Aura Christi în dialog cu Andrei Filip
Aura Christi: Mărturisesc din capul locului că, gândind întrebările pentru acest dialog, nu m-am putut debarasa de senzaţia că aveţi un imens noroc, domnule doctor Andrei Filip. Aţi crescut şi v-aţi format într-o familie de mari oameni. Aţi urmat meseria practicată de Tatăl dvs., doctorul Mircea Filip… Vorbiţi-ne despre părinţii dvs. Care e modelul adolescenţei dvs.? L-aţi păstrat şi la maturitate?
Andrei Filip: Desigur că este un imens noroc ca o pasiune să se transmită din tată în fiu, noroc ce sper să nu ne 
părăsească. Sper ca şi eu să pot transmite băieţilor mei dragostea pentru om şi pentru sănătatea lui, aşa cum am primit-o eu. Seriozitatea, dorinţa de a-ţi face corect meseria, de a învăţa mereu, de a te perfecţiona, de a fi în pas cu noul, de a fi uman, de a empatiza cu bolnavul, le-am învăţat de la tatăl meu. Mama mea, fosta mea profesoară de liceu, cea care este şi managerul clinicii, are o deviză: pacienţii să fie trataţi cum ar dori ea să fie tratată. Aceasta este atitudinea care se cere tuturor din clinică. Cinstea, corectitudinea, cultul lucrului bine facut, le-am învăţat de la părinţii mei, aşa cum şi ei au învăţat de la părinţii lor. Mă bucur că am şi eu lângă mine o soţie care mă susţine aşa cum mama mea a fost mereu alături de tatăl meu, lăsându-i timp să se dedice meseriei, să performeze. Modele? Când ai privilegiul să te naşti într-o familie în care domneşte respectul pentru om, respectul şi dragostea pentru meseria pe care o faci, nu trebuie să cauţi în altă parte modele. Ele au fost şi rămân aceleaşi… Îmi cereţi să vă vorbesc despre părinţii mei. Este foarte greu să-ţi descrii părinţii. Ei fac parte din tine, este aşa cum te obişnuieşti cu ochii sau nasul tău pe care îi vezi în fiecare zi în oglindă… Cum poţi să spui ce ochi are mama ta când tu o percepi ca cea mai frumoasă şi mai bună dintre toate?! Sunt căprui şi blânzi când mă privesc cu drag, sau întunecaţi şi înlăcrimaţi, când mă privesc cu tristeţe pentu că fără să vreau am supărat-o, sunt plini de flăcări când… Nu ştiu ce să vă spun, m-aţi pus în încurcătură, pentru că îmi iubesc părinţii mai presus de ce au realizat ei în viaţa socială şi nu m-am gândit să-i analizez ca pe un personaj dintr-o carte, chiar dacă preferată… Cum e tata? V-am spus că este modelul meu şi cred că am spus totul!
În copilărie am avut nevoie de ajutor ca să-mi corectez un uşor strabism. Stăteam departe de centru şi mă ducea la exerciţiile ortopice bunica mea maternă, care m-a crescut şi care nici ea nu vedea bine: avea cataractă bilaterală. Ajutându-ne unul pe altul – eu, un copil de 4- 5 ani, ea o bunică de 66 de ani – am reuşit mereu să ajungem unde trebuia, cu tramvaiul care trebuia şi să mă fac bine. Şi ea şi-a recăpătat vederea printr-o operaţie de cataractă, pe care aş fi vrut să o fac eu, dar pe care a făcut-o profesorul Olteanu! Nu am putut să o operez pe ea, dar în bunicile pe care le operez, o văd pe bunica mea care mi-a pus creionul în mână şi care tăia pentru mine un pui din care eu nu mâncam decât… splina, în care voiam să văd locul fiecărui organ… Şi bunica a fost educator: profesor, educatoare… Să nu credeţi că nu aveam şi un bunic! El era părtaşul meu la prostioare, la el mă gândesc, când sunt trist şi caut un zâmbet care să-mi aducă seninătatea copilariei. N-am avut fraţi sau prieteni în afară de verişorii mei, dar bunicul era mereu tovarăşul meu…
Când, în timpul revoluţiei s-a tras în casa noastră dintr-o eroare, bunica s-a întins peste verişoara mea s-o ocrotească… Poţi uita acest detaliu? În nici un caz eu… Voia să mă fac doctor ca să am grijă de ea… Am iubit-o şi a trăit 90 de ani. Aş vrea să mai pot strecura bomboane în buzunarele bunicului, să urmăresc cum aţipea la televizor şi credea că nimeni nu observă… Am avut o copilarie fericită şi aş fi mândru să spună la fel şi copiii mei cândva…
■ Ce întâmplări, accidente, oameni, profesori v-au marcat destinul? Tatăl Dvs. vorbeşte mult şi atât de frumos despre satul copilăriei şi al tinereţii sale din Ardeal. Consideraţi acel loc mirabil o matrice formatoare?
