Cum se numea Marea Zeiță
Mihaela Helmis: Cum te caracterizezi, Simona Laiu? Ce eşti astăzi?
Simona Laiu: Dacă ar fi să mă privesc ca pe un punct central în jurul căruia gravitează mai multe cercuri, m‑aș defini astfel: într‑o primă instanță, mamă. Sunt româncă, fiica tatălui meu, moldoveancă, profesor de istorie, dar și custodele cămășilor mele. Toate aceste dimensiuni mă definesc și mi le asum în funcție de provocările și responsabilitățile fiecărei zile.
Și eu trebuie să adaug: sora, verișoara, strănepoata…
Da, toate suntem, într‑un fel, strănepoatele Marii Zeițe. Indiferent de numele sub care a fost adorată – Hestia, Bendis, Cibele – toate purtăm în noi forța de a da viață, de a regenera prin sacrificiul nostru ca mame, surori, prietene sau iubite.
De mică mi‑au plăcut Legendele Olimpului şi apoi vizitele în Grecia, templele, coloanele, mersul la Cnossos; m‑a marcat foarte mult să văd palatul, sau la Akrotiri, pe Santorini să văd fresca aceea cu Marea Zeiţă. Ca istoric îmi place să înţeleg ideile, cum se conectează între ele şi întotdeauna caut să merg cât mai departe pe firul istoriei, căutând originea ideilor care au mișcat omenirea. De acolo şi numele paginii mele de Facebook pe care promovez colecția mea de port țărănesc și național, Grădina Hestiei. De ce Hestia? În momentul în care am vrut să aflu cum se numea Marea Zeiţă, care era stăpâna arealului nostru, m‑am lovit de tăcerea istoricilor, deoarece în preistorie nu există o scriere în sens propriu care să ne lase numele ei. Scrierea prin semne pe care o avem noi pe cămăşi este o proto‑scriere cu pictograme, prevalentă în tot arealul Vechii Europe, iar cercetătoarea Marija Gimbutas susține că aceste semne sunt la baza formării Linearului A al minoanilor cretani, care a dat naștere scrierii elenilor. Aceasta proto‑scriere ne semnalează prezența Marii Zeițe, dar nu o numește. Găsim abia mai târziu în scrierile istoricilor greci primele nume ale Marii Zeițe în lumea strămoșilor daci, care uneori este numită Bendis sau Bendita, iar uneori Hestia… Cămășile au o natură fragilă, şi totuşi semnele de pe ele, prin valoarea conferită lor, au supravieţuit până la noi.
…Spui, Simona Laiu – istoric, psiholog, muzeolog și specialist în arte liberale cu studii la Universitatea York din Toronto, Amsterdam și Universitatea Stanford, cu o teză despre costumul național românesc – și o faci în numele regăsirii. Ce era acea expoziţie intitulată „O frumuseţe aparte: îmbrăcămintea populară românească”? Și ce e cartea ta, adevărată teză, intitulată: „Rolul costumului naţional în făurirea României moderne”? De altfel, afirmi în cunoştinţă de cauză că o sinteză a cercetărilor şi a cărţii tale ar fi faptul că „există un costum naţional care este o încoronare a identităţii româneşti de la mijlocul secolului al XIX‑lea şi prima jumătate a secolului al XX‑lea, iar acest costum naţional a fost creat de doamnele din înalta societate, tocmai pentru a sprijini românimea în a se vedea, dinlăuntru și dinafară o singură ţară”. Cum ai ajuns, Simona Laiu, să vezi un nou tip de costum între costumele populare, unul care să nu fie deja minuțios cercetat de iluștrii nostri etnologi?
