Episodul XVI din sezonul II al podcastului Avangarda cu Ionuţ Vulpescu prezintă un conţinut exclusiv: ultimul interviu public al Academicianului Răzvan Theodorescu, difuzat in memoriam. În cadrul unui dialog marcat de prietenie, Academicianul Răzvan Theodorescu i‑a mărturisit fostului ministru al Culturii, Ionuţ Vulpescu, lucruri mai puţin cunoscute: de ce şi‑a dorit un audio‑book, convins că, deşi a fost „profesorul naţiunii”, „amintirea mutrei” lui „la televizor nu va exista întotdeauna”; de ce a fost convins că are dreptul moral de a scrie o biografie, pentru că doar cei care au o viaţă cu obstacole câştigă un drept în a o dezvălui altora; cum a fost reprimit în Universitate, după ce a fost exclus pe nedrept, şi care au fost momentele în care omul, nu bizantinologul Theodorescu, a simţit mâna lui Dumnezeu deasupra lui. Trebuie spus că Răzvan Theodorescu a părăsit lumea privind la o Românie în alb şi negru: „Cum, în această ţară, care se proclamă săracă, şi este săracă, de ani de zile, câştigă partidul de stânga, dar preşedinţii sunt de dreapta?”
Totodată, Răzvan Theodorescu o povestit în exclusivitate o amintire din curtea Academiei, când, copil fiind, a observat un cortegiu intrând în fosta casă Munteoru. Atunci, copilul Răzvan Theodorescu a înţeles ce înseamnă respectul faţă de un asemenea statut, dar şi responsabilitatea lui, şi a făcut un pariu cu viaţa: „Aş vrea să fiu şi eu academician într‑o zi”. Opt decenii mai târziu, cortegiul lui Răzvan Theodorescu a părăsit curtea Academiei, iar cultura română a rămas mai săracă. La podcastul „Avangarda, cu Ionuţ Vulpescu”, Răzvan Theodorescu a lăsat un ultim gând României care l‑a dorit şi României pe care a incomodat‑o: mulţumiri celor care l‑au iubit şi rugămintea de a fi iertat de cei care nu l‑au iubit.
Ultimul interviu public al lui Răzvan Theodorescu: un dialog intim, sensibil, dar ale cărui idei pot readuce România în avangarda ei culturală şi politică.
Lipsa altruismului în educaţie şi cercetare
Ionuţ Vulpescu: O mare bucurie azi, la Avangarda, reîntâlnirea cu fostul ministru al Culturii, Vicepreşedintele Academiei Române, domnul Răzvan Theodorescu! Domnule profesor, vă mulţumesc mult că aţi acceptat invitaţia mea!
Răzvan Theodorescu: Îmi face plăcere că aţi venit aici, la Academie, şi îmi amintesc de întâlnirile noastre precedente, care pare‑se că au avut o oarecare soartă…
Au avut o soartă bună, da! Veniţi acum de la ore, aţi avut cursuri mai devreme. Îmi amintesc că în volumul de dialoguri, de convorbiri, din 2017, despre Cultura de ieri şi românii de azi,
dialoguri pe care le‑aţi avut cu Narcis Dorin Ion, referindu‑vă la studenţi, dvs. spuneaţi că nu mai citesc sinteze de artă decât dacă le au la bibliografie. Citez din Răzvan Theodorescu: „De obicei, studenţii mei sunt nişte români interesanţi, interesaţi şi oportunişti la extrem, şi atunci, autorul cel mai des invocat de ei este Răzvan Theodorescu”. Ce lipseşte şcolii româneşti pentru mai mult altruism onest în educaţie şi în cercetare?
