Semnalul de alarmă din anul 1972 – „avem un singur Pământ şi trebuie să‑l protejăm” – exprimat la Conferinţa Naţiunilor Unite de la Stockholm privind Mediul şi Umanitatea, este şi astăzi extrem de actual…
Producţiile agricole realizate în România sunt departe de a exprima potenţialul real de produţie al solurilor, starea de fertilitate, care, de fapt, reprezintă capacitatea de a asigura, simultan şi continuu, necesarul de elemente nutritive şi apa pentru creşterea şi dezvoltarea normală a plantelor pe întreaga perioadă de vegetaţie, fiind superioară, în medie, fertilităţii solurilor de pe mapamond.
La nivel planetar solurile cu fertilitate redusă şi foarte redusă ocupă 62%, cele cu fertilitate moderată 27%, iar cele caracterizate printr‑o fertilitate ridicată numai 11% din suprafaţă totală a uscatului. În ţara noastră 28% din soluri au o fertilitate ridicată şi foarte ridicată, 22% au o fertilitate moderată şi 50% o fertilitate redusă şi foarte redusă. Rezultatele obţinute de fermierii care au făcut investiţiile necesare şi au aplicat tehnologii de cultură corespunzătoare obţinerii unor recolte competitive cu cele mai bune realizate în Europa, precum şi producţiile medii realizate pe ţară în ultimii cinci ani la principalele plante (grâu, porumb, floarea-soarelui, soia) demonstrează capacitatea obţinerii unor producţii agricole performante, competitive cu cele din ţările avansate.
Semnalul de alarmă din anul 1972 – „avem un singur Pământ şi trebuie să‑l protejăm” – exprimat la Conferinţa Naţiunilor Unite de la Stockholm privind Mediul şi Umanitatea, este şi astăzi
extrem de actual, mai ales în contextul în care populaţia globului creşte substanţial, resursele naturale se diminuează, schimbările climatice, cu fenomene extreme din ce în ce mai frecvente, devenind tot mai alarmante.
Pandemia provocată de Covid-19, declanşată la începutul anului 2020, ne determină să gândim un alt sistem de organizare, procesare, diversificare, conservare şi distribuire a produselor agroalimentare. Pe baza acumulării de cunoaştere, elita mondială a înţeles că unica soluţie viabilă pentru dezvoltarea viitoare a societăţii umane şi menţinerea unui mediu sănătos este dezvoltarea durabilă şi performantă, a cărei esenţă constă în utilizarea raţională a tuturor resurselor naturale, a surselor de energie convenţională şi materii prime regenerabile, într‑o măsură şi într‑un ritm care să permită refacerea lor, asigurând astfel continuitatea omenirii.
Reafirm, fără rezervă, că resursa naturală vitală pentru un viitor sustenabil şi performant, alături şi împreună cu apa, este solul.
La cel de al VIII‑lea Congres Mondial de Ştiinţă a Solului, care a avut loc în România în 1964, cu participarea a 1190 specialişti de pe 5 continente, 63 de ţări, solurile româneşti erau considerate „miracol”. Acest „mit” este acum pe cale de dispariţie, mai ales în condiţiile în care resursele naturale se diminuează, în timp ce investiţiile făcute în agricultură şi dezvoltarea rurală românească au fost şi rămân nesemnificative, iar suprafaţă irigată a ţării s‑a redus substanţial faţă de cele 3,2 mil. ha existente în anul 1989.
Să nu uităm că fiecare cultură exportă anual din sol, prin recoltă, zeci sau sute de kg de elemente nutritive, azot, fosfor, potasiu, microelemente, în funcţie de nivelul recoltelor obţinute, recolte care în ultimii ani au atins cifre record.
Starea de fertilitate a solurilor se diminuează substanţial, se deteriorează continuu, ca urmare a folosirii unor cantităţi extrem de reduse de îngrăşăminte minerale şi organice, eroziunii solului sau altor factori naturali sau antropici folosiţi neraţional.