Arta textilă
Uitându‑mă în istorie, am constatat că există o mare corelare între aceste costume naționale şi istorie şi avem astfel patru faze pe care eu le‑am numit costumul românesc, şi anume ce era românesc între straiele pe care le purtau atunci boieroaicele, apoi costumul naţional sau popular, costumul naţional de curte – curtea Palatului Peleş, Curtea de Vară a reginei Elisabeta şi a Regelui Carol – şi, în fine, costumul pan românesc, costumul care a unit toate teritoriile ţării noastre într‑o Românie Mare. Şi călătoria are un capăt, de fapt, mai multe capete… Într‑o societate, nimic nu se formează din neant. Ideile, evenimentele, invențiile, toate sunt născute din nevoile de schimbare necesare bunei conviețuiri în societate și care vin în mare parte de la elitele fiecărei societăți, fie ele artistice, aristocratice sau intelectuale. Acestea rafinează nevoile societății și, în timp, acționează. Există o concepție greșită în lumea specialiștilor de port țărănesc despre arta textilă a țărăncii românce pe care boieroaicele au imitat‑o (costumându‑se la baluri de societate în straie asemănătoare celor țărănești, dar fără adevăratele lor virtuți tehnice și spirituale) și chiar au diluat‑o prin coruperea normelor și canoanelor originale țărănești. Ceea ce nu s‑a înțeles până acum însă este faptul că, în multe cazuri, articole de port românesc au fost atribuite portului țărănesc, fără a se ști că materialele, schemele cromatice, chiar și modelele broderiei, și executarea tehnică de multe ori au aparținut acestei elite și nu doar în secolele XIX și XX. Da, la mijlocul secolului al XIX‑lea ne‑au trebuit aceste documente textile ţărăneşti la care să ne întoarcem şi să ne referim pentru a ne redescoperi. Dar, în acelaşi timp, când ne uităm în vechile izvoade pictate pe pereții vechilor noastre biserici vedem domnii țărilor române cu familiile lor și boierimea secolelor XV‑XVIII, înveșmântați în straie confecționate la curțile lor. Realizăm din varii documente, precum foile de zestre, că la curțile boierești și domnești a existat o mare industrie textilă activă la cel mai înalt nivel artistic și calitativ. Domnițele lucrau, soţia și fiicele domnitorului Constantin Brâncoveanu făceau marame și cămăşi. Deci, ele toate au ştiut să brodeze si o făceau la curțile domnești și boierești, unde lucrau și țărăncile și roabele țigănci. Mulţi dintre aceşti fanarioţi au fost domni când în Moldova, când în Muntenia. Marile familii boiereşti mergeau, circulau, aduceau idei din străinătate, din Istanbul, unde se duceau mereu de nevoie sau, precum Regina Maria, în vacanţă. Știm că majoritatea oamenilor de la sate se căsătoreau cam în aceeaşi comunitate unde se cunoșteau mulți generațional, pentru a nu‑şi despărţi pământurile. Când eram studentă la Stanford, am dat la bibliotecă de nişte documente de vânzare de la târgul de sclavi din Constantinopol în care erau descrise două sclave creștine furate din jurul Mării Negre în secolul XVI. Pe ambele le chema Maria, ambele blonde cu ochi albaștri (caracteristici care ridicau prețul femeilor), însă una dintre sclave știa să brodeze, motiv pentru care a fost vândută pe mult mai mulți bani decât cealaltă femeie. Avem și exemple autohtone, de exemplu a doua soție a lui Vasile Lupu a răscumpărat o sclavă cercheză brodeză de la târgul de sclavi din Brăila și plătise pentru ea prețul a patru case. Această cercheză a adus cu ea la curtea domnească a lui Vasile Lupu arta acului bizantin din îndepărtatele ei meleaguri. La un moment dat Brâncoveanu a adus‑o pe cea mai mare cusătoreasă din Constantinopol la curtea lui. Nu ne este greu să înțelegem cum domniţele şi ţărăncile care erau acolo au tras şi ele cu ochiul la cum şi ce face brodeza bizantină şi cel mai probabil și‑au perfecționat și adăugat la portofoliul de tehnici și modele. Acele idei și tehnici treceau şi la „clasele de jos”, unde erau alte materiale, alte posibilități, dar întotdeauna a existat acest dialog creativ între clasele sociale. Să ne gândim la Regina Maria, la Regina Elisabeta, care au promovat costumul de curte și pan‑național, şi la felul în care vedeau ţărăncile aceste costume născute din portul lor strămoșesc din Argeș și Muscel, dar şi cum țărăncile şi‑au îmbunătăţit sau, după unii etnografi, l‑au stricat, portul regional adaptându‑l, transformându‑l după moda domnească. Iar în primul sfert al secolului XX, după moda „etno‑urbană”, ca să o numim așa… A existat tot timpul această filtrare care a contribuit la evoluția acestui tip de strai românesc identitar.