Când mă refeream la acest lucru, mă refeream şi la faptul că studenţii mei, sigur, citesc bibliografie, dar citesc în primul rând din bibliografie lucrurile care sunt scrise de mine, pentru că uneori face bine să le serveşti profesorului ca nişte noutăţi, să spunem. Şi de multe ori sunt nişte departajări, care se fac între cei care vorbesc numai ceea ce le‑am spus la curs, cei care au fost atenţi la curs, dar mai ştiu şi altele din bibliografie. Cei care ştiu ce a fost la curs, ştiu bibliografie, dar au citit şi din Răzvan Theodorescu. Îmi e foarte greu să vorbesc într‑un chip general despre învăţământul nostru superior. Eu vorbesc despre zona pe care o păstoresc, istoria artei, istoria culturii, şi pot să spun că, în acest domeniu, şcoala care se face la Bucureşti este foarte bună. Cum mi‑am dat seama de acest lucru? Din conversaţiile şi corespondenţa cu foşti studenţi de‑ai mei care sunt în străinătate. Unii dintre ei stabiliţi definitiv, alţii temporar aflaţi în străinătate, şi care îndeobşte pentru că recomandările pentru plecări le‑am făcut pentru burse, pentru proiecte, le‑am făcut şi eu, au gentileţea să îmi scrie şi să îmi spună din când în când câte ceva. M‑a impresionat o scrisoare din Canada, în care se spunea: „Domnule profesor, la cursul pe care l‑am început aici, îmi este absolut necesar să am şi am cerut de la Bucureşti să mi se trimită notiţele de la cursurile dvs.”, pentru că, probabil, la noi, repet, numai pentru domeniul pe care îl reprezint, lucrurile sunt de bună calitate. Sunt multidisciplinare şi interdisciplinare. Aceasta este o caracteristică a şcolii noastre în zona istoriei artei şi istoriei culturii, în genere.
Spuneţi undeva că visul dvs. este să faceţi un audio‑book.
L‑am făcut!
Este audio‑book‑ul pe care şi l‑a dorit Răzvan Theodorescu? Spuneţi: „Nu va exista mereu amintirea mutrei mele la televizor!”
Exact!
Credeţi că în timp vocea rămâne mai mult decât chipul?
Exact! Am avut această idee şi la un moment dat, pentru că există un editor ieşean, care este şi un savant, un profesor universitar, profesorul Vasile Burlui, fostul rector al şcolii de medicină de la Iaşi… (Rector al Universităţii de Medicină şi Farmacie „Gr.T. Popa” din Iaşi – n.a.)…
…Care conduce Editura Cartea Românească Educaţional!
Eh, are Cartea Românească Educaţional, unde eu am publicat mai multe lucruri şi în ultimii ani s‑au republicat altele.
În ultimii ani aveţi mai multe lucrări acolo.
…Şi căruia i‑am spus odată exact ce spui matale, domnule Vulpescu. Domnule, aş vrea vocea să nu se piardă şi să fac un audio‑book. După o carte a mea care, am constatat, a avut multe ediţii, a fost publicată iniţial de Fundaţia Culturală Română, când era Buzura acolo Preşedinte, Picătura de istorie, şi al cărei redactor a fost colaboratorul meu de mai târziu, pe care l‑ai amintit, Narcis Dorin Ion.
Actualul director de la Muzeul Naţional Peleş.
Cartea aceasta e făcută din nişte eseuri care sintetizează un curs de istoria civilizaţiei europene. S‑a bucurat de foarte mare atenţie, mai ales la studenţi, şi am zis să facem audio-book‑ul acesta. Profesorul Burlui a spus: „Dar de ce nu facem un audio‑video‑book?” Şi am făcut un audio‑video‑book, am înregistrat 15 ore, dar a ieşit foarte bine!
„Dumnezeu veghează”
Şi aveţi şi vocea, şi chipul!
Am şi vocea, am şi chipul! Sunt amândouă, unite.
Se poartă, întotdeauna s‑au purtat memoriile. Dvs. înşivă aveţi fragmente. Dialogul acesta cu Narcis Dorin Ion poate fi considerat o incursiune în biografia lui Răzvan Theodorescu!
Da, da!