Solul constituie bogăţia cea mai de preţ, zestrea cea mai valoroasă a unei naţiuni, bogăţie care trebuie preţuită, protejată şi valorificată la adevăratul potenţial, întrucât reprezintă garanţia stabilităţii viitorului şi consolidează securitatea şi siguranţa alimentară.
Părintele ştiinţei agricole româneşti, academicianul Gheorghe Ionescu‑Şişeşti, declara cu jumătate de secol în urmă că „pământul are o funcţie socială […] este veşnic. Dacă pământul dispare, dispare veşnicia”, altfel spus, întreaga viaţă este condamnată la pieire.
Fiind profund implicat de peste 60 de ani în agricultura României, cu intenţia de a contribui la orientarea strategică a acţiunilor prezente şi viitoare, îmi îngădui să evidenţiez câteva aspecte ale realităţii de astăzi din domeniul agriculturii, aspecte favorabile, precum şi deficienţe îngrijorătoare pentru dezvoltarea durabilă şi performantă.
România are un potenţial agricol remarcabil, situându‑se pe locul 6‑7 în Uniunea Europeană. Ţara noastră dispune de o sursă extraordinară de biomasă, din păcate, puţin valorificată, care ar putea aduce o substanţială valoare adăugată, considerabil mai mare, prin zootehnizarea agriculturii.
Alături şi împreună cu SOLUL, altă resursă naturală cu rol hotărâtor în asigurarea recoltelor este apa. Schimbările climatice globale vor afecta drastic agricultura, restrângând zonele favorabile acesteia, determinând modificări în spectrul sortimentului de culturi, solicitând tehnologii adaptate noilor condiţii.
În acest context se impune pregnant modernizarea şi eficientizarea sistemelor de irigaţii pentru valorificarea cât mai eficientă a tuturor resurselor de apă, obţinerea unui randament ridicat pe fiecare m.c. de apă folosit în irigarea culturilor, mai ales în condiţiile în care în ţara noastră se înregistrează din ce în ce mai frecvent fenomene de secetă şi arşiţă.
Amplificarea perioadelor de secetă înregistrate în ultimele decenii conduce inevitabil la accelerarea deşertificării şi aridizării.
Extinderea şi amplificarea acestor fenomene s‑a datorat şi continuă să se datoreze neglijării, de multe ori totale, a efectelor negative pe care progresul tehnologic şi industrializarea intensivă le exercită asupra mediului în general şi asupra climatului în special.
Schimbările climatice, aşa cum am menţionat, modifică substanţial caracteristicile diferitelor ţări sau regiuni, restrângând zonele favorabile pentru agricultură, impunând schimbări radicale ale sistemelor de exploatare, sortimentelor de genotipuri vegetale şi animale, tehnologiilor de cultivare a plantelor şi creştere a animalelor, sistemelor de asigurare a ecosanogenezei în ansamblu.
Elementele menţionate sintetic condiţionează nivelul şi calitatea recoltelor care trebuie să asigure necesarul intern de hrană, precum şi produse pentru export. Deşi în ultimii ani au fost obţinute producţii-record, producţiile realizate sunt încă mici, neeficiente economic, şi ca atare departe de a fi competitive cu cele obţinute în multe ţări ale UE, ceea ce face ca România, din ţară exportatoare, să devină ţară importatoare de alimente.
Cercetarea ştiinţifică agricolă românească în ultimele decenii se află într‑un mare impas. Numărul cercetătorilor s‑a redus substanţial, baza tehnico‑materială este insuficientă, cea existentă – mult îmbătrânită. Resursele financiare sunt departe de a fi suficiente pentru crearea unor noi organisme biologice şi tehnologii de cultură care să corespundă provocărilor prezente şi viitoare.
Frecvenţa şi gravitatea secetei şi deşertificării sunt evident accentuate de schimbările climatice globale.