■ Pentru mine matricea formatoare a fost familia mea. Satul copilăriei tatălui meu este locul unde mergeam în vacanţe. Acolo erau bunicii paterni, în Munţii Apuseni, la Baia de Arieş – un loc încărcat de frumuseţe şi legende. În copilărie ajungeam acolo cu mocăniţa. Era un tren cu o viteză uluitoare: puteai cobori să culegi flori şi să te urci înapoi în vagon. Bunicul avea nişte ochi albaştri minunaţi, pe care i-a dorit mama mea pentru mine şi pe care, măcar în parte i-am moştenit şi eu şi băieţii mei. Era invalid de război şi nu a fost uşor pentru bunica mea să îngrijească patru copii: bunicul şi trei băieţi. Deşi părea fragilă, uneori depăşită de obligaţiile zilnice, a ajuns la vârsta de 86 de ani. De unde şi-a tras puterea? Cred că din dragosea de mamă, din dorinţa de a vedea şi a veghea cu dragoste ceea ce Dumnezeu a hotărât că poate să-i mai lase şi să se roage pentru cei pe care Domnul i-a luat la El: soţul, un băiat şi nepotul pe care l-a crescut… Sunt convins că pe alte căi suntem legaţi de locul în care au vieţuit şi au visat străbunii noştri… Deşi satul, astăzi oraş, este departe, ţinem legătura cu cei rămaşi acolo. Sunt fericit că am putut fi împreună anul acesta, de Sărbătorile Pascale, şi sper să fim împreună încă mulţi ani!… Bunicul nu mai este. Era un om corect şi riguros: în fiecare vară îl punea pe tatăl meu să lucreze ca muncitor, să coboare în mină, ca să înveţe să aprecieze munca şi oamenii. Considera că munca îl formează pe om şi nu cred că a greşit…
■ Ce au însemnat anii de facultate pentru dvs.? Ce rol a avut domnul doctor Mircea Filip în alegerea meseriei dvs.? Vă invit să-i faceţi un portret Tatălui dvs. Alcătuiţi un tandem uman şi profesional fără reproş cu acesta.
■ Am avut norocul să pot începe activitatea de formare oftalmologică, ca ucenic alături de tatăl meu, încă din anul doi de facultate. Cred că faptul ca tatăl meu este oftalmolog a avut un rol decisiv în a-mi alege meseria, pentru că niciodată nu mi-am dorit să devin altceva. Alegerea meseriei mele n-a fost un accident din moment ce mi-am ales meseria tatălui. M-a impresionat pasiunea lui, dragostea lui pentru ceea ce facea, admiraţia mamei mele pentru meseria tatălui, deşi şi meseria ei de profesor era închinată omului, chiar dacă în alt mod, aş spune, la fel de nobil. Caracterizarea tatălui meu este simplă: un foarte bun tată şi profesor; şi acum, alături de colegii mei, facem parte dintr-o echipă minunată. Cred că exemplul experienţei tatălui meu, elanul, energia şi setea de nou a tânărului, sunt benefice într-o activitate. La noi, la clinică, acestea sunt prezente zi de zi.