Ce viaţă trebuie să ai ca să merite să transpui amintirile în memorii? Spuneţi undeva: trebuie să trăieşti viaţa pe care am avut‑o eu în perioada când am fost director la Radioteleviziunea Română pentru asta.
Nu, trebuie să ai o viaţă plină de obstacole. Asta este obligatoriu. Dacă nu ai o viaţă plină de obstacole, nu ai făcut nimic. Obstacole pe care, adaug eu, prezumţios, le‑ai şi depăşit. Eu am avut momente de mare încercare în viaţa mea, la nici douăzeci de ani eram dat afară din universitate şi deveneam muncitor necalificat, pentru atitudini duşmănoase ş.a.m.d.
Ostile la adresa regimului.
Dar Dumnezeu veghează. Dacă nu aveam această încercare, terminam facultatea într‑un an banal, în 1960, când exista încă nota socială. Nota socială era cea care se adăuga la nota mea din facultate. Cu nota mea socială, având un dosar mizerabil din punct de vedere politic, tată ţărănist, unchi ministru liberal, eu cu păcatele mele, ajungeam undeva, profesor, într‑o comună mai bine sau mai prost plasată faţă de Bucureşti. Fiind dat afară, am terminat în 1963. Atunci nici noi nu ne dădeam seama ce revoluţie se petrecea. Comunismul se liberaliza. Am intrat în faza liberală a comunismului românesc. O perioadă extraordinară, nu pot să o spun, să o redau în cuvinte, chiar dacă am mereu metafora mea: „Ştiam că sunt într‑o închisoare”, vedeam zidurile închisorii, dar închisoarea era o grădiniţă cu o bancă şi cu o măsuţă la care eu lucram înconjurat de verdeaţă. Vedeam zidurile, dar eu îmi făceam datoria. Am terminat în 1963 – primul an când nu mai exista nota socială, exista numai nota cu care terminai facultatea. Am fost primul din toate facultăţile de istorie şi am ales; nu puteam să intru în ceea ce voiam eu, Ionuţ Vulpescu, şi anume, învăţământul…
A acţionat Providenţa!
Nu puteam cu dosarul meu. Dar am intrat cercetător ştiinţific la Institutul de Istoria Artei. 25 de ani am făcut cercetări, am descoperit nişte lucruri, am creat nişte teze; şi la bătrâneţe, la 50 de ani, vine revoluţia şi devin profesor. Şi am putut, dragul meu, să fac un lucru care este mai rar, să fac cursurile cu studenţii întemeiate numai pe cercetările mele. Fără recurs la bibliografie, la alţii. A fost, cum să spun, ceva special. Nu era numai ce am descoperit, ci şi unde m‑am înşelat, şi unde am greşit, şi unde trebuie să fiu corectat. Ceea ce, să ştii, contează foarte mult pentru studenţi. Deci, un alt moment, momentul la care, la 50 de ani, m‑am bucurat de libertate. Eu aşteptam momentul. Îmi exasperam prietenii, familia, spunându‑le că o să mi se schimbe rolul. Nimeni nu se aştepta la aşa ceva.
Mai ales în anii ’80!
S‑a schimbat! Iar eu am fost învestit cu o sarcină foarte grea. Preşedinţia Radio‑Televiziunii. Era momentul în care trebuia să aleg să fiu echidistant, să îmi încalc simpatiile politice pe care puteam să le am, dar lucrurile erau de aşa natură şi mergeau într‑o asemenea direcţie, încât era limpede că stânga şi Ion Iliescu sunt cei care schimbă România. Atunci când nu am mai fost Preşedintele Radio‑Televiziunii pentru că am avut alte îndatoriri, pe faţă am fost partizanul lui Ion Iliescu. Am devenit Preşedintele Forumului Democrat din România, am militat pentru al doilea mandat al lui Ion Iliescu, al unui Ion Iliescu care, adaug, pentru că nici nu ştiu dacă am spus‑o data trecută, la întâlnirea noastră. O spun acum: a avut un rol fondator în revenirea mea ca student în facultate. Nu am ştiut acest lucru. Am aflat‑o târziu. Pentru că el este discret şi nu vorbeşte niciodată despre lucrurile acestea. Culmea e, am aflat‑o de la cineva care era politiceşte adversarul lui Ion Iliescu. Nu intru în detalii. Şi am aflat că dosarul meu, şi nu numai al meu, a ajuns la Ion Iliescu în acea vreme. Şi am fost muncitor necalificat, dar am rămas liber. Înţelegi?
