Alexandru Surdu: Vişeul de Sus. La sediul cavalerilor marmaţieni
Multe s-au schimbat de atunci. S-au înălţat şi au căzut marile împărăţii; s-au adâncit şi s-au şters multe graniţe; s-au alăturat şi s-au despărţit ţările, numai Pasul Prislop, care îi desparte şi îi leagă pe români de români, prin care au plecat şi s-au întors la vremea cuvenită cavalerii marmaţieni, este la fel. Aşa a fost şi aşa va fi, cu voia Bunului Dumnezeu, pentru totdeauna.
Delegat de către Preşedintele Academiei Române, Acad. Ionel Valentin Vlad, descendent din două familii nobiliare maramureşene: după tată, Vlad de Sălişte, după mamă, Timiş de Borşa, am
ajuns la Vişeu în 11 septembrie 2015, de cu seară, cum se zice, şi am bătut în poartă la Sediul Cavalerilor Marmaţieni de pe strada Libertăţii. M-a întâmpinat cu braţele deschise Castelanul Ion Piso dela Zernes, marele nostru tenor (che bella voce!), un „şagunisto vero”, care a cântat la ultima „comandă”, după interzicerea obiceiurilor, atât de frumoase, ale elevilor Liceului „Andrei Şaguna” din Braşov. Asta s-a petrecut în 1947. Dar Castelanul poartă cu mândrie şi astăzi chipiul de şagunist, ca şi subsemnatul şi şagunistul nostru mai tânăr Acad. Ioan Aurel Pop, Rectorul Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca şi Acad. Emil Burzo, Preşedintele Filialei Cluj a Academiei Române, care ne-am dat întâlnire aici în „Inima Marmaţiei” cu ocazia lansării de carte a lui Alexandru Filipaşcu, Enciclopedia Familiilor Nobile Maramureşene de Origine Română (Editura Eikon, Bucureşti, 2015.)
Şi ne-am spus deviza noastră a şaguniştilor: Litteris et Virtuti! şi salutul nostru: Servus!, după tradiţie, sub privirea îngăduitoare a Nobilei Doamne Livia Piso, din familia Filipaşcu (Filipciuc) de Dolha şi Petrova, atestată prin strămoşul Bogdan de Dolha, liber-baron de la 1405. Să nu-ţi vină să
crezi că a doua zi de dimineaţă, în Rotonda Magna a Castelului Marmaţian, când buciumaşul a sunat din tulnic de la balconul cu zăbrele, sala era plină de urmaşii Nobilimii Maramureşene, care ne salutau cu mâinile ridicate: Părintele Stareţ Sofronie Perţa de Ieud, a cărui familie descinde din Dumitru de Ieud, fiul voievodului Balc, cu atestare de la 1384; Părintele Gavriş Vancea de Onceşti, cu descindere din românul Onciuc, fiul lui Lupu Stan, care era liber-baron la 1366; Ioan Petrovai de Petrova, cu atestare din 1326 sau Vasile Iuga de Sălişte, descinzând din Nicolae de Sălişte, fiul voievodului Ştefan şi nepotul lui Bogdan Vodă, cu atestare documentară din 1353. N-o spunem noi, ci este scris în diplomele păstrate, pe care le-a scos la lumină Alexandru Filipaşcu, a cărui Enciclopedie o avem de-acuma fiecare la casa lui.
Alexandru al V-lea din familia Filipaşcu-Filipciuc (1902-1952) a fost doctor în filosofie la Roma şi în teologie la Lemberg, profesor de religie, primarul Sighetului (1933-1938), autor al primei istorii a Maramureşului (premiată în 1941 de Academia Română). Din 1948 a fost profesor de istorie la Institutul Teologic din Cluj. Arestat în 1952, a murit la Canalul Dunăre-Marea Neagră.
Alexandru Filipaşcu a continuat cercetările întreprinse de înaintaşii săi: Ioan Mihaly de Apşa (Diplome Maramureşene din sec. XIV şi XV, Sighet, 1900), membru corespondent al Academiei Române din 1901; Ioan cavaler de Puşcariu (Date istorice privitoare la familiile nobile române, vol. I şi vol. II, Sibiu, 1892, 1895), membru de onoare din 1977 şi titular al Academiei Române din 1900.
