I. Dumbrăveni – miracolul care întoarce Românii din străinătate acasă
Când spui „acasă”…
Mihaela Helmis: V‑a trebuit, domnule primar, cred, destulă experienţă de viaţă de acasă şi din lume, ca să vă puteţi întoarce într‑un loc în care se spune despre dvs. că „simţiţi locul”. De la început aţi lucrat cu oamenii, v‑a plăcut să faceţi asta. Care e secretul unei apropieri pe care o simte oricine care intră azi, de câţiva ani, în legătură cu dvs.?
Ioan Pavăl: Aproape toată viaţa mea am lucrat cu oameni. Din ce în ce mai mulţi; atunci când te întorci acasă e altceva. Când spui „acasă”, deja te apropii de oamenii cei dragi, te apropii de ce vrei să faci cu adevărat, te apropii de copii, te apropii de oamenii pe care‑i iubeşti şi cu care vrei să faci lucruri frumoase. Pentru că oamenii au aşteptări de la tine, în calitatea pe care o ai, de primar, şi, la rândul meu, ca primar, am şi eu aşteptări de la oamenii care sunt lângă mine şi cu care lucrăm şi încercăm să facem lucruri frumoase sau lucruri măreţe, cum se spune. Evident că istoria nu se scrie cu vorbe, se scrie cu lucruri măreţe. Dacă scrii cu eşec, deja degeaba te‑ai apucat să fii primar sau să ocupi o funcţie importantă la un moment dat, undeva: că eşti primar, că eşti conducător de instituţii, că aspiri la o funcţie mare politică, de deputat, de senator, de preşedinte de consiliu judeţean, de exemplu, trebuie să te raportezi la oameni şi să nu‑i dezamăgeşti niciodată, pentru că, dezamăgindu‑i… Nu cred că un om are loc în politică să dezamăgească. Poate că sunt oameni care gândesc altfel, eu n‑aş putea să vorbesc cu oamenii o vorbă şi să fac altceva. Dacă am spus că fac cutare lucru, atunci mă dau peste cap – cum spune românul – să fac lucrul acela, mai devreme sau mai târziu el trebuie făcut obligatoriu. Nu întotdeauna a face un lucru depinde doar de tine. Depinde de mulţi factori, dar, dacă te îngrijeşti şi dacă vrei cu adevărat să‑l faci, lucrul acela se întâmplă mai devreme sau mai târziu.
Cu siguranţă aţi găsit nişte mecanisme pe care le puteţi pune în acţiune, dar cred în comunităţile totuşi restrânse, şansa dvs. de a‑i cunoaşte pe toţi concetăţenii, de a‑i şti şi pe cei în jur de două mii care sunt plecaţi şi care stau să se întoarcă, să ştiţi cam în ce număr se vor întoarce după ce au plecat de acasă, este impresionant. Cum încap în sufletul dvs. toţi aceştia, cu bucuriile şi cu nevoile lor?
Lucrând de aproape douăzeci de ani în primărie (anul viitor în luna iunie fac douăzeci de ani de când lucrez în localitate), nu ai cum să nu cunoşti oamenii în douăzeci de ani. Aproape că ştii ce gândeşte, la un moment dat, când intră fiecare în birou, la mine; da, eu cam ştiu ce‑mi cere omul acela, ştiu unde stă, dacă nu‑i din sat şi vine pentru că are un document de semnat, că are o bucată de pământ pe teritoriul nostru, ştiu că nu‑i din sat de la noi. În momentul când îţi propui să faci lucruri frumoase, când îţi propui să faci cu adevărat administraţie publică, când îţi propui să fii alături de oameni, e obligatoriu să le cunoşti „nevoile şi neamul”, cum spune vorba românească. Sigur că sunt 10.400 de oameni, avem peste două mii de copii la şcoală şi grădiniţă, avem aproape două mii de tineri care au plecat peste hotare să lucreze, se căsătoresc şi se întorc acasă câte 3, 4, 5 şi 10 chiar, familii foarte numeroase. Ştiu că în anul 2023 şi anul viitor vor veni cel puţin 50‑60 de copii acasă. Din motivul acesta noi construim în vara a.c. două grădiniţe de copii. Pregătim locurile la şcoală, pentru că vor veni şi copii mai mari decât cei de grădiniţă. Cunoşti lumea indirect. Şi chiar dacă n‑o cunoşti, în atâţia ani o cunoşti obligatoriu. E important ca ei să ştie că tu eşti aproape de ei, e important ca ei să ştie că atunci când se întorc acasă au unde locui, pentru că, în general ei, oamenii, îşi fac locuinţă. E crucial să ştie că există spital în comună, să ştie că există grădiniţă, să ştie că există şcoală – şi noi avem, slavă Domnului!, liceu, şcoală de meserii. Avem în comună cam tot ce ne trebuie. Eu cred că, într‑o proporţie foarte mare, ce mi‑am propus în localitate – am reuşit să fac. Sigur că întotdeauna mai sunt lucruri de făcut.