Cred că ştiu la cine faceţi referire. M‑am gândit, nu o dată, eu ştiu zeci de situaţii… M‑am întrebat nu o dată (cunoscând zeci de asemenea situaţii în care Preşedintele Iliescu, înainte sau după Revoluţia din 1989, într‑adevăr, a intervenit, discret, şi nu a făcut referire la astfel de episoade) de ce sunt foarte puţini cei care au recunoscut sau au depus mărturie despre aceste intervenţii, înspre binele biografiei lui?
Iartă‑mă, să nu recunoşti un asemenea lucru e o măgărie cu literă mare. Nu sunt singurul, sunt şi alţii, din generaţia mea, care la Filologie sau la Geologie au trecut prin lucruri similare, pe care Ion Iliescu i‑a ajutat. Am aflat aceste lucruri mai târziu, după ani.
Spuneaţi că obstacolele sunt cele care te definesc şi care îţi schimbă destinul.
Iartă‑mă, că veni vorba de obstacole, am devenit una dintre persoanele cele mai atacate pentru poziţia mea pro‑Iliescu, dar îmi face plăcere şi e un titlu de nobleţe.
De unde vine filonul acesta maniheist în cultura română, în spaţiul public românesc? Cu mine sau împotriva mea, alb sau negru?
Este un amestec. Vedeţi, Ionuţ Vulpescu, noi suntem un amestec de gregarism oriental; ca să fiu politicos folosesc termenul de gregarism oriental, ca să nu spun de turmă răsăriteană, în care iau unul după altul toţi aceeaşi opinie, la un moment dat, şi de individualism latin, partea cealaltă pe care o avem. Eu şi numai eu. Binele şi răul sunt la noi învecinate ca la niciun alt popor. Suntem nişte fatalişti, nişte oportunişti, nişte trădători. Trădarea face parte din spiritul poporului român şi trădarea aceasta se vede şi la nivelul individual, şi la nivelul colectiv. Vezi, am stat să mă întreb întotdeauna, eu sunt un om de stânga, deci pot fi subiectiv. Cum, în această ţară, care se proclamă săracă, şi este săracă, de ani de zile, câştigă partidul de stânga, dar preşedinţii sunt de dreapta? Cum Dumnezeu se întâmplă acest lucru? Pentru că vorbeam de maniheism…, la un moment dat, se spune „ăla este bun, ăla este rău”. Iliescu e rău pentru că e Iliescu. Se uită că e cel care a salvat prin echilibrul său, în martie 1990, România de destrămare. Se uită ce a încercat să facă prin reformele pe care le‑a patronat din punct de vedere social şi economic. Se uită foarte multe lucruri. Şi se ţine minte mineriada la care i‑a chemat pe mineri, el, care nu i‑a chemat niciodată. Înţelegi?
O generaţie exemplară
Credeţi că se va schimba în 2024? Ce se va întâmpla în 2024?
Stânga este atât de stângace, încât nu văd cum ar putea să rezolve, e prea târziu să rezolve. Ori să facă nişte compromisuri foarte mari, ori… dar nu, nu cred că o să se schimbe. Nu cred. Eu zic de pe acum că va fi un preşedinte liberal, dar civilizat.
Spuneaţi despre români, despre calităţile şi defectele românilor, că sunt „ametafizici, legaţi de realităţi, neterminaţi şi neisprăviţi”.
