Gabriel Andreescu: Bujor Nedelcovici. Comportament pragmatic, discurs idealist (II)
Rămâne faptul că dosarele de securitate şi de paşapoarte sugerează o neconcordanţă între logica vieţii reale a lui Nedelcovici şi imaginea pe care scriitorul o promovează insistent în viaţa publică. Distanţa dintre imaginea de sine şi linia comportamentului, firească până la un punct la orice om, ajunge la Bujor Nedelcovici la o adevărată dedublare, fără comparaţie cu orice alt caz din cele cercetate în acest volum. Contradicţia dintre adaptabilitatea la context a lui Bujor Nedelcovici şi imaginarul său visceral anticomunist nu scade valoarea socială, politică şi culturală a acestui imaginar
Scrisorile adresate lui Petre Gigea
Prima notă-raport de după plecarea lui Nedelcovici cu viză turistică, în ianuarie 1987, a fost elaborată în luna următoare sosirii scriitorului în RFG (14 februarie) pentru a transmite zvonul că romancierul refuză înapoierea. Securitatea trimite o informatoare să verifice alegaţia, iar aceasta confirmă hotărârea lui Nedelcovici de a rămâne în străinătate. Prioritatea devine, în aceste condiţii, „influenţarea sa pozitivă pentru a-l dete
rmina să nu se angreneze în activităţile ostile organizate de emigraţia reacţionară”1. Apar informaţii despre dificultăţile sale materiale, nemulţumirea faţă de onorariul primit pe cărţile publicate ş.a. Subliniem următorul pasaj din nota sursei „Alexandru”, luna iulie 1987:
Se poate vorbi chiar de o anumită strategie dublă la Nedelcovici, pe de o parte, relaţiile lui cu exilul românesc (care a făcut posibilă publicarea romanului său în Franţa), pe de altă parte relaţiile sale cu România, pe care încearcă să nu le compromită definitiv. De aici o anumită limitare în criticile şi observaţiile sale care privesc generalităţi (concept, teorii, abstracţii), fie aspecte culturale sau literare. O eventuală acţiune de influenţare a lui B. Nedelcovici ar avea succes în măsura în care se ţine seama de permanenta sa „dublă raportare”, la care îl obligă probabil şi vârsta înaintată (51 de ani)” (2).
Nota de studiu aprobată la 23 octombrie 1987 confirmă opiniile de mai sus:
Cu toate încercările unor elemente ostile din emigraţie şi cercuri ale postului de radio „Europa liberă” de a-l antrena la acţiuni contra politicii statului nostru, a refuzat. În interviul dat nu a făcut declaraţii necorespunzătoare, referindu-se numai la aspecte cunoscute privind viaţa literară. Apreciem că poziţia sa rezervată se datorează şi influenţei pe care a exercitat-o asupra sa sursa noastră „Mircea” când s-au întâlnit în Franţa. Doreşte să păstreze relaţii bune cu oficialităţile din ţară, sens în care a fost la ambasadă solicitând reglementarea şederii sale în străinătate şi dreptul de a se reîntoarce periodic în patrie (3).
Peste o jumătate de an, pe 8 aprilie 1988, o altă notă de studiu regăseşte la scriitor aceeaşi „dublă strategie”. Iar în mai 1988, lucrurile par să se clarifice definitiv, în sensul discuţiei avute de Nedelcovici la ambasadă, sintetizate mai jos:
În urma convocării de către secţia consulară a ambasadei ţării noastre la Paris pentru a i se comunica prelungirea vizei române de şedere în Franţa, la 10.05.1988, Bujor Nedelcovici s-a prezentat la ambasadă prilej cu care au rezultat următoarele:
– A luat decizia să rămână o perioadă în Franţa deoarece în ţară nu i s-au publicat în ultima perioadă cărţile, deşi acestea, după aprecierea sa, nu conţineau aspecte a aduce atingere unor interese ale ţării. Consideră că nepublicarea cărţilor respective s-a datorat unor persoane cu interese meschine şi nu unor interdicţii din partea organelor superioare de partid şi de stat.
– Nu s-a antrenat în acţiuni ostile ţării noastre, cu toate că asupra sa s-au făcut presiuni din partea unor elemente ostile din emigraţie.
