective ar fi dăunătoare. Astfel, se formează tineri cu minţi „spălate”, care nu mai ştiu ce creaţii româneşti avem, care se ruşinează de Nicolae Bălcescu şi de Alexandru Ioan Cuza, dar nu ştiu nici ce este Europa şi de ce făurim Uniunea Europeană. Scoaterea istoriei ca disciplină de studiu din programe şi de la examene ori înghesuirea sa în „patul lui Procust” al materiilor „auxiliare” nu ne pot conduce decât la formarea de roboţi pentru o lume robotizată. Or, nu cred că pentru asta am aspirat să ieşim din comunism! De aceea, nu voi înceta să-i îndemn pe decidenţi să lase istoria şi disciplinele umaniste (în general) în şcoli, într-o lume care trebuie să rămână a oamenilor, nu a mecanismelor. Istoria este însăşi viaţa noastră, iar a prigoni istoria înseamnă a atenta la esenţa vieţii. Sunt multe alte pericole care ne ameninţă şi care pun în discuţie însăşi continuarea vieţii pe planetă, nu istoria. Istoria este un imn închinat vieţii, un fel de odă a bucuriei de a trăi. Dacă acceptăm să renunţăm la istorie înseamnă că renunţăm treptat la viaţă…