Festivalul Literar Internaţional „Mihai Eminescu”
Exemple?
Să vă dau doar un singur exemplu: singura localitate, cred, din Moldova, care are apă şi canal sută la sută este Dumbrăveni. Fiind, atenţie, o localitate foarte mare, nu suntem o localitate mică. În judeţul Suceava sunt 3‑4 comune pe locul întâi cam la egal ca număr de locuitori. Sunt oraşe în judeţul Suceava…, chiar oraşul Suceava nu are sută la sută apă şi canalizare. Anul acesta aproape că avem asfalt sută la sută. Aici concură foarte mulţi factori: în primul rând, lucrul în echipă; dacă ai o echipă bună, dacă te mişti să aduci fonduri de toate felurile – sunt fonduri europene, sunt fonduri guvernamentale, sunt fonduri proprii – întotdeauna trebuie să te duci, să te îngrijeşti să aduci ca să poţi să faci. Echipa cu care lucrăm e foarte bună, avem oameni foarte buni, pornind de la secretarul general al localităţii, de care depind foarte mult documentele, hotărârile de consiliu şi toate documentele de legalizare, într‑un cuvânt, să pornească bine, să fie legale toate, apoi avem contabilul-şef, îi avem pe cei de la achiziţii. Sunt oameni ca într‑un mănunchi: dacă lipseşte o verigă acolo, în lanţ, să ştiţi că lucrurile nu merg. I‑am avut aproape pe oamenii aceştia şi‑i am aproape; şi în momentele culturale pe care le‑aţi văzut, şi acolo lucrez foarte bine cu secretarul primăriei, domnul Mihai Chiriac. De acolo am pornit, de la dânsul am pornit, când am venit la primărie eu era făcută ediţia I a acestui Festival Literar Internaţional „Mihai Eminescu”. Eu am continuat împreună cu el. Venind lângă mine, d‑sa a spus: „Domnule, trebuie să continuăm festivalul ăsta…”. Vă mărturisesc că nu eram un iubitor de cultură atât de mare, încât să‑mi propun atunci: gata, începem şi facem. Am pornit foarte greu. Dacă văd fotografiile – avem fotografii şi înregistrări de la primul festival, toate sunt puse în arhivă –, aşadar, dacă mă uit la fotografiile alea…, în ce condiţii precare am pornit, câteodată parcă ţi se pare… că…, în sfârşit…! De undeva au plecat toţi, de la un moment zero. Am pornit de acolo, am ajuns împreună, spuneam, la ediţia a XVI‑a. Aţi participat şi dvs., aţi văzut calitatea acestui festival şi, probabil, de la an la an creşte importanţa lui, cu oamenii extraordinari care vin. Nu vă ascund. Aici lucrăm foarte bine cu directorul Muzeului Naţional de Literatură, domnul prof. Ioan Cristescu, cu Academia Română, am lucrat foarte bine cu domnul academician Eugen Simion. Ne pare rău că a plecat dintre noi. Colaborăm excelent cu preşedintele Academiei, domnul academician Ioan‑Aurel Pop, cu foarte mulţi membri ai Academiei care au fost la noi şi ne‑au ajutat, au dat valoare acestui festival. Apoi poeţii…, vin şi poeţi, şi foarte mulţi muzicieni am avut invitaţi.