Suntem un popor de neisprăviţi din acest punct de vedere, şi am fost criticat dur pentru această afirmaţie. Noi, în primul rând, cultivăm cu pasiune adamismul, acest început al unor mari proiecte pe care nu le sfârşim niciodată. Niciodată! Noi am avut un moment de referinţă. Momentul nostru de referinţă este unirea de la 1859, generaţia aceea este exemplară, e generaţia care a făcut după aceea şi Independenţa. O să te miri poate că nu îţi spun că este şi momentul 1918. 1918, din punct de vedere teritorial, a fost un moment foarte bun, au venit toate provinciile ocupate şi locuite de români, au plecat foarte repede. Din punctul de vedere al schimbărilor care au avut loc în mentalul naţional, 1918 a adus şi foarte multă zgură. A făcut ceea ce spun eu acum, poate o să‑i revolte pe foarte mulţi şi le cer scuze de pe acum, a adus seriozitatea de cazarmă a Ardealului, a Banatului şi a Bucovinei, lângă haosul Basarabiei şi lângă miticismul Valahiei şi Olteniei. Din această combinaţie nu poate să iasă ceva bun. Nu este o combinaţie care să dureze. Sigur, unii au plecat, cum a fost cazul Basarabiei, după mine, singurul proiect care mai poate fi făcut e cel al unirii cu Basarabia, dar repet, o Basarabie simpatică, dar haotică, totuşi. Sunt membru al Academiei de la Chişinău şi o spun cu toată dragostea pentru fraţii noştri de acolo. Haosul acesta este şi un haos politic, care vine din combinaţia etnică româno‑rusă a Basarabiei.
Susţineţi această teză a adamismului nostru. De ce nu suntem în stare să ducem un proiect până la capăt? Suntem specialişti în începuturi.
Nu, pentru că, vezi, asta a fost trăsătura noastră de la început. Eu am acum un text, a fost o conferinţă a mea, ţinută la Iaşi, despre dualismul cultural românesc. În care arăt cum Muntenia, pe de o parte, şi Moldova, pe de altă parte, au mers pe drumuri divergente, în timp ce Franţa se unea; dau exemplul Franţei pentru că este cel mai notabil. În vremea în care Spania se unea Aragonul cu Castilia, în timp ce Rusia se aduna în cnezatele sale, românii aveau statele separate. Din motive economice, geografice, au rămas separaţi. Această unire s‑a făcut târziu. A fost un proiect drag românilor, care s‑a realizat târziu. Nu s‑a realizat la vremea lui Mihai Viteazul, aşa cum ne place să spunem întotdeauna. Nu! Acela a fost un moment care a marcat începutul lent al unor aproprieri, în epoca fanariotă, în epoca postfanariotă, până s‑a ajuns la momentul extraordinar, momentul mirabil, ianuarie 1859. Dovada celei mai mari inteligenţe politice pe care au dat‑o românii a fost atunci. Nu cunosc alt exemplu. Bun, asta ţi‑o spune şi un mare admirator al lui Cuza, într‑o paranteză fie spus. Cuza şi Bălcescu sunt eroii mei!
Marile dvs. pasiuni. Se vorbeşte de dimineaţă şi până seara, în România, despre patriotism. Patriotism care ţine loc de comentariu, de acţiune, de fapt. E un comentariu nesfârşit, fără ca el să
se transforme în acţiuni concrete. E un fel de lozincă infinită. Ce înseamnă să fii patriot? Eu cred că a fi patriot înseamnă inclusiv să critici, aşa cum o faceţi dvs., ceea ce este vulnerabil şi ceea ce e slab în felul nostru de a gândi şi de a acţiona.