Una este costumul naţional şi portul meu tradiţional, regional, ţărănesc, de mare sărbătoare, când e vorba de nuntă sau de mers la horă. Costumul național e altceva…
Da. Interesant este că niciun etnograf, nicio carte de etnografie n‑a putut răspunde la această dilemă până acum, pentru că se mergea exclusiv pe analiza costumului țărănesc regional şi a trebuit să vină un istoric iubitor de port românesc – pornit peste hotare, ca mine – și să unească aceste capete de inel. De fapt, etnografia este o disciplină desprinsă din istorie în perioada marilor expoziții internaționale ale secolului XIX, când se construiau montaje ca în filmele zilelor noastre cu sate, cu clădiri, diorame, pentru a integra porturile naționale ale diverselor state participante. De exemplu, când s‑a mers, la un moment dat, la expoziția internațională de la Paris din 1867, românii au construit Biserica Mănăstirii Curtea de Argeş, bineînțeles, la scara mai mică, dar exact cum e ea, pentru a contextualiza cultural și a contura identitatea noastră ca popor. Noi am învățat de la primii care au făcut aşa ceva şi au dat lecţii în domeniul acesta: danezii, norvegienii, suedezii, deci ţările „de sus”.
Când ne‑am prezentat, ca țară și neam, la primele expoziții universale, toate popoarele recent eliberate de sub otomani, ne‑am dus cu aceeași moștenire și deviza: „Noi suntem urmaşii Bizanţului”, am zis‑o noi, au zis‑o sârbii, au zis‑o bulgarii, au zis‑o grecii… Toţi ne‑am prezentat bisericile şi costumele țărănești ca pe cei mai valoroși martori culturali, dorind foarte mult să arătăm că noi nu suntem „orientali”, nu suntem otomani și să fim recunoscuți drept europeni. Cum ne diferențiem, totuși, unii de alții, românii de bulgari, de sârbi și de unguri? Vedem în aceste mari expoziții internaționale că avem în comun croiul cămăşilor drepte, şi atunci, marile doamne, mamele costumului național, cum erau Elena Cornescu și Anica Racoviță Davila, au văzut că în Regat există această cămașă tripartită cu altiţă, cu încreţ şi cu râuri, şi pe ea s‑au focalizat atunci când au creat costumul naţional. Sub otomani, elita noastră nu avusese voie să poarte straie de influenţă vestică, nemţeşti, cum li se mai spunea. Otomanii se temeau să nu complotăm împotriva lor cu regii Europei. Înainte de uciderea lui Constantin Brâncoveanu, domnii și marii dregători purtau „cămăşi româneşti zi şi noapte”, cum zice secretatul lui, italianul Anton Maria Del Chiaro, cămăși pe care domniţele le coseau la Curte şi în atelierele curţii domneşti. La fel erau şi boierii care purtau aceste cămăşoaie dedesubtul straielor bizantine, apoi al celor otomane și peste care puneau apoi caftanul care inițial venea direct din Bizanţ şi avea mai multe denumiri, în funcţie de materiale, de unde şi cum era tăiată mâneca. Multe dintre acele elemente s‑au pierdut, dacă însă ne uitam la frescele care au decorat interiorul bisericii Mănăstirii Curtea de Argeş, vedem acolo cum soția lui Neagoe Basarab, Despina Milița, poartă deasupra cămășii o piesă de îmbrăcăminte care nu mai există. Abia apoi poartă graniţa, acel soi de mantie‑caftan. Dacă ne uităm la frescele bisericilor bizantine ale vechiului Imperiu Roman de Răsărit, vedem cum se înveșmântau bizantinii și constatăm că aveau aceste însemne ale puterii pe piept care se aseamănă atât cu piesa de îmbrăcăminte dispărută din garderoba Despinei Milița, cât și cu epitrahilul din straiele liturgice preoțești.
În perioada paşoptistă, părinții și bunicii boierilor revoluționari purtau încă işlic, în timp ce ei purtau straie vestice. Odată cu schimbările survenite în urma Tratatului de la Kuciuk-Kainargi din 1774, sub Protectoratul Rusesc, boierii şi marii dregători din Valahia şi din Moldova nu au mai fost siliți să‑și trimită copiii gaj la Istanbul și au avut voie să‑i trimită la studii la Paris și Berlin. Odată reveniți acasă din capitalele Europei, tinerii boieri au inițiat marile schimbări sociale și revoluții ale secolului al XIX‑lea. Aceste schimbări radicale erau atunci – ca și astăzi – împinse de burghezia înstărită, condusă de marii bancheri și industriași ai lumii de la vremea respectivă, și care își dorea puterea prin răsturnarea marilor imperii cu structurile și ierarhiile lor încleștate şi stabilirea unui nou sistem de guvernare și structură socială, în care să aibă puterea de a determina mersul lumii.