Undeva trebuie să existe un secret, un buton pe care sunt sigură, alţii nu ştiu să‑l găsească, darămite să‑l apese. Între primarii comunelor din România pe care, cu siguranţă, şi pe ei îi cunoaşteţi, sunt foarte mulţi cei care au probleme, pentru că din localităţile lor au plecat atât de mulţi oameni, încât trăiesc în sate pustii, locuiesc în comunităţi în care nu mai ai pe cine să chemi să te ajute contracost la lucrările dintr‑o gospodărie… Şi atunci care e secretul? Cum se face că oamenii se întorc în Dumbrăveni? Că oamenii sunt acolo, în Dumbrăveni, vorbiţi de zece mii de suflete…
Să ştiţi că şi la noi în localitate e nevoie de forţă de muncă, pentru că lucrurile se dezvoltă de la an la an. Apar investiţii, apar firme noi, apar oameni care vor să facă investiţii, care vor să deschidă o afacere. Dar, pentru că aceşti oameni care se întorc din străinătate într‑o proporţie de 95% sunt tineri, 5% sunt oameni un pic mai în vârstă, sunt deja pensionari, dar cei care vin acasă…, vin calificaţi, pentru că în străinătate, indiferent în care ţară lucrează, nu este acelaşi lucru cum lucrau la noi cu 15‑20 de ani în urmă, „punem o gresie să fie pusă; turnăm un beton să fie turnat”. Nu. Afară se lucrează calitativ. Vin acasă, în Dumbrăveni, oamenii din străinătate şi fac nişte lucruri extraordinare, adică lucrează foarte bine, într‑un ritm alert, susţinut. Te trezeşti că a început o casă, te‑ai dus şi după două săptămâni când vii înapoi te‑ai minunat câte lucruri s‑au făcut la casa aia. Ei, lucrând foarte bine, repede şi de calitate, aproape că nu mai dovedesc să mulţumească oamenii. Iau comenzi, cunosc oameni din Dumbrăveni de la noi care au luat comenzi şi pe anul viitor să înceapă o casă, să facă nişte interioare. Deci, chiar cu întoarcerea lor încă nu este forţă de muncă sificientă să acopere toate nevoile pe care le are comuna mea astăzi; vorbesc de comuna mea.
95% din oamenii plecaţi în străinătate se întorc acasă, la Dumbrăveni
Deci, nevoile comunei ar fi, pe lângă faptul că acolo e casa, e pământul, e averea, ar fi determinant pentru ca ei să se întoarcă? Pentru că în ţara noastră românii plecaţi se pot întoarce oriunde, dar acolo, mai ales în zona dvs., chiar se întâmplă acest miracol.