Există o expresie superbă, la Kipling – eu îl iubesc extraordinar pe Kipling – am şi tradus „If”‑ ul lui Kipling când eram dat afară din facultate şi am publicat târziu traducerea mea în Flacăra. Avea Păunescu traducerea mea din „If”, care, pare‑se, a plăcut multora. Kipling are o vorbă: „My country, right or wrong.” „Patria mea, dreaptă sau greşită”, oricum ar fi, trebuie să o iubeşti, dar în cazul românilor, setea de „patriotism”, în ghilimele, e falsă. Populism! E nevoie de duşurile reci ale unei critici care iubeşte poporul, iubeşte ţara, dar îi vede şi hibele. Şi acum, ca să nu‑ţi distrug complet podcastul…
Românii sunt duşmanii românilor
Eu cred că dimpotrivă…
Am să‑ţi spun ceva! Eu nu am niciun fel de prejudecată în legătură cu vecinii şi prietenii noştri unguri. Pot să‑ţi spun – că tot vorbim ca între foşti miniştri ai culturii – că sunt singurul ministru al culturii primit la Budapesta de doi miniştri ai culturii, unul, care în ziua în care veneam eu, pleca, şi altul care, în ziua în care plecam eu, venea!
Asta se putea întâmpla mai degrabă la noi…
Spun acest lucru ca să înţelegi de ce admir patriotismul ungurilor în momentul de faţă şi al liderului lor, foarte înjurat. El, pentru maghiarimea lui, pentru ungurii lui, se luptă şi are puncte de vedere, care pot fi împărtăşite sau nu de noi, dar asta e altceva. Eu nu le împărtăşesc, dar poziţia îmi place. Poziţia liderilor polonezi, poziţia liderilor cehi, care sunt patrioţi, într‑adevăr, care pun ţara lor înainte de orice. Noi, noi suntem lamentabili din acest punct de vedere. Lamentabili! Nu cred că mai sunt probleme cu CNA‑ul, dacă am să‑ţi spun că putem să facem acte de o tâmpenie absolută, cum a fost acuza la adresa lui Dâncu. Eu nu sunt prieten cu Dâncu! Câtuşi de puţin! Am fost, la un moment dat, în acelaşi guvern.
Guvernul condus de Adrian Năstase!
Dar Dâncu şi‑a spus un punct de vedere. Imediat nişte piţifelnici, de la toate nivelurile, au sărit. La Bruxelles sau la Washington nu se întâmplă… Ba nu! Şi la Bruxelles, şi la Washington, sunt voci care spun acelaşi lucru. Dar noi ne‑am grăbit iute, pentru că nu e bine.
Sunt românii cei mai mari duşmani ai românilor?
Da, da! Incontestabil. Românii sunt duşmanii românilor, am spus‑o de mai multe ori, şi ei devin tot mai mult în această Europa care se cristalizează din punct de vedere naţional, Uniunea Europeană este şi trebuie să fie o fericită uniune economică, o fericită adunare de voinţe economice, de atitudini economice, de circulaţie, cum se şi întâmplă. Dar nu să fie o structură politică, Dumnezeule, care vrea să aibă şi o armată a ei, nu să aibă un fel de guvern al Uniunii Europene care să ne spună cât să consumăm, ce să consumăm, care să dea lecţii, cum e bine, cum e rău ş.a.m.d. Iar noi acceptăm toate aceste lucruri în fiecare zi.
Cele două momente astrale ale României
Există vreun moment în istorie în care românii nu au acceptat şi au avut capul sus şi au luptat cu destinul lor istoric?
Da! Au făcut‑o limpede, în Primul Război Mondial. Anul 1917 este pregătirea unei mari drame şi a unei mari victorii în acelaşi timp; 1918 e împărţit între momentele de jale – Pacea de la Bucureşti şi momentul de triumf, care a fost a doua parte a anului. Atunci, românii, care în 1917 înfruntaseră totul, au trăit, în primul rând basarabenii, când au venit la Iaşi, în martie, apoi bănăţenii, ardelenii şi bucovinenii, dar acela a fost un moment crucial. Şi al doilea moment, place, nu place, a fost Revoluţia din 1989, au fost cele două momente astrale ale României.