– Autorităţile autohtone i-au prelungit şederea în Franţa, dar a fost obligat să predea paşaportul românesc şi să solicite azil politic pentru a i se aproba prelungirea vizei franceze.
– A motivat că a recurs la acest lucru deoarece din ţară nu i s-a dat niciun răspuns la cererea sa de prelungire a vizei române şi din această cauză a procedat în acest fel.
– A cerut să fie sfătuit cum să procedeze în continuare şi s-a angajat că nu se va antrena în acţiuni antiromâneşti (4).
Este remarcabil cât de adecvată s-a dovedit, în cazul lui Nedelcovici, tactica autorităţilor comuniste. Obiectivul ei prioritar, de a evita angrenarea scriitorului în activităţi ostile regimului de la Bucureşti, a fost atins cu succes. Raportul din luna septembrie 1988, prin care s-a cerut închiderea dosarului de urmărire informativă, exprima „satisfacţia” Securităţii că „acţiunile preventive întreprinse asupra sa pe timpul cât era în ţară şi-au atins scopul” (5). Siguranţa instituţiei, altminteri atât de suspicioase, era motivată de mărturiile păzite în dosarul său de la paşapoarte (6). „Dubla strategie” de viaţă a lui Bujor Nedelcovici capătă o surprinzătoare claritate tocmai în final, la stabilirea în Franţa. O sintetizează două scrisori adresate ambasadorului român de la Paris.
Prima:
Domnului Ambasador al R.S.R.
Petre Gigea
Vă mulţumesc pentru invitaţia Dumneavoastră de a participa la recepţia ce va avea loc cu ocazia Aniversării Independenţei României. Din motive de sănătate regret că nu pot fi prezent la această sărbătoare. Pietrele de hotar din istoria şi literatura poporului român sunt pentru mine prilejuri de meditaţie, încredere şi mândrie. Vă rog să primiţi, Domnule Ambasador, expresia celor mai distinse sentimente,
Bujor Nedelcovici
5 mai 1987
În speranţa că nu abuzez de amabilitatea Dumneavoastră, aş vrea să comunicaţi autorităţilor din ţară dorinţa mea de a rămâne cetăţean român şi membru al Uniunii Scriitorilor. De asemenea aş dori ca apartamentul (proprietate) din str. […] să-mi fie păstrat, urmând să plătesc datoriile care îmi revin (7).
A doua scrisoare:
Excelenţei Sale
Domnului Ambasador al R.S.R.,
Petre Gigea
La 5 mai 1987 am avut onoarea şi plăcerea de a fi invitat la Ambasadă cu prilejul Aniversării Independenţei României. În scrisoarea pe care v-am trimis-o – prin care îmi scuzam absenţa – v-am rugat să comunicaţi autorităţilor din ţară dorinţa mea de a rămâne cetăţean român, de a fi în continuare membru al Uniunii Scriitorilor şi de a-mi păstra apartamentul (proprietate) din Bucureşti […]. Au trecut de atunci cinci luni. Nu am primit niciun răspuns. Este firesc. Înţeleg ezitarea şi de aceea revin cu această scrisoare prin care încerc să elucidez anumite amănunte şi să înlătur îndoielile.
Sunt scriitor român şi trăiesc pentru a scrie romane şi a le publica. Este singura mea raţiune de a fi. În ţară nu am reuşit să public ultimele cărţi, cu toate că m-am străduit ani de zile. Acum încerc aici, la Paris, aşa cum au făcut în trecut şi alţi scriitori spre binele literaturii române.
Declaraţiile pe care le-am făcut de când am sosit au fost identice în conţinut şi ton – am subliniat acest amănunt de fiecare dată – cu cele expuse în şedinţele de la revista „România literară” sau în cadrul Consiliului Uniunii Scriitorilor al cărui membru sunt. Subliniez că nu am scris articole în presă şi nu am dat interviuri, cu toate că am fost căutat insistent de mai mulţi ziarişti şi reporteri din Franţa şi din alte ţări (8).
