În preajma unui an aniversar…
Sub auspiciile Academiei Române, alături de vechi prieteni, colaboratori, lectori fidel
i ai revistei şi membri ai „tribului” Conte, poeta Aura Christi şi romancierul Nicolae Breban au decernat joi, 12 noiembrie 2015, ora 16.00, la sediul Bibliotecii Metropolitane Bucureşti, în str. Tache Ionescu nr. 4, următoarele premii:
■ Premiul de Excelenţă ca istoric al mentalităţilor şi susţinător al limbii şi literaturii române în Israel: Teşu Solomovici
■ Premiul de Excelenţă în istoria şi teoria literaturii: Mircea Martin
■ Premiul pentru curaj şi radicalism: Gabriel Andreescu
■ Premiul de Excelenţă în Artele Plastice: Vladimir Zamfirescu
Printre invitaţii revistei Contemporanul – care în anul 2016 îşi va sărbători aniversarea de 135 de ani de la înfiinţare – ne-am bucurat să-i avem pe Gabriel Andreescu, Augustin Buzura, Victor Voicu, Călin Căliman, Dana Duma, Mircia Dumitrescu, Sorin Ilieşiu, Lucia Hossu-Longin, Angela Martin, Ionuţ 
Vulpescu, Mircea Martin, Dan Necşulea, Vladimir Zamfirescu, Eugen Simion, Dumitru Radu Popescu, Ionel Valentin Vlad, Răzvan Theodorescu, Ionel Sinescu, Mihai Voiculescu, Irinel Popescu, Teşu Solomovici ş.a.
Dintre premianţii revistei, de-a lungul anilor, alături de noi s-au aflat Eugen Negrici, Octavian Paler, Lucia Hossu Longin, Dumitru Radu Popescu, Augustin Buzura, Eugen Simion, Bogdan Creţu, Magda Ursache, Ion Simuţ, Ion Mureşan, Marian Victor Buciu, Alex Ştefănescu, Călin Căliman, Cornel Nistorescu, Irina Petraş, Ştefan Borbély, Constantina Raveca Buleu, Marta Petreu, Radu Tudor, Mihai Gâdea, Dana Grecu, Oana Stancu, Adrian Ursu ş.a.
Eveniment organizat cu sprijinul
Ministerului Culturii
Parteneri media: Asociaţia Revistelor, Publicaţiilor şi Editurilor (ARPE), Radio România, Agenţia de Carte, Cultura, Fundaţia Dignitas
www.contemporanul.ro
Gabriel Andreescu
Gânduri la decernarea premiului
Într-o seară, la puţin timp după ieşirea pe piaţă a cărţii Cărturari, opozanţi şi d
ocumente. Manipularea Arhivei Securităţii, sună telefonul. Am deschis, aşteptând vocea: „Sunt Nicolae Breban”. A fost unul din momentele acelea în care, timp de numai o secundă, îţi trece prin minte un număr incredibil de gânduri. Citisem cărţile domnului Breban, îl salutasem, imediat după revoluţie, în biroul preşedintelui de la Uniunea Scriitorilor, la un moment dat, ne-am dat întâlnire. Atât. Ce putea să-l facă pe domnul Breban să-mi dea telefon după apariţia cărţii? În capitolul Nicolae Breban. Adevărul din arhivă, amintisem şi trecerea lui prin Comitetul Central, articolele din Scînteia menite să îi lase liber tărâmul literaturii şi, desigur, nu avea cum să lipsească referirea la orgoliu. Or, asemenea trimiteri nu puteau decât să-l irite. Aşteptam, deci, să-l aud cerându-mi socoteală.
A început să vorbească. Nu-mi venea să cred. Nicolae Breban îmi spunea că am recunoştinţa lui pentru cele scrise. De atunci încolo, m-a asigurat, orice voi spune în ce-l priveşte, nu se va supăra pe mine.