În meseria mea trăiesc în fiecare zi situaţii limită. Fiecare operaţie este o încercare şi o mare responsabilitate: vederea acelui om. Îmi fac meseria cu foarte multă dragoste, răbdare, pasiune, şi îmi doresc ca pacienţii mei să urmeze sfaturile date pentru a obţine ce ne-am propus: VEDEREA, pe care toţi ne-o dorim bună, până în ultima clipă a vieţii. Nu degeaba se spune: scump ca ochii din cap, scump ca lumina ochilor! Teama oricărui medic, indiferent de specialitate, este că de multe ori oamenii nu ascultă sfaturile noastre şi se întorc la noi când nu prea mai avem ce face. Este latura umană a problemei… Consider că unul dintre cele mai importante aspecte pentru o evoluţie bună este relaţia care se creează între medic şi pacient. Încrederea este absolut necesară, pentru că nu întotdeauna totul merge uşor, fără complicatii, iar în acele situaţii la limită pacientul trebuie să fie convins de faptul că medicul lui va lua cele mai bune decizii pentru el. Eu am o vorbă: nu totul este uşor, pentru că dacă ar fi uşor, ar face toată lumea! Am avut cazuri complicate în care am luptat luni de zile pentru a ajunge la rezultatul dorit, iar în acel moment al izbânzii… nu există cuvinte pentru a vă spune ce simţim, pacientul meu şi cu mine!
■ „Sunt prada unei boli ce nu mă lasă/ nici să trăiesc şi nici să mor./ Cu-o sfântă aprindere, potrivnic-amoroasă,/ cu duhul Tău mă iau mereu la trântă.// Te voi învinge? Bucuria unei/ izbânzi m-ar arunca în disperare:/ sunt ca un pin pe marginea lagunei/ cu rădăcina-n luturi mult prea rare.// Ai să mă birui? N-o să mă condamne/ triumful Tău netulburat, căci ora/ judeţului va bate-n mine, Doamne,// cu limbă moartă vine tuturora./ Osânda noastră, cea din haos dată,/ e să pierim sau să-nviem de-odată.”
Am reprodus un psalm, un psalm divin, semnat de unul dintre cei mai mari şi cei mai iubiţi poeţi români din perioada postbelică: Ştefan Aug. Doinaş.
În ce raporturi sunteţi cu Tatăl cel din Ceruri?
■ Desigur că eu nu scriu psalmi, dar iubesc, respect şi slujesc creaţia Lui – omul! Şi desigur că n-aş putea s-o fac fără ajutorul Lui pentru care mă rog şi pentru care îi mulţumesc clipă de clipă. Când eşti cu bisturiul în mână şi se întâmplă să-ţi tremure inima, te uiţi în sus! Când îţi vezi copiii crescând, te uiţi în sus! Când te bucuri că ai lângă tine părinţii, te uiţi în sus! Când te întorci acasă, obosit şi bucuros că totul a fost bine, iar acasă te întâmpină zâmbete… tot în sus te uiţi! Ştii că nu eşti niciodată singur… Vă întrebaţi poate ce înseamnă singurătatea pentru un oftalmolog? Cred că orice om are nevoie, firesc, de momentele lui de singurătate. Nu în sensul că nu mai vrei să ştii de nimic şi de nimeni, ci în sensul de a fi cu tine însuţi, de a te întoarce în tine şi de a te analiza în raport cu ceea ce eşti şi ceea ce vrei să fii şi să faci. Apoi, este grija perpetuă pentru cel de curând operat, teama de a nu apărea ceva neaşteptat şi uneori o epuizare fizică sau psihică… Singur nu pot fi atâta timp cât familia este alături de mine, atâta timp cât inima şi mintea îţi sunt pline… Eu vorbeam de singurătatea în faţa încercărilor, problemelor, singurătate care nu există când ştii că acolo, sus, este Cel care ne-a creat, ne veghează şi ne ajută la greu.
■ Cum aţi reuşit performanţa de a transforma Clinica Amaoptimex într-o instituţie, unde se fac minuni? Am avut parte de experienţe neverosimile, deci, adevărate în clinica dvs. Prin urmare, vorbesc în cunoştinţă de cauză.