Vorbiţi despre triumful mahalalei. Se poate face ceva să demahalagizăm societatea românească?
Da, să facem o educaţie adevărată, nu proiecte ca România educată, care valorează cât valorează. O educaţie bună, o instrucţie bună, care să semene cu instrucţia românilor din vremea lui Spiru Haret şi a lui Carol I – acela a fost momentul în care, la ţară, s‑au făcut biblioteci, cămine, în care oamenii citeau, sigur, conduşi de preot, învăţător, profesor, şi s‑a format acea pătură cultivată, mai ales în mediul rural, în care au venit trei sferturi din membrii Academiei Române, care au origini acolo. Când eram senator de Iaşi, s‑a dorit – eu m‑am împotrivit, dar fără rezultate – ca în comuna din care venea familia mea (o familie de răzeşi) să se facă o bibliotecă comunală, „Academician Răzvan Theodorescu”. Au pus şi o placă mare, când n‑am mai fost ministru s‑a scos placa. Atunci mi s‑a trimis o listă cu toate bibliotecile săteşti, căminele săteşti din judeţul Iaşi, dintre momentul 1880‑1914. Am fost impresionat, impresionat! M‑am uitat să văd locurile de unde veneau profesorii mei, care mulţi erau moldoveni şi‑i ştiam foarte bine. Erau locuri unde ei copilăriseră şi se formaseră. Profesorul care a fost şi rămâne marele îndrumător al vieţii mele, Emil Condurachi, venea din sat, de acolo, de unde venea şi Gr.T. Popa, cel care a ilustrat medicina ieşeană şi românească, doi tineri din mediul rural, care au ajuns unde au ajuns. Asta este educaţia, asta este România educată, nu paleativele care se găsesc la noi.
În viitor, credeţi că un tânăr, un copil născut la ţară, poate să mai ajungă membru al Academiei?
Trebuie să ajungă! Noi am hotărât să dăm burse, puţine, 10 burse, dar Academicianul Ioan Dumitrache, secretarul general, a avut această idee, şi ea s‑a materializat, să dăm burse unor tineri. Cât putem. Cum se poate. Da! Trebuie să avem grijă de acest lucru!
De ce nu mai sunt intelectualii iubiţi?
Nu, intelectualii sunt sau dispreţuiţi, pentru că sunt prea săraci, sau antipatizaţi pentru că îşi spun limpede opinia, sau neluaţi în seamă, pentru că cel care trebuie să‑i evalueze este, la rândul lui, un personaj de neluat în seamă.
Spuneţi „Teleenciclopedia mi‑a adus numele de profesor al naţiei. Pare‑se că răspândirea prenumelui de Răzvan, mi‑au spus‑o sociologii, se datorează apariţiei mele la televizor. Răzvan e nume ţigănesc, indian. Era un nume rar şi mi l‑au dat pentru că era rarisim”. Am citat din Răzvan Theodorescu. E adevărat că părinţii dvs. v‑au ales numele după numele băiatului lui Nae Ionescu?
Da! Da! Era Răzvan Ionescu şi era o relaţie de familie, Nae Ionescu avea faima pe care o avea, dar era relaţia de familie; el dăduse numele de Răzvan, care era, cum să spun, venea din istorie, cobora din istorie, de la Răzvan şi Vidra, de la cutare rob Răzvan, avea o coloratură anume. Ionuţ Vulpescu, nu erau pe atunci Răzvani, acum lumea e plină de Răzvani, e plin de capete rase… Aveam mândria unei figuri mai speciale…
Mai atipice…
Mai atipice, acum… mă confrunt cu toate capetele rase, mă rog, sper că nu goale, ca să facem o similitudine versată.
Avem un chestionar pe final, o să vă pun câteva întrebări, cu răspunsuri. Cel mai bun prieten pe care îl aveţi?
Fata mea!