A fost o surpriză totală. L-am auzit ulterior făcând repetat, în diferite contexte, referiri la cartea despre manipularea Arhivei Securităţii. M-am întrebat de fiecare dată: oare ce anume din cele scrise atinsese acel ceva „esenţial” în sensibilitatea lui?
Dar acordarea, mie, a premiului revistei Contemporanul, are doi autori. Al doilea – alături de Nicolae Breban – este Aura Christi. După apariţia cărţii, redactoarea-şefă i-a pus coperta pe pagina a II-a a Contemporanului, luni la rând. Tot ea mi-a cerut să promoveze, în revistă, trimestrialul de drepturile omului pe care îl editez. Aura Christi m-a invitat să public în paginile Contemporanului, ferit de orice restricţii. Cum scriu pe teme şi cu aprecieri percepute deseori incomode, am apreciat oferta Aurei Christi la întreaga ei miză. Toate textele trimise au văzut lumina tiparului.
În mod special a contat portretul pe care mi l-a făcut în numărul din august, 2014, al Contemporanului. Rândurile lui, flatante, sunt evident excesive. Ele confirmă, o dată în plus, că poeţii dialoghează cu lumea 
pentru a o umple cu propria lor personalitate. Dar portretul avea o miză. Era reacţia la încercarea unui literat de a-mi discredita munca de decenii, între care Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea Arhivei Securităţii era doar ultima piesă. Autorul alesese o metodă foarte joasă, din categoria celor care produc repulsie. Deşi nemăsurat de urâtă, au existat doar două reacţii critice. Una a fost a redactorului-şef al revistei Observator Cultural. Cealaltă este amintitul articol al Aurei Christi. „Comentariul” ei rămânea indirect, nu intra în polemică, iar reţinerea îl făcea cu atât mai puternic. Conta, evident, contrapunctul, opoziţia dintre două imagini intens incompatibile, care, astfel, „derâdea”, ca să inventez un cuvânt, acel atac. În lipsa unor distanţări publice ale oamenilor apropiaţi istoriei şi prezentului disidenţei faţă de atacul grosolan, intervenţia Aurei Christi, cu stilul ei indirect, a avut o valoare aparte.
Nicolae Breban şi Aura Christi au vrut să-mi acorde premiul numit „al Contemporanului” şi acum un an. Le-am solicitat să nu o facă. Două erau motivele. L-am explicat atunci pe primul. Cartea privind manipularea arhivelor, reconstrucţia, prin ea, a imaginii despre raporturile dintre Securitate şi personalităţi ale culturii române, între care Nicolae Breban, fuseseră posibile datorită unei independenţe de gândire pe care mi-am apărat-o toată viaţa. Volumul deconstruieşte o mulţime dintre clişeele negative despre Breban. Faptul că nu eram „amici”, nu aveam simpatii politice sau simpatii ce ţin de stilul de viaţă comune, m-a ajutat să vorbesc liber despre formidabila aventură umană pe care o descoperisem, studiind dosarele deschise pe numele său. Ce înţelesesem fusese o mare surpriză pent
ru mine. Or, să fiu luat în braţe de Nicolae Breban, imediat după revelaţii, ar fi subminat, ca să spun aşa, „puritatea motivaţională” a judecăţilor emise.
Mai era un al doilea motiv pentru care refuzam premierea. Pe acesta mă simt dator să-l enunţ acum. În anii imediat anteriori
propunerii făcute, fuseseră onoraţi de Contemporanul redactorii Antenelor. Sunt autorii unei ziaristici pe care o antipatizez profund. Fusese premiat directorul unui cotidian care-l promovează pe fostul şef de cabinet al ultimului conducător al Securităţii, propagandist până astăzi al toxinelor ceauşiste. Acelaşi director a transformat publicaţia într-o piesă a războiului informaţional dus de Rusia lui Putin. Semnalez aici că nu vreau să fiu asociat cu cei invocaţi.