Ne întoarcem la sfârşit de secol 19 şi început de secol 20, când bărbaţii aceştia iluştri, descendenţi ai vechii nobilimi române din Transilvania, voiau să transmită generaţiilor de atunci, pe baza documentelor care le-au fost accesibile, că adevărata istorie a teritoriilor ocupate şi conduse succesiv de forţe străine este cu totul alta decât aceea pe care au încercat reprezentanţii extremişti ai străinilor s-o prezinte întregii lumi.
S-a petrecut un fenomen, care se tot repetă, în cazul ocupanţilor prin forţă a unor teritorii. Reprezentanţii acestora se străduiesc, comiţând falsuri grosolane, să justifice starea de fapt. Pe scurt: în loc să spună că au cotropit un teritoriu care nu le aparţinea, şi corect ar fi să-l părăsească, sau cel puţin să acorde şi populaţiei autohtone aceleaşi drepturi, ei încearcă să schimbe istoria, să-i considere pe băştinaşii sedentari ca migratori, venetici, primitivi etc. În multe cazuri reuşesc acest lucru, mai ales când localnicii nu dispun de documente din care să reiasă adevărul. Aceasta a fost şi situaţia românilor din Transilvania până în preajma anului 1900.
Aşa-numitele „descălecate” ale voievozilor şi ale cnejilor din Transilvania, care le aparţinea, fireşte, înainte de invaziile străine, păreau, lipsite de documentaţia scrisă, simple mituri, povestiri, legende, cum le mai consideră şi astăzi, din păcate, chiar unii pretins istorici şi pretins români.
Cel mai important este faptul că diplomele, care atestă vechimea şi anterioritatea populaţiei româneşti faţă de străinii ocupanţi, au fost acordate chiar de către regii acestora, începând cu Carol Robert de Anjou (1308-1342), de origine franco-napolitană, primul care instituie autoritatea militară asupra regiunii centrale a Transilvaniei. El avea interesul să-şi extindă dominaţia spre Nord şi Est, dar, în acelaşi timp, să acorde privilegii conducătorilor autohtoni, pentru apărarea teritoriilor limitrofe. Acesta a fost şi cazul zonei maramureşene, cu deosebirea că aici, ca şi în Sud-Estul Transilvaniei, nu era un consens general în acceptarea suveranităţii regale, în ciuda superiorităţii militare a trupelor acesteia, care nu puteau totuşi controla direct toate regiunile, unele dintre ele fiind şi colonizate cu germani şi secui, tot cu atribuţii grănicereşti.
Marmaţienii erau organizaţi în obştiile tradiţionale româneşti, în care familiile aveau un rol fundamental, iar capii de familii erau aleşi sau se impuneau pe zone rurale mai întinse (sate) drept conducători, cneji sau voievozi. Conducătorii aveau atribute locale: administrative, de împărţire a terenurilor agricole, a pădurilor şi păşunilor; juridice, de aplanare a conflictelor, de unde şi denumirea de „jude”; militare, de instruire, organizare şi conducere a tinerilor apărători ai comunităţii şi luptători. Cnejii conduceau mai 
multe comunităţi având un sediu adesea fortificat, aveau armată permanentă şi slujitori care adunau dările de pe întreaga zonă a cnezatului. Voievodul era conducătorul suprem al cnezatelor, fiind ales pentru merite deosebite, în special militare. Fiii cnejilor şi ai voievozilor le moşteneau atributele, ceea ce denotă instituirea tradiţiilor nobiliare, pentru menţinerea cărora erau însă adesea nevoiţi să lupte. Adversităţile între cnezate erau soluţionate de către voievozi, iar cele dintre voievozi erau decise prin războaie.