Conform datelor furnizate de Administraţia Naţională de Meteorologie, în secolul al XX‑lea, deceniile 1941‑1950 şi 1981‑1990 au fost caracterizate prin 3 ani de secetă excesivă. Aceeaşi sursă arată că în primul deceniu al secolului XXI ne confruntăm cu 5 ani extrem de secetoşi (2000‑2001, 2001‑2002, 2002‑2003, 2006‑2007 şi 2008‑2009), continuându‑se şi în deceniul al 2‑lea. Inundaţiile catastrofale din acest interval confirmă că ţara noastră este puternic afectată de fenomenul schimbărilor climatice globale, care devin extrem de îngrijorătoare.
Vremea lipsită de precipitaţii este agravată de temperaturi crescute, peste media multianuală, lipsa de apă, vântul, căldura, evaporaţia puternică, exercitând influenţe negative asupra solului, apei din sol, asupra vegetaţiei, păşunilor şi fâneţelor, a plantaţiilor de pomi şi viţă-de-vie, pădurilor şi mai ales recoltelor plantelor cultivate şi animalelor domestice.
Prima resursă naturală, rezerva de apă din sol, care se epuizează prin consumul plantelor şi evaporaţie, atinge frecvent limite corespunzătoare intervalului de ofilire şi coeficientului de higroscopicitate pe adâncimi variabile. Nivelul apelor freatice scade dramatic. Apa freatică şi cea de suprafaţă (râuri, lacuri) sunt influenţate de lipsa de precipitaţii asociată cu temperaturi anormale, resursele reducându‑se uneori până la dispariţie, afectând grav ecosistemele din zonele respective.
Viaţa din sol, a doua resursă naturală esenţială, încetineşte sau stagnează, tulburând ciclurile biologice ale elementelor vitale, îndeosebi ale azotului şi carbonului, cu repercusiuni asupra reducerii fertilităţii solului.
Plantele de cultură reacţionează diferit la secetă, în funcţie de presiunea osmotică proprie celulelor lor şi de apartenenţa lor la grupa de eficacitate fotosintetică, din acest punct de vedere speciile din zonele temperate fiind cele mai afectate.
Plantele expuse secetei îşi accelerează ciclul vegetativ în defavoarea creşterii, nivelul şi calitatea recoltelor fiind mult diminuate. Compoziţia floristică a păşunilor şi fâneţelor se schimbă, reducându‑se speciile de plante cu calităţi nutritive, favorizându‑se îmburuienarea.
În cadrul speciilor cultivate în ţara noastră există diferenţe, unele fiind mai rezistente la secetă (grâul, orzul, rapiţa, floarea-soarelui, sorgul, porumbul, iarba de Sudan, ghizdeiul, sparceta, lucerna), toleranţa fiind condiţionată de diferiţi factori tehnologici, iar alte specii nu sunt pretabile semănatului în condiţii de secetă (cartoful, fasolea, sfecla de zahăr şi furajeră, trifoiul). Gradul de rezistenţă la secetă diferă între soiuri şi hibrizi şi poate fi îmbunătăţit prin ameliorări genetice.
În acest context, subliniez încă o dată rezistenţa superioară a materialului genetic autohton utilizat intens în programele de genetică şi ameliorare. Un exemplu elocvent îl constituie soiurile de grâu create la Institutul Naţional de Cercetare‑Dezvoltare Agricolă Fundulea şi la Staţiunile de Cercetare‑Dezvoltare Agricolă Lovrin şi Turda, soiuri net superioare ca rezistenţă la secetă şi arşiţă faţă de cele străine.
În România sunt unităţi de producţie care, folosind material biologic şi tehnologii performante, adaptate condiţiilor de sol şi climă specifice zonei, demonstrează fără drept de tăgadă potenţialul performant al agriculturii noastre.
Îmi îngădui să menţionez Combinatul Agroindustrial Curtici, jud. Arad, care constituie, din punctul meu de vedere, un model de organizare, administrare şi funcţionare, cu rezultate economice de excepţie, realizate prin valorificarea celor mai performante organisme biologice vegetale şi animale, tehnologii de cultură a plantelor şi de creştere a animalelor, adaptate, dar, pentru a adăuga valoare producţiei agricole, aceasta a fost folosită în mare parte în sectorul zootehnic (zootehnizarea agriculturii), procesată, depozitată şi comercializată prin unităţi proprii ale Combinatului.