Am lucrat în toată ţara asta, dar niciodată nu m‑am gândit să‑mi cumpăr o casă în Bucureşti; apropo, am lucrat şi în Bucureşti, am lucrat şi în Oneşti. Oriunde m‑am dus, am făcut naveta către casa mea. Pământul natal, casa, părinţii, te atrag înapoi, indiferent cât de mult îţi doreşti să te stabileşti altundeva. Vă dau un procent: 5% din cei plecaţi nu se mai întorc acasă. Dar 95% se întorc cu siguranţă. La noi în sat sunt doi oameni care nu s‑au întors; îi ştiu care sunt. În rest, toţi s‑au întors acasă mai târziu sau mai devreme. Şi acasă au început să construiască ceva temeinic, câte un pic. Şi din picul ăla pe care‑l face fiecare se adună taxe şi impozite, se adună şi se pune acolo, la grămadă, iar noi putem face lucruri frumoase. Îmi spuneaţi de colegi de‑ai mei primari în ţară care… Nu ştiu dacă primarul are un rol foarte important în întoarcerea lor… sau poate…, nu spun bine. Da, poate că şi primarul are un pic de rol, adică să creeze condiţii optime la şcoală, să ducă toate facilităţile la poarta omului: apă, canal, asfalt, gaz metan, curent electric, ca ei să poată să facă ceva. Dar la momentul ăsta pe ei îi interesează foarte tare salariul pe care‑l primesc afară; e adevărat însă că oamenii, o parte din ei, nu fac calcule exacte. Celor plecaţi în străinătate le dau exemple de tineri de vârsta lor care au stat acasă, în Dumbrăveni, şi – am o vorbă bună – „au stat şi au păzit cetatea”; unii dintre ei, de fapt mulţi, au realizări mai mari decât cei care au lucrat dincolo de graniţele Ţării Româneşti. Pentru că au stat acasă, n‑au plătit chirie la nimeni, şi‑au făcut case, s‑au căsătorit, au copii, au maşină, au tot ce le trebuie: şcoală, spital, policlinică, tot ce de ce e nevoie este în Dumbrăveni. Mulţi dintre cei care vin de afară, o proporţie de 30%, nu au nimic, n‑au câştigat nimic. Pentru că atunci când au avut bani, i‑au cheltuit, au venit însă vremurile în care au luat‑o razna preţurile şi peste graniţă, şi acum…, plătesc chiria, mâncarea şi întreţinerea, şi nu le mai rămâne nimic. Oare e mai bine să stai în Italia şi să mănânci paste dimineaţa, paste la prânz şi paste seara? Am avut un discurs undeva şi le‑am spus tinerilor: „Stai acasă, ai mamă, ai tată, du‑te acasă, mănânci un borş făcut de mama, nu plăteşti chirie la nimeni şi aduni câte un pic şi‑ţi faci o căsuţă. Au făcut bătrânii noştri, părinţii noştri, cu nişte salarii vai de capul lor, n‑om face noi acum, când avem atâtea condiţii minunate în ţara noastră?!”. Mulţi au venit acasă din cauza mea, adică i‑am tot bătut la cap… „Veniţi acasă, aveţi posibilităţi, câştigaţi foarte bine”. Vă spun ceva: cei care s‑au întors acasă câştigă mai mult decât cei care lucrează în străinătate astăzi.
Centrul cultural european de la Dumbrăveni
Am mai auzit acest calcul. L‑aţi pomenit pe regretatul academician Eugen Simion; unul dintre ofurile sale mari era acesta, că rămân şcolile goale, clădiri abia ridicate şi copii care pleacă dintr‑o comună în alta, dintr‑un sat în altul, pentru că nu merg lucrurile cum se cuvine. Există, în continuare, această problemă. Deci, dvs. aţi lucrat de la om la om şi aţi făcut în aşa fel încât să le arătaţi adevărul.
Adevărul e că nu i‑am certat; m‑am abţinut, de bună seamă. Am vorbit întotdeauna cu duhul blândeţii. Am pus pe Facebook‑ul primăriei, pe cel al Centrulului cultural…
…Centrul cultural de la Dumbrăveni e de nivel european…
…Pe site‑urile pe care le avem noi imagini frumoase cu tot ce are comuna Dumbrăveni. Dumbrăvenenii se uită foarte des pe aceste reţele ca să vadă ce se întâmplă în comună. Iar eu am profitat de faptul că ei se uită şi le‑am spus de nenumărate ori să se întoarcă acasă, să revină la matcă, pentru că e mai bine să lucrezi acasă, printre ai tăi, căci lucrezi pentru tine, pentru propăşirea locului în care te‑ai născut, ai crescut şi te‑ai format. Impozitele în România, fiscalitatea, nu e atât de rigidă ca afară. Poţi să câştigi mai mulţi bani în România, evident, cu tot cu impozitele plătite către stat, la zi, respectând legea. Peste hotare impozitele sunt peste 60%. Deci, 60% din ce munceşti dai statului ăluia. La noi e mai puţin şi ai posibilităţi nelimitate de a construi. A construi o viaţă decentă, un destin frumos, printre oamenii printre care ai crescut.