■ Ama Optimex este un vis devenit realitate, prin muncă şi seriozitate, prin respect faţă de tine şi faţă de pacient. Clinica noastră este un loc unde oameni sunt trataţi de oameni ca nişte oameni. Când un om are o problemă de sănătate trebuie încurajat şi sprijinit, el trebuie să simtă medicul alături de el, trebuie să simtă că nu e singur în faţa 
unei probleme. Ama Optimex este aşa cum este datorită echipei minunate, formate din peste 50 de oameni, sloganul nostru fiind Împreună suntem cei mai buni. Noi toţi, medicii oftalmologi din clinica Ama Optimex, am fost formaţi şi suntem produsul Echipei de aur a oftalmologiei româneşti, înfiinţate de către prof. dr. Mircea Olteanu şi dezvoltate apoi de către prof. dr. Benone Carstocea. Echipa noastră este îndrumată de către conf. dr. Mircea Filip şi este formată din medici excelenţi atât din punct de vedere profesional, cât si uman: dr. Carmen Dragne, dr. Miruna Nicolae, dr. Grigorios Triantafyllidis, dr. Monica Apostolescu, dr. Ileana Ungureanu, dr. Irina-Luminiţa Lutic, dr. Gabriel-Sinha Furedi, dr. Carmen Toma şi nu în ultimul rând anestezista noastră, fără de care nu am putea face operaţiile, dr. Cristina Antonescu. Toţi am fost colegi de rezidenţiat la Spitalul Militar Central din Bucureşti; relaţia noastră este bună de atunci. Echipa de asistente este, consider eu, desăvârşită. Activităţile lor sunt împărţite pe cabinete, investigaţii şi sala de operaţii, fiecare dintre ele fiind supraspecializată pe activitatea ei.
Optica medicală este dotată cu echipamente de ultima generaţie, ce permit efectuarea ochelarilor în sistem automatizat. Opticienii sunt şcoliţi şi permanent specializaţi, pentru a putea oferi cele mai bune servicii de optică medicală.
■ Aţi făcut numeroase stagii în străinătate, aţi participat la nenumărate congrese, simpozioane departe de hotarele ţării, în clinici prestigioase ale lumii, unde vi s-au făcut propuneri de a rămâne. De ce aţi ales să rămâneţi acasă?
■ Medicii, asistentele, opticienii şi optometriştii, departamentul tehnic, mergem la congrese şi specializări de câteva ori pe an pentru că în meseria noastră trebuie să fii mereu în pas cu ce este nou. Acasă este tradiţia, familia, prietenii. Îmi doresc să oferim românilor acces la oftalmologie modernă, de calitate, la ei acasă. Oftalmologia evoluează cu o viteza ameţitoare, iar noi, medicii, trebuie să ţinem pasul cu tot ce este nou. Astfel, în fiecare an mergem la numeroase congrese şi schimburi de experienţă în clinici de specialitate din întreaga lume. Vă pot spune cu mândrie că oftalmologia românească este la cel mai înalt nivel.
■ Cum apreciaţi gradul de performanţă al oftalmologiei româneşti?
■ În România exista câteva centre oftalmologice care se ridică la cele mai înalte standarde mondiale. Există medici excelenţi, cu mare dorinţă de a progresa, echipamente moderne şi performante. Sunt mândru de privilegiul de a fi oftalmolog român. Oftalmologia românească şi-a creat prestigiul prin oameni mari care au ştiut să clădească împreună tot ce avem astăzi. Câteva nume reprezentative ale oftalmologiei româneşti sunt: părintele oftalmologiei moderne româneşti, prof. dr. Mircea Olteanu, prof. dr. Petre P. Vancea, prof. dr. Paul Cernea, dr. Alexandru Radian, prof. dr. Benone Carstocea, prof. dr. Monica Pop, prof. dr. Mihai Pop, prof. dr. Mihai Călugăru, prof. dr. Dorin Chiselita, conf. dr. Mircea Filip, conf. Vasile Potop, dr. Călin Tataru, dr. Florin Balta, dr. Marian Burcea, prof. dr. Liliana Voinea.
■ Cum aţi defini meseria de medic-oftalmolog? Ce riscuri există în cazul implantului de cristalin la suferinzii de cataractă miopigenă?
■ Este o meserie superbă, nu te poţi plictisi niciodată, fiind în permanentă dezvoltare. Asta înseamnă că avem acces la tehnologie modernă, permanent învăţăm şi ne perfecţionam, şi nu în ultimul rând, cunoaştem oameni noi în fiecare zi. Ca în orice meserie, dacă o faci cu dăruire, te consumă.