O altă unitate productivă este AGRICOS, Insula Mare a Brăilei, unde sunt folosite genotipuri de plante, soiuri şi hibrizi adaptaţi, precum şi tehnologii de producţie corespunzătoare cerinţelor locale; recoltele de grâu, porumb, soia, floarea-soarelui, rapiţă, lucernă, obţinute an de an, sunt competitive cu cele realizate în cele mai performante ferme din UE.
Pădurile, expuse şi ele secetei, au un risc suplimentar, tăieri masive, defrişări şi incendii devastatoare. Rolul pădurilor, de rezervor natural de biodiversitate, de recirculare a apei, de protecţie contra vânturilor, de adăpost şi hrănire a unor categorii de animale, se reduce. Animalele sunt deosebit de vulnerabile în condiţii de secetă, fiind subnutrite, deshidratate, expuse la tulburări gastrice şi diferite alte boli, cu particularităţi funcţie de specie. În asemenea condiţii necesitatea înfiinţării perdelelor de protecţie agro‑forestiere devine tot mai actuală.
Suprafaţa globului pământesc acoperită de ape este de 71%, dar numai 2,5% din volumul total revine apei dulci.
Urmare a exploziei demografice şi a intensificării utilizării apei la nivel mondial în tot mai multe domenii de activitate, resursele de apă dulce disponibile scad treptat şi substanţial.
Dintre principalele sectoare care folosesc cantităţi mari de apă, se detaşează agricultura, ca cel mai mare utilizator de apă dulce; o evaluare făcută în anul 2000 arată că agricultura a folosit 67% din totalul apei dulci disponibile.
Pentru anul 2025 se prevede o creştere a cerinţelor de apă ale agriculturii de 1,2 ori, ale industriei de 1,5 ori, iar a consumului casnic de 1,8 ori. Problema valorificării optime a apei, de orice provenienţă, trebuie privită ca un obiectiv major al cercetării ştiinţifice, al tuturor factorilor implicaţi în dezvoltarea viitoare a societăţii, noile sisteme de irigaţii urmând a fi amenajate conform celor mai moderne realizări în domeniu.
Apa va deveni „cheia de boltă” a sustenabilităţii agriculturii şi, de ce să nu spun, a prezentului şi viitorului omenirii.
Ca rezultat al impactului crescând al schimbării climatului global asupra mediului, resurselor de hrană şi energie, provocarea majoră actuală a agro‑economiei mondiale constă în elaborarea unui nou cadru strategic, menit să conducă la dezvoltarea unei biosocietăţi bazate pe cunoaştere.
Au fost identificate diferite direcţii de acţiune pentru a răspunde principalelor provocări, dintre care menţionăm dezvoltarea durabilă bazată pe cunoaştere, orientarea cunoaşterii ştiinţifice spre aplicabilitate, asigurarea securităţii şi siguranţei alimentare, modernizarea spaţiului rural, eficientizarea valorificării resurselor naturale, sol, apă, energie, conservarea biodiversităţii, durabilitate şi performanţă în agricultură, creşterea competitivităţii pe piaţa agricolă mondială, sincronizarea politicilor duse la multiple niveluri. Aceste probleme şi provocări complexe, interconectate dinamic, trasează pentru cercetarea ştiinţifică agricolă două direcţii de abordare: elaborarea unei agende de cercetare de tranziţie care să răspundă rapid preocupărilor privind dezvoltarea durabilă şi performantă şi asigurarea securităţii şi siguranţei alimentare (1), elaborarea unei agende pe termen îndelungat pentru cercetarea high‑tech, menită să propulseze agricultura, industria alimentară, economiile rurale româneşti şi ale ţărilor din UE în poziţii de competitivitate crescută pe pieţele mondiale (2).
În cei 93 de ani de existenţă a cercetării ştiinţifice româneşti organizate, toate ramurile ştiinţei agricole au acumulat un tezaur de cunoştinţe privind starea resurselor naturale şi dinamica evoluţiei lor în noul context al mediului planetar.