Apropo de primar şi de primăriile din România, e foarte important ca cel care conduce localitatea, consiliul local al localităţii, să poată să creeze facilităţi pentru oameni să se întoarcă acasă, pentru că el, omul plecat peste hotare, îşi face, în mod sigur, nişte calcule: dacă mă duc în satul meu din judeţul Iaşi, care e uitat de lume, e undeva departe, unde sunt 1.500 de locuitori şi unde şcoala s‑a construit, dar nu este nici un copil, el, cel plecat, gândeşte astfel: ce să fac în sat la mine? Atunci primarul, şi nu numai, trebuie să se gândească la lucrurile astea cu seriozitate, să recreeze, să reconstruiască în aşa fel situaţia din localitate, încât să‑i atragă pe oamenii plecaţi, să fie atât de convingător, încât să‑i întoarcă acasă. Să spună: pot să‑ţi dau – într‑o comună mică e uşor de oferit oamenilor – o bucăţică de teren să‑ţi faci o căsuţă.
Primarul poate să spună: noi avem păşune, îţi dau 20 de hectare de păşune, cumpără 10 vaci cu lapte sau 200 de oi şi te sprijin să construieşti. De exemplu, noi avem în comună 380 de hectare de păşune. Eu n‑am concesionat nimănui păşunea aia, am dat‑o ciobanilor, păstorilor care au oi. Avem 8.000 de oi în localitate. Şi am împărţit păşunea aia la cei care au oi, care au vaci cu lapte; unii cosesc iarba, unii se duc cu oile şi o pasc. Aproape că e o bătălie – şi una frumoasă, care mă bucură foarte mult – în a cumpăra animale, ca să poţi să te duci acolo… Un kilogram de caş e foarte scump astăzi chiar dacă laptele de vacă e un pic mai ieftin. La noi, în acest moment, cei care au oi beneficiază de nişte condiţii financiare mai bune decât cei care au vite de lapte, pentru că laptele de vacă este mai ieftin un pic.
Cred că lucrurile se vor schimba şi aici, pentru că noi cumpărăm lapte cu 8 lei din altă ţară, iar laptele natural, gustos, ecologic, pe care‑l avem noi costă 2 lei sau 3,5 lei în magazin, deci este foarte bun şi ieftin. Eu nu sunt un băutor de lapte; de aia nici nu mă pricep foarte bine la preţuri, aud însă la televizor şi la radio cum fermierii se plâng din cauza asta. În definitiv, primarul este obligat să creeze facilităţi pentru cei pe care vrea să‑i întoarcă acasă. Nu vorbe mari, ci fapte mari; nu‑s costuri exagerate pentru a aşeza în pagina realităţii visul de a‑i întoarce pe români acasă; se cuvine însă să‑i oferi ceva ca el să se întoarcă de unde a plecat, în patria lui, în locul lui de naştere, acasă. Pentru că unii vin cu nişte bănuţi adunaţi în timp şi vor să‑şi facă poate o afacere, poate o casă; e normal să te întorci la tine în sat, pentru că e mai frumos şi mai bine, şi mai puţin costisitor ca oriunde altundeva.
Domnule primar Ioan Pavăl, vă mulţumesc foarte mult. Şi vă propun să revenim asupra acestui subiect – întoarcerea românilor plecaţi în străinătate acasă şi în numărul viitor al revistei Contemporanul. Ideea Europeană, care apare sub egida Academiei Române. E un subiect foarte important în condiţiile în care România e pândită de o catastrofă demografică. Iar ce faceţi dvs. e admirabil. Oferiţi un exemplu ce se cuvine pus în valoare şi urmat. Aşezat în pagina realităţii.
Mulţumesc, sărut mâna. E firesc ceea ce facem.
(Continuare în numărul viitor)
Mihaela Helmis în dialog cu Ioan Pavăl