Cum interpretează Petre Gigea aceste scrisori care-i veniseră fără să le provoace? În telegrama din 29 octombrie 1988, ambasadorul anunţă Centrala de primirea lor, se referă la pasajul în care Nedelcovici susţine a nu fi făcut decât declaraţii „identice în conţinut şi ton” cu cele exprimate la şedinţele din ţară, a nu fi scris articole de presă şi a nu fi dat interviuri cu toate că a fost solicitat, pentru a conchide: „apreciem că rezolvarea favorabilă a unor doleanţe exprimate în scrisoare ar fi de natură să evite o eventuală cădere a lui Bujor Nedelcovici sub influenţa unor elemente răuvoitoare care l-ar putea antrena în acţiuni cu caracter denigrator. Rugăm indicaţiile dvs…” (9).
În urma acestor scrisori şi a cel puţin încă unei cereri oficiale, Direcţia pentru Paşapoarte, Evidenţa Străinilor şi Controlul Trecerii Frontierei a Ministerului de Interne a trimis la 3 noiembrie 1987 o adresă Uniunii Scriitorilor din R.S. România în care anunţa solicitarea lui Bujor Nedelcovici: „aprobarea prelungirii valabilităţii vizei şi a termenului de şedere în străinătate încă un an”, în vederea continuării activităţii literar-artistice, pe cont propriu (10). Interesant că Direcţia cere „opinia” Uniunii într-un stil care sugerează că aceasta chiar contează: „Rugăm să ne comunicaţi cât mai urgent posibil opinia dumneavoastră cu privire la cererea susnumitului”.
Se pare că Uniunea Scriitorilor nu s-a conformat, ca urmare, Direcţia de Paşapoarte a repetat întrebarea la 10 ianuarie 1988. De data aceasta, opinia a fost cerută „foarte urgent”. În dosarul de la Paşapoarte, cât a ajuns la CNSAS, nu există vreun document care să lămurească dacă Uniunea a răspuns la a doua solicitare.
Ştim însă rezultatul corespondenţei, deoarece la 14 martie 1988, o adresă a Direcţiei pentru Paşapoarte notează că Bujor Nedelcovici cere prelungirea vizei încă un an şi că, anterior, nu se înapoiase în ţară la expirarea termenului de şedere, ca urmare a fost inclus în „evidenţa persoanelor rămase ilegal în străinătate”. Şi: „La plecarea din ţară nu era cunoscut cu probleme deosebite în evidenţele Ministerului de Interne. Unităţile Ministerului de Interne competente nu au obiecţiuni cu privire la prelungirea vizei” (11).
Conform notei desecretizate de SRI–CNSAS la 5 decembrie 2012, în şedinţa din 9 aprilie 1988, Comisia pentru problemele de paşapoarte şi vize a luat în considerare cererea înaintată de Nedelcovici în 1988 şi a hotărât prelungirea vizei încă un an (12).
Naraţiunea idealizată
Cum putem înţelege aceste scrisori ale lui Nedelcovici13? Ele completează o traiectorie care intră într-o curioasă tensiune cu naraţiunea preferată de autor, a anticomunismului său visceral, a omului intransigent care refuză orice compromis cu autorităţile ceauşiste. Imaginea promovată de romancier despre sine câştiga în relief prin contrast cu un Mircea Iorgulescu-colaboraţionist. „Înălţimea” rigorii sale etice se confirma în refuzul de a scuza fostului prieten, „slăbiciunea” de a fi purtat discuţii cu ofiţeri de securitate.
Acest autoportret eroic a fost susţinut sistematic de Bujor Nedelcovici de-a lungul anilor, dinainte de revoluţie şi până în anii din urmă. I-a adăugat o aură de dramatism, punând rămânerea în Franţa sub semnul sfâşierii interioare. În interviul pe care i l-a luat Mihaela Toader, în 2006, Nedelcovici a vorbit despre aşteptările sale, atunci, în 1986, privitoare la exil. Întrebat dacă a renunţat la cetăţenie, scriitorul răspunde: „Nu am renunţat. […] Interdicţia [ca exilat] de a mă întoarce în România mi s-a părut insuportabilă. […] Un exilat nu avea dreptul să se întoarcă în ţară până în ‘90. În 1987, când am rămas la Paris era pentru totdeauna. Nimeni nu a prevăzut prăbuşirea comunismului. Deci «totdeauna» e aproape insuportabil, e ceva definitiv” (14).