Revin în final la motivul pentru care Nicolae Breban a putut deveni un suporter atât de devotat volumului Cărturari, opozanţi şi documente. Manipularea Arhivei Securităţii, în ciuda prezenţei unor referiri nu neapărat măgulitoare în ce-l priveşte. Domnia sa a invocat, de repetate ori, rolul cărţii în apărarea unor personalităţi culturale faţă de acţiunile defăimătoare, reductive, nedrepte, ale unor contemporani, incluzând manipularea conţinutului arhivelor. Având în vedere sensibilitatea receptării, am imaginat, totuşi, o altă prioritate: ca Breban să fi înţeles el însuşi, mai bine, acea istorie umană cu totul specială căreia i-a fost eroul; acea traiectorie de viaţă pe cât de complexă, pe atât de precisă, pe cât de problematică, pe atât de formidabilă. O fi asistat şi el mirat, la spectacolul propriei vieţi, reconstituite, aşa cum am asistat şi eu, cu filele din dosare în faţă, la spectacolul vieţii lui. Însă despre întâlnirea romancierului cu povestea despre el, tot Nicolae Breban poate vorbi cel mai bine.
Teşu Solomovici
Onoarea de a fi premiat
Premiile sunt ca nişte monumente virtuale, onoreaza un om, o valoare. De câţiva ani buni, revista Contemporanul din Bucureşti, cu cele doua motoare grozave care o ţin în viaţă şi o împing mereu inainte, scriitorii Nicolae Breban şi Aura Christi, pun reflectoarele pe oameni şi valorile create de ei. Gala Premiilor acordate de revista Contemporanul a devenit astfel un eveniment. Sunt emoţionat şi vreau să
mulţumesc celor care s-au gândit să-mi acorde şi mie un Premiu Contemporanul. Au trecut vreo şase decenii de când făceam primii paşi pe culoarele Gazetei Literare a lui Zaharia Stancu şi Paul Georgescu. Eram abia ieşit din adolescenţă, plin de vise, de ambiţii, de speranţe. Foarte repede, în 1957, după primele articole de critică literară, a survenit o fracturare gravă, aproape definitivă, în existenţa mea literară românească. Implicat în evenimentele studenţeşti declanşate de Revoluţia Maghiară, am fost exmatriculat din facultate, exclus din UTM, dat afară de la ziarul unde eram redactor literar, mi s-a interzis să public în presă, am fost arestat. Au urmat ani grei de somaj, am emigrat, am revenit în România, timpul mi-a consumat anii vieţii, m-a îmbătrânit, dar niciodată nu a stins în mine iubirea pentru literatura şi cuvântul românesc. Departe de ţara natală, am făcut mult şi multe pentru cunoaşterea în Ţara literelor ebraice a literelor şi valorilor româneşti. În ultimele cărţi publicate, Mircea Eliade şi Evreii, Ce i-a spus evreul N. Steinhardt călugărului creştin N. Steinhardt şi viceversa, România Judaic, Mareşalul Ion Antonescu. O biografie, O istorie ilustrată a evreilor din România, Cartea Sinagogilor din România etc, am discutat despre istoria şi destinul etniei evreiesti, stabilite – in illo tempore – pe pământurile dintre Nistru, Tisa şi Dunăre, a prosperat aici, a contribuit la edificarea şi dezvoltarea României moderne, ca apoi, printr-un fenomen istoric năucitor să se stabilească în ţara sa strămoşească. Am împărtăşit acest destin de evreu-român, de român-evreu. Cărţile pe care le-am scris şi publicat mi-au oferit multe bucurii şi destule necazuri. Timpul e însă unicul judecător, şi am convingerea că el va răspunde cel mai bine reproşurilor.
Încă o dată, mulţumesc scriitorilor Nicolae Breban şi Aura Christi şi Juriului pentru adoptarea mea în familia aleasă a premiaţilor Galei Contemporanul.