Cea mai mare pasiune a vieţii?… Cartea! Şi muzica lui Wagner
Cea mai mare pasiune a vieţii dvs.?
Cartea! Şi muzica lui Wagner.
Cel mai mare regret pe care îl aveţi?
Că nu pot să trăiesc încă o dată tinereţea mea cea zbuciumată, dar atât de frumoasă.
Cea mai şocantă întâmplare pe care aţi traversat‑o?
Cea mai şocantă? Mă pui în încurcătură… După ce am fost primit în facultate, a venit la mine o fătucă şi mi‑a spus: „Dumneata eşti Răzvan Theodorescu, cel care a fost dat afară. Măi, să ştii că te iubesc!”
Se leagă de următoarea întrebare. Cea mai mare iubire pe care aţi avut‑o?
Copiii mei.
Cel mai îndrăgit proiect la care aţi lucrat?
Cărţile mele. Trebuie să mă explic aici. Am scris, la 30 şi ceva de ani, cartea dedicată începuturilor culturii medievale româneşti şi mi‑am propus ca proiect să public cândva o carte dedicată începuturilor culturii moderne româneşti. Am făcut‑o după vreo două decenii, a fost proiectul meu de viaţă. Începutul şi sfârşitul civilizaţiei noastre vechi.
Cea mai lungă călătorie pe care aţi avut‑o?
În Pacificul de Sud, în Noua Caledonie.
Cea mai mare întârziere?
Cea mai mare întârziere? Da, mi‑e foarte greu să spun, pentru că, de obicei, am fost exact când trebuia să fac ceva. Uite o întrebare la care nu‑ţi pot răspunde.
Vă rog, pe cei care nu mă iubiţi şi pe cei care mă iubiţi, să mă iertaţi
Cea mai fericită coincidenţă?
E aceea că mi‑am dorit să fiu membru al Academiei. Merită, în sfârşit, să spun o poveste. Lucram în apropiere de sediul Academiei Române, în Piaţa Amzei, şi pe la 8‑9 ani jucam ţurca, în spaţiul acesta care este lângă Academie, în casa Monteoru. La un moment dat, am văzut un cortegiu impresionant care intra în curtea Academiei. Şi eu, în pantaloni scurţi, cu prietenii mei cu care jucam ţurca, am intrat şi noi în curtea Academiei. Ţin minte că, din cauza publicului numeros, m‑am oprit sub castanul de la intrare. Am întrebat ce se întâmplă. Era înmormântat un mare academician. Eu nu ştiam ce era un academician. Venind acasă, am întrebat ce e un academician; trebuie să fi fost un om mare, nu mai ştiu cine era. Şi atunci am spus: „Aş vrea să fiu şi eu academician într‑o zi.”
Şi aţi fost! Care e cea mai mare naivitate pe care aţi avut‑o?
Aceea că după mandatul lui Ion Iliescu urmau alte mandate ale intelectualilor veniţi dinspre stânga, de tipul Adrian Năstase să zicem. Şi asta se leagă de ce spuneam la început: într‑o ţară care ar trebui să fie de stânga, preşedinţii sunt de dreapta. Naivitatea mea durează, mai exact a durat până de curând. Când am văzut ce s‑a întâmplat la ultimele şi penultimele mele alegeri, m‑am lecuit de această naivitate.
Domnule profesor, vă mulţumesc foarte mult pentru această discuţie şi în final aş vrea să adresaţi şi un gând, o urare, pentru cei care urmăresc acest podcast, Avangarda cu Ionuţ Vulpescu.
Vă doresc tuturor multă fericire, vă doresc să urmaţi mereu calea pe care podcastul lui Ionuţ Vulpescu o trasează.
Vă rog, pe cei care nu mă iubiţi şi pe cei care mă iubiţi, să mă iertaţi.
Mulţumesc foarte mult, domnule profesor!
Ionuţ Vulpescu în dialog cu Răzvan Theodorescu