În lumina documentelor ultime, „mărturia” arată pur şi simplu falsificatoare. Să doreşti să păstrezi cetăţenia română, apartamentul şi bunele relaţii cu ambasada sugerează, contrar interviului acordat în 2006, speranţa palpabilă a întoarcerii (15). O călătorie în România ar fi dus însă la pierderea statutului de exilat politic. O spune următorul pasaj din citatul anterior, peste care am sărit: „…când mi s-a dat un Titlu de transport, era scris: «Poate să călătorească în toate ţările fără România». Deci, încă o dată, a fost un şoc”. Şocul de care vorbeşte astăzi infirmă şi el cunoaşterea, înainte de primirea Titlului de transport, a incompatibilităţii dintre statutul de exilat politic şi turismul în România, şi deci declamaţia: „În 1987… era pentru totdeauna”.
Nu putem şti exact care au fost gândurile exilatului şi nu este menirea noastră să le imaginăm. Rămâne faptul că dosarele de securitate şi de paşapoarte sugerează o neconcordanţă între logica vieţii reale a lui Nedelcovici şi imaginea pe care scriitorul o promovează insistent în viaţa publică. Distanţa dintre imaginea de sine şi linia comportamentului, firească până la un punct la orice om, ajunge la Bujor Nedelcovici la o adevărată dedublare, fără comparaţie cu orice alt caz din cele cercetate în acest volum. Contradicţia dintre adaptabilitatea la context a lui Bujor Nedelcovici şi imaginarul său visceral anticomunist nu scade valoarea socială, politică şi culturală a acestui imaginar.
Politica memoriei şi
politica imaginii
Recunoaşterea lui Nedelcovici în lumea literară se datorează talentului şi liniei oneste a actului său de creaţie. Romanul de debut, Ultimii, a provocat, spune un critic, „un coup de foudre printre criticii literari ai momentului” ce exprima „stupefacţia şi încântarea trăite în contact cu o realitate literară neasemănătoare cu altele” (16). Drumul ales intra în coliziune cu politica de partid în cultură; în aceeaşi măsură, asigura integrarea, deci protecţia – umană, simbolică – oferită de comunitatea „bună” a scriitorilor, care depăşise în acei ani masa critică. Nu s-a elaborat suficient asupra faptului că, începând cu anii 1970, şi mai ales în deceniul următor, a fi în „tabăra” lui Raicu şi Doinaş, Manolescu şi Sorescu, Iorgulescu şi Blandiana devenise mult mai motivant decât să lucrezi pentru clanul Eugen Barbu–Artur Silvestri–Vadim Tudor. În acest sens, opţiunea pentru contestaţia literară adăuga atunci, pe lângă nobleţe, paradoxal, o doză de pragmatism. Între alţii, Nedelcovici avea o imagine de sine care-i impunea standarde de decenţă în relaţiile cu autorităţile comuniste. Nu este o speculaţie, ci sugestia documentelor din Arhiva CNSAS.
Din dosarele de temă şi cele ale principalelor personalităţi culturale de la sfârşitul anilor 1970-anii 1980 se poate stabili un gen de ierarhie a scriitorilor din Bucureşti care incomodau autorităţile: Dan Deşliu, Mircea Dinescu, Geta Dimisianu, Ştefan Augustin Doinaş, Nicolae Manolescu, Geo Bogza… – până la plecare, Dorin Tudoran. Bujor Nedelcovici apare rar pe lista incomozilor. Deşi în 1973 i se deschide o cercetare pentru atitudine protestatară şi relaţii cu străinii, până în 1976 documentele îi fac portretul unei persoane retrase, fără activităţi provocatoare. Între 1981–1982, când era secretar al Secţiei de proză al ASR, Nedelcovici este citat cu luări de cuvânt în apărarea intereselor breslei. Totuşi, nu într-atât încât să fie luate împotriva lui măsuri precum refuzul vizelor de călătorie, sancţiune aplicată în alte cazuri. Tensiunea cu autorităţile depăşeşte pragul critic când i se refuză romanul Ereticul îmblânzit. Hotărârea lui, de a-l publica în străinătate, s-a dovedit câştigătoare. Pentru un scriitor confirmat, în anii 1970–1980 a fi popular însemna a fi contra regimului. Nu-şi permiteau să fie contra, literaţii care se simţeau profesional vulnerabil, dacă limita de sus a aspiraţiilor lor era parvenirea, sau dacă nu-şi puteau depăşi pur şi simplu frica. Apariţia în Franţa a romanului refuzat în ţară, la mijlocul anilor 1980, i-a asigurat lui Nedelcovici un substanţial pas înainte al statutului său public.