Condiţiile de climă şi mediu, actuale şi de viitor, impun evoluţia unei cercetări ştiinţifice intens inter‑ şi multi‑ disciplinare, care să depăşească limitele sale tradiţionale, devenind o forţă reală de construire a noului tip de bioeconomie.
Convergenţa cunoaşterii rezultată din discipline diferite este esenţială pentru a realiza o mai bună înţelegere a problemelor interdependente, dar şi pentru creşterea fecundităţii ideilor şi utilizării corespunzătoare a noilor oportunităţi create de integrarea europeană.
Susţinerea cercetării ştiinţifice, deficitară pe plan european, dar mai ales naţional, este imperios necesară. La fel de necesare sunt şi sistemele de transmitere spre utilizatori a cunoştinţelor şi rezultatelor dobândite din programele practice de prevenire şi combatere a secetei şi deşertificării, şi nu numai.
O componentă indispensabilă a acestor programe o reprezintă strânsa colaborare între cercetători şi cadre didactice din învăţământul agricol universitar, orientată spre intensificarea activităţii de educaţie a viitorilor specialişti sau a unor categorii deja specializate, activitate care să fie mai adaptativă, atractivă şi multifuncţională.
Consider că trebuie intensificate eforturile pentru diseminarea cunoaşterii în rândul populaţiei, care poate să‑şi mărească implicarea în activitaţi şi acţiuni speciale.
Conştientizarea populaţiei trebuie să facă apel la lecţiile date de istorie, şi anume că marile civilizaţii ale omenirii, ca cea asiro‑babiloniană, egipteană, chineză, au apărut şi s‑au dezvoltat în apropierea marilor cursuri de apă, Tigru şi Eufrat, Nilul, Yang‑tze şi Hwang‑Ho, iar unele dintre acestea sunt cunoscute după numele cursurilor de apă, Indusului şi Mekongului.
Civilizaţiile au prosperat când au realizat şi valorificat avantajele oferite de cursurile de apă şi s‑au prăbuşit atunci când comunităţile umane nu au mai fost în stare să asigure funcţionalitatea sistemelor construite, îndeosebi a celor de irigare a culturilor agricole, aşa cum s‑a întâmplat în Mesopotamia.
Seceta şi deşertificarea, ca manifestare dramatică a noilor condiţii de mediu, impun crearea unei solidarităţi naţionale şi mondiale veridice, direcţionate constructiv.
Conferinţa UE „Towards Future Challenges of Agricultural Research în Europe”, Bruxelles, iunie 2007, identifică mai multe direcţii de acţiune, pentru a răspunde principalelor provocări, din care menţionăm dezvoltarea durabilă, care să facă faţă schimbărilor climatice globale în biosocietatea bazată pe cunoaştere, asigurarea securităţii hranei, a spaţiului rural, energiei, biodiversităţii şi durabilităţii agriculturii, cunoaşterea ştiinţifică orientată spre aplicabilitate, creşterea competitivităţii pe piaţa mondială agricolă, elaborarea unei politici clare şi a unei orientări instituţionale prin sincronizarea politicilor duse la multiple niveluri.
Ca ţară cu potenţial real pentru agricultură, România trebuie să „construiască” şi să organizeze o cercetare ştiinţifică agricolă modernă, durabilă şi performantă, multi şi poli‑disciplinară, capabilă să furnizeze progres ştiinţific, rezultate şi soluţii de certă valoare.
Cu optimismul care mă caracterizează, exprim convingerea că, utilizând resursele de care dispunem, putem consolida potenţialul agricol românesc şi prevedea un viitor durabil şi performant pentru agricultură, în vederea asigurării securităţii şi siguranţei alimentare naţionale şi face faţă competiţiei dure puse pe bazele cunoaşterii ştiinţifice naţionale, europene şi mondiale.
Avem o misiune de onoare, misiunea de a feri de poluare, degradare sau distrugere solul, apa, aerul, mediul planetar, misiunea de a spori cunoaşterea umană şi de a o folosi creator, în scopul asigurării perenităţii vieţii şi durabilităţii performante.
Cristian Hera