Aceasta era situaţia din preajma venirii armatelor regale care au instituit un regim de ocupaţie militară a Transilvaniei centrale, după războaiele succesive din 1316 până în 1321. Cert este că după 1320 apar şi diplomele lui Carol Robert de Anjou prin care sunt recunoscute titlurile şi posesiile voievozilor şi cnejilor români din Maramureş. Editorii Enciclopediei lui Alexandru Filipaşcu menţionează 14 voievozi consemnaţi cu aceste titluri nobiliare româneşti în diplomele regale dintre anii 1326 şi 1463 şi tot atâţia conducători de cnezate, care sunt şi delimitate teritorial cu denumirea localităţilor care se păstrează neschimbate până în zilele noastre: Cosău, Surduc, Bârsana, Sarasău, Săpânţa, Iapa, Apşa, Cuhea, Săcel, Vişeu, Moisei ş.a.
Numele cnejilor şi voievozilor sunt însoţite de numele localităţilor pe care le aveau în posesie sau din care proveneau cu particula „de”, considerată nobiliară, şi pe care o moşteneau şi urmaşii pe linie paternă. Voievodul Bogdan este menţionat în 1343 ca woywoda de Maramorosio.
După împărţirea ulterioară a Maramureşului în comitate şi subordonarea acestora administraţiei regale, diplomele acordă nobilimii maramureşene titlurile uzuale: Homo Regius (170 de nobili români); comite (11); vice-comite (60); pretori şi vice-pretori (peste 500); jude (74), din cele 458 de familii nobiliare româneşti din Maramureş, menţionate în Enciclopedia lui Al. Filipaşcu, la care se mai adaugă 7 baroni, ale căror titluri se obţineau după fapte de arme deosebite, independent de gradele nobiliare administrative.
Restul familiilor nobiliare maramureşene sunt menţionate în diplome regale pentru întărirea dreptului la proprietăţile moştenite sau pentru obţinerea de noi terenuri. Titlurile nobiliare asupra proprietăţilor au fost revizuite periodic, după documentaţia oferită de Al. Filipaşcu până prin anii 1768, când mai aveau valabilitate, fiind apoi înlocuite cu temutele cărţi funciare.
Familiile nobiliare maramureşene aveau şi însemne speciale, blazoane şi steme. Blazoanele erau înconjurate de ornamente convenţionale, în care apăreau de regulă deasupra scutului un coif de armură, coroana şi un braţ de armură îndoit de la cot cu o sabie în mână – sabia este curbă cu aspect de iatagan). Blazoanele vechi voievodale nu au ornamente, adică le lipseşte coroana, ca simbol al regalităţii străine, cât şi anexele armuriere de tip cavaleresc. Între 1300 şi 1400 ne putem imagina că blazoanele erau pictate chiar pe scuturile cu care sunt reprezentaţi cavalerii din vremea aceea. Fiecare nobil era un cavaler (germ. Ritter, mag. Lovag), care făcea parte din cavaleria cnezală sau voievodală, chiar dacă era şi conducătorul vreunei banderii de pedestraşi. Blazoanele apăreau şi pe steaguri şi stindarde.
Faptul că marmaţienii reprezentau pentru regalitatea maghiară o forţă militară de tipul cavalerilor cruciaţi, care putea să apere graniţa de Nord a Transilvaniei, o constituie şi situaţia specială că aici n-au fost colonizaţi cavalerii războinici, cum s-a petrecut în sud-estul Transilvaniei cu cavalerii teutoni şi în sud-vestul Transilvaniei cu cavalerii ioaniţi. În toate cazurile ordinele cavalereşti, inclusiv marmaţienii, erau folosiţi şi pentru extinderea graniţelor.
Voievodul Dragoş de Giuleşti, în slujba regelui Ludovic de Anjou, trece cu cavalerii marmaţieni Pasul Prislop (1359) şi ocupă Nordul Moldovei de astăzi. Armata maramureşeană poartă câteva lupte victorioase cu trupele polone ale regelui Cazimir al III-lea care nu voiau să cedeze teritoriul ocupat după retragerea tătarilor. Este vorba despre prima „descălecare” a cavalerilor marmaţieni în Moldova. Voievodul Dragoş se întoarce prin Pasul Prislop cu o parte din armata sa, după ce a întemeiat în Moldova o formaţiune statală condusă de fiul său Sas Vodă.