Documentele de arhivă nu arată cât era de conştient Nedelcovici de pasul făcut în raporturile sale cu Securitatea – pe care oricum nu avea cum să-l verifice. Din momentul publicării Le second messager şi a primirii distincţiei din partea PEN-Clubului francez, ofiţerii îl tratează, conform rândurilor scrise de ei, cu prudenţă şi consideraţie. Scriitorul se află într-o poziţie de forţă: prioritatea autorităţilor este să evite apariţia unui alt disident. Scandalul din jurul „Căpeteniei din golf” sugerează că lecţia a fost bine învăţată de Nedelcovici: fermitatea iese câştigătoare atâta timp cât nu duci cazul personal până la contestarea regimului. Scriitorul va părăsi România, în anii cei mai îngrozitori pentru imensa parte a populaţiei, cu un capital de recunoaştere simbolică util în anii ce aveau să vină (17).
Descriem, pe urma mărturiilor din arhive, o logică a faptelor şi nu una a psihologiei din spatele lor (o repetăm). Strategia maximizării câştigurilor pe care Nedelcovici o practică instinctiv reiese limpede din cele două scrisori trimise ambasadorului Petre Gigea. Ele conţin promisiunea, făcută cu statut confidenţial, că scriitorul nu va adera la exilul militant, numit la Bucureşti „reacţionar”, şi nu va aduce prin literatura sa critici regimului politic din România. Nedelcovici cere autorităţilor comuniste să i se recunoască dreptul de a sta la Paris, să scrie cărţi, dar şi posibilitatea de a reveni şi a conta în ţară. Era maximul ce se putea obţine în acele condiţii istorice. Recunoaştem aici, până la un punct, modelul lui Nicolae Breban, cu deosebirea că ultimul este activ în proiecte culturale care produc iritări autorităţilor (vezi colocviul la care-i invitase pe Ion Buduca şi Ioan Groşan).
Locotenent col. Oprişor Oniţiu şi cpt. Dobre Stana au închis dosarul de urmărire informativă al lui Bujor Nedelcovici explicând neimplicarea scriitorului în activitatea exilului anticomunist prin reuşita acţiunilor lor preventive. Un punct alb pe care l-au acordat cu dărnicie muncii lor. Însă în cazul lui Nedelcovici, absenţa „intenţiilor de acţiuni contestatare sau a îndemnurilor la activităţi necorespunzătoare” reflectă mai curând poziţionarea pragmatică a scriitorului, pe tot parcursul vieţii. Strategia i-a reuşit în raport cu stima de sine, i-a reuşit acomodarea la un context social şi politic ingrat, i-a reuşit, deci, ocuparea unei nişe existenţiale mai împlinite decât a multora dintre semenii săi.
În contextul analizei, cuvântul „pragmatic” are un sens pozitiv. Comportamentul etic şi raţional presupun un anumit grad de adecvare la realitate, incluzând împlinirea personală. În anii 1970–1980, Bujor Nedelcovici a făcut parte din „comunitatea bună” a scriitorilor, a stat alături de cei care au propus modele, sensuri şi căutări în lumea alienantă a comunismului. În acelaşi timp, analizând „cazul Nedelcovici” retrospectiv, şi cu avantajul dezvăluirilor din arhive, ni se pare important să-i urmărim istoria până la capăt. Avem de separat viaţa lui de dinainte, şi existenţa de după anul 1989. Campaniile de maculare pe care le-a iniţiat după revoluţie reflectă dificultăţi de situare, şi faţă de noile realităţi postcomuniste, şi faţă de trecutul propriu. Frustrării morale create de nedreptăţile, ipocriziile şi laşităţile din România actuală i s-au adăugat complicaţiile propriei conştiinţe; ale unei vieţi dedublate, în care marile aspiraţii s-au intersectat cu comportamente interesate.