Cataracta este o afecţiune prin care lentila din interiorul ochiului îşi pierde progresiv transparenţa, devenind opacă. În cazul în care pe parcursul evoluţiei cataractei apar dioptrii cu minus, aceasta se numeşte cataracta miopigenă. Pacientul constata o modificare permanentă a dioptriilor, pentru o perioadă de timp, începând să vadă bine la aproape. Operaţia de cataractă poate să dureze doar 7 minute, se face cu anestezie locală şi are un grad de reuşită de peste 99%. Complicaţiile, deşi rare, pot fi: infecţii, inflamaţii, hemoragii, dezlipire de retină, vicii de refracţie, distrofie corneană ş.a.m.d. În clinica noastră încercăm să rezolvăm cât mai multe dintre problemele oftalmologice existente: cataracta, reducerea dioptriilor, glaucom, degenerescenţa maculară legată de vârstă, retinopatie diabetică, strabism ş.a.m.d. Pentru a putea obţine rezultate minunate, avem echipamente performante, ultramoderne. Şi pentru că vă spuneam că totul evoluează permanent şi că nu ne putem plictisi, îmi face plăcere să vă aduc la cunoştinţă că în luna mai a acestui an vom aplica în premieră naţională, în clinica noastră, cea mai modernă metodă de corectare a dioptriilor, ce utilizeaza exclusiv laserul cu femtosecunde. Această tehnică reprezintă evoluţia chirurgiei refractive cu laser şi se adresează celor ce au miopie şi/ sau astigmatism şi poate corecta până la 10 dioptrii sferice şi pâna la 5 dioptrii cilindrice.
■ Relativ recent un prieten m-a întrebat cum mi-am petrecut ziua. M-am auzit răspunzându-i nu fără uimire: m-am rugat şi am muncit; de fapt, asta fac tot timpul: mă rog şi muncesc. Ce înseamnă pentru dvs. cultul muncii?
Descrieţi-mi, vă rog, o zi din viaţa doctorului Andrei Filip.
■ O zi din viaţa mea se împarte între familie şi meserie. Încerc să nu fie geloasă una pe alta… Încerc. Nu pot să spun că un parinte sau un chirurg nu se roagă… Este în subconştient o rugăciune perpetuă ca totul să fie bine, ca familia să fie sănătoasă, ca pacientul să nu aibă probleme, să poată vedea din nou şi să se bucure de viaţă lângă cei dragi. Pentru mine cultul muncii este cultul lucrului bine făcut. Nimic nu se compară cu bucuria că ţi-ai făcut treaba bine, cinstit şi corect, că poţi privi o faţă luminată de un zâmbet cald de mulţumire…
■ Ce vă ajută, vă sprijină în meseria dificilă pe care o practicaţi? Ce vă împiedică? Vă rog să-mi vorbiţi despre echipa Amaoptimex. Ce înseamnă a munci în echipă?
■ Aşa cum v-am spus, familia are un rol foarte important în viaţa unui medic, pentru că toţi avem nevoie de echilibru şi afecţiune, pe care la clinică să le putem oferi pacienţilor. Chiar dacă am puţin timp liber, încerc să-l petrec cât mai mult cu prietenii mei, care întodeauna m-au susţinut şi încurajat în ceea ce fac. Sunt un om care are mulţi prieteni şi pot spune că îmi fac permanent alţii. Mulţi dintre ei îmi sunt şi pacienţi, alţii au devenit din pacienţi, prieteni.
Echipa este foarte importantă pentru că este a doua familie, de multe ori petrecem mai mult timp împreună decât cu cei de acasă, toţi ne completăm, fiecare are rolul lui. Nimeni nu poate face totul bine singur, dar ce face trebuie să facă cel mai bine. Având o echipă aleasă, unită şi bine pregatită, poţi oferi servicii aşa cum le oferă Clinica Ama Optimex. Dintre medici, pot spune că toţi am fost colegi de rezidenţiat la Spitalul Militar din Bucureşti, de mulţi ani o clinică oftalmologică de mare prestigiu, şi că în viaţa privată suntem prieteni. M-aţi întrebat ce mă impiedică în exercitarea meseriei: nu mă împiedică nimic, dar pot spune că lipsa timpului este singura piedică de a face mai mult.
■ Cum vă trageţi sufletul la sfârşitul unei zile de muncă?
■ Casa este locul în care mă pot relaxa, împreună cu „echipa” mea de viaţă, soţia şi cei doi copii. După ce termin programul de la clinică, abia aştept să ajung acasă să petrec puţinul timp rămas alături de ei. Ne ascultăm unul pe altul şi ne bucurăm împreună că… suntem împreună! Credeţi-mă, nu e puţin. La sfârşitul fiecărei zile, mă uit în sus şi mulţumesc…
Mai 2014