În anul 1365 voievodul Bogdan de Cuhea se revoltă împotriva regalităţii maghiare şi trece cu armata sa de marmaţieni prin Pasul Prislop în Moldova (al doilea „descălecat”), îl învinge pe voievodul Balc, fiul lui Sas Vodă de Moldova, şi întemeiază un stat independent de regalitatea maghiară. Voievodului Bogdan i-a urmat la domnie Laţcu Vodă. Pasul Prislop (se pare că „prislop” înseamnă tocmai „pas” sau „trecătoare” în slava veche) a rămas puntea de trecere şi de legătură dintre românii celor două principate.
Îndeletnicirile cavalereşti-militare ale marmaţienilor au continuat şi în secolele următoare, ei fiind remarcaţi şi răsplătiţi cu grade nobiliare şi donaţii de toţi regii Ungariei. Au existat şi cazuri de răzvrătire şi participări la răscoale, după a căror înăbuşire, multor marmaţieni le-au fost confiscate proprietăţile. S-au remarcat însă şi cu aceste ocazii. La răscoala lui Rakoczi au participat 800 de cavaleri marmaţieni şi 4000 de pedestraşi (1703-1711), conduşi de Pintea de Borşa, care după înăbuşirea răscoalei devine haiduc (Pintea Viteazul). În anul 1717 cavalerii marmaţieni au repurtat o victorie strălucită împotriva armatei tătarilor care se retrăgeau, la Surduc şi la Borşa, conduşi de Popa Lupu.
Faptele de arme ale cavalerilor marmaţieni sunt nenumărate. Este de ajuns să amintim de Regimentul II Valah de infanterie grănicerească din armata Austriei care a participat la lupta contra lui Napoleon, salvând retragerea trupelor austriece la podul de la Arcole (1796) şi periclitând viaţa însăşi a viitorului împărat. Vitejia marmaţienilor se datora şi faptului că banderiile lor armate erau formate din militari înrudiţi, din aceleaşi sate, adesea fârtaţi (fraţi de cruce), care, spre deosebire de mercenari, se luptau până la moarte. Aşa au făcut-o şi în Primul Război Mondial. Despre vitejia şi faptele de arme ale celor peste 10.000 de marmaţieni, care au luptat în Galiţia, Serbia, Ucraina şi Italia a scris pe larg Laurenţiu Batin de Berbeşti, comandant al Poliţiei de Graniţă din Maramureş, în monumentala sa lucrare Maramureşul şi Maramureşenii în Primul Război Mondial, Edit. Grinta, Cluj-Napoca, 2014.
Se vor împlini în curând 100 de ani de la Marea Unire. De atunci, marmaţienii noştri şi-au legat soarta, la bine şi la rău, de a românilor, trecând cu greu peste consecinţele îngrozitoare ale Pactului Ribbentrop-Molotov, peste un al Doilea Război Mondial, peste o dictatură sălbatică şi, în fine, peste clipele euforice ale căderii comunismului şi ajungând în zilele noastre să-şi facă un bilanţ şi să-şi aducă aminte de originea lor nobiliară. Asociaţia „Bogdan-Dragoş” a urmaşilor nobilimii maramureşene, de curând înfiinţată la Sighetul Marmaţiei, îşi are totuşi centrul spiritual la Vişeul de Sus, în „Castelul” cavalerilor marmaţieni, în care se ţin adunările. Cum se făcea pe vremuri, cu sute de ani în urmă.
Multe s-au schimbat de atunci. S-au înălţat şi au căzut marile împărăţii; s-au adâncit şi s-au şters multe graniţe; s-au alăturat şi s-au despărţit ţările, numai Pasul Prislop, care îi desparte şi îi leagă pe români de români, prin care au plecat şi s-au întors la vremea cuvenită cavalerii marmaţieni, este la fel. Aşa a fost şi aşa va fi, cu voia Bunului Dumnezeu, pentru totdeauna.