Deşi aranjându-şi alianţe pe care Bujor Nedelcovici le-a refuzat întotdeauna (Mihai Dulea, Dinu Săraru etc.), Mircea Iorgulescu nu pare să fi avut probleme cu trecutul său. Perioada dintre 1989 şi rămânerea în Franţa, până la sfârşitul vieţii, a fost pentru critic la fel de intensă şi cu rost precum cea anterioară. Calea pragmatismului pe care a mers Iorgulescu a fost centrată pe lume. Cealaltă cale, tot pragmatică, pe care a mers Nedelcovici, s-a dovedit mai puţin adaptată realităţilor postcomuniste, probabil pentru că a fost centrată pe sine.
Fragment din volumul Existenţa prin cultură.
Represiune, colaboraţionism şi
rezistenţă intelectuală în comunism,
în curs de apariţie la Editura Polirom
Note:
1. Idem, f. 324.
2. Idem, 333v.
3. Idem, f. 344.
4. Idem, f. 352.
5. Raportul cu litere mari din 30 septembrie 1988 cu propuneri de închidere a DUI „Nica”, Arhiva CNSAS, Fond informativ, I 001430, vol. 1, f. 353v.
6. Sunt „trei volume”, iar fiecare, accesibil în formă digitală, are doar câteva pagini – şi fiecare lasă urme din care vedem că erau mult mai ample.
7. Arhiva CNSAS, Dosar paşapoarte F 38990, Vol. 1, f. 7.
8. Arhiva CNSAS, Dosar paşapoarte F 38990, Vol. 1, f. 11. A doua scrisoare nu apare în arhivă cu data pusă de expeditor (probabil, nu a fost copiată până la capăt, caci nu există nici semnătura lui Nedelcovici), ci una de conformitate cu originalul şi o adnotare cu pixul: „Primite la 30.10.1987”. O altă referire la scrisoare se regăseşte în telegrama din 29.10.1988, trimisă de ambasador la Bucureşti „tovarăşilor” Aurel Duma şi Olimpia Solomonescu şi transmisă lui Constantin Mitea (fost redactor-şef al Scînteii, apoi şeful Secţiei Propagandă şi Presă) şi George Homoştean (ministrul de Interne) (Arhiva CNSAS, Dosar paşapoarte F 38990, Vol. 3, f. 1).
9. Arhiva CNSAS, Dosar paşapoarte F 38990, Vol. 3, f. 1
10. Arhiva CNSAS, Dosar paşapoarte F 38990, Vol. 1, f. 12.
11. Arhiva CNSAS, Dosar paşapoarte F 38990, Vol. 2, f. 3.
12. Cererea cu nr. 055332. Nu apare data exactă (Idem, f. 4).
13. De reţinut că dosarul de paşapoarte a ajuns în Arhiva CNSAS la sfârşitul anului 2013. În interpretarea dosarului de urmărire informativă pe numele său şi în timpul polemicii pe care Nedelcovici a purtat-o cu personalităţile pe care le-a acuzat, Nedelcovici nu ştia că noile materiale, acum la dispoziţia opiniei publice, salvaseră documentele pentru el compromităţoare.
14. Bujor Nedelcovici, Opere complete 7, Editura Allfa, Bucureşti, 2008, f. 496.
15. Supoziţia concordă şi cu nota unui informator care afirmă că Nedelcovici îl invidia pe Nicolae Breban pentru statutul lui de călător itinerant între ţară şi în străinătate. Nu ştim dacă lucrurile puse pe hârtie au fost cu adevărat spuse, dar o astfel de aspiraţie poate explica efortul – de succes – de a salva toate cele trei „bunuri”.
16. Alex Ştefănescu, „Bujor Nedelcovici”, România literară, 2004, nr. 4 (http://www.romlit.ro).
17. Declaraţiile sale actuale, de genul „Am acceptat lupta înverşunată dintre Individ şi Istorie, ştiind că un individ va fi întotdeauna învins de tăvălugul necruţător al istoriei” (Bujor Nedelcovici, Opere complete 7, All, Bucureşti, p. 760) au o emfază nelalocul ei şi stilistic, şi în raport cu traseul existenţei proprii.