Noțiunea de națiune
Ideea de națiune s‑a născut din nevoia de a înlocui aristocrația conducătoare. Noțiunea de națiune s‑a clădit pe baza trecutului comun, a visurilor de viitor comune, pe baza limbii, a culturii comune, a etniei. Aceste principii s‑au pus în practică odată cu Revoluţia Franceză şi au continuat în secolul al XIX‑lea, astfel încât, la 1848, peste 50 de revoluții au avut loc în toată Europa. Noi n‑am fost cu nimic mai prejos decât alte ţări europene, chiar dacă am fost sub otomani atâta amar de timp. Erau în aceeaşi stare şi nemţii, şi italienii, peste tot erau mici state şi principate conduse local, de exemplu, în Germania, erau peste 300. Sub extraordinarele presiuni ale acestor schimbări sociale, în acest secol al națiunilor, secolul al XIX‑lea, s‑au produs unificările statale. Odată eliberați de otomani, grecii au purtat așa‑numitele „straie ale libertății”, care erau de fapt un set de straie țărănești din Pind, transformate și purtate de noua familie regală a Greciei. Tinerele noastre domnițe, în dorința lor de a‑și arăta sprijinul pentru ideile naționaliste au început să poarte și ele straiele acestea grecești, ale libertății, care erau în vogă. Însă domnițele noastre, precum Marițica Bibescu, n‑au fost mai prejos de grecoaice și au zis probabil: „Să cercetăm și să vedem de fapt care sunt straiele libertății noastre?” Uitându‑se pe pereții bisericilor, ai mănăstirilor, văzând ce purtau străbunii lor în tablourile votive, au găsit firul libertății în straie pe care țăranii le făceau și purtau aproape neschimbate! Astfel au creat aceste prime „straie românești’, cum o vedem pe Mariţica Bibescu îmbrăcată în extraordinarele tablouri făcute de Carol Popp de Szathmari sau în cel de Lecca. Vedem, atât în primele fotografii ale lui Satmari, cât şi în gravurile realizate pentru expoziţia din 1867 de la Paris, porturi regionale uluitoare. Am putea să‑l numim, fără exagerare, printre primii etnografi de la noi. Din Ardeal era Bariţiu, care încă din anii 1830 a început cercetările în acest scop şi se plângea că au dispărut straiele autentice din satele ardeleneşti. Primele costume care au fost duse la expoziția de la Paris în 1867 au fost cele ale lui Carol Popp de Szathmari, ale doamnelor Racoviţă din familia Goleștilor, ale lui Alexandru Odobescu… Constantin Alexandru Rosetti, a cărei soție a servit ca muză pentru „România Revoluționară” a lui Constantin Daniel Rosenthal, a apelat la doamnele din înalta societate să‑şi ajute soţii, fraţii, fiii să creeze o identitate românească prin care să se susțină visul unirii. Un proiect foarte dificil, unirea nu era dorită nici de mulți boieri, nici de multe puteri internaționale. De exemplu, pe plan local, boierii moldoveni pierdeau mult din puterea pe care o aveau în Moldova, la Iași, mutând capitala noului stat la București. Existau mișcări antiunioniste puternice care trebuiau să combată mișcările unioniste pregătite de boierii susținători ai unirii – precum frații Golești, care au cheltuit averile personale pentru realizarea unirii…
Toate aceste detalii, ale acestui fel de sinteze reprezentative național la jumătatea secolului al XIX‑lea, e nevoie de privirea complexă.
Pe mine, sigur, m‑au ajutat studiile și experiența profesională, faptul că am făcut istorie, psihologie, apoi am făcut muzeologie, am lucrat în muzee din Canada, dar mai ales colecția personală de articole de port țărănesc și național. Toate experiențele și preocupările, pasiunea mea pentru textile și legăturile cu specialiștii în textile atât români, cât și străini (etnografi, istorici, colecționari, meșteri artizanali, țărani români de la care am cumpărat piese), au creat o bază de date pe care am putut clădi cercetarea mea. Ca istoric, am vrut să mă duc până la pânzele albe şi să găsesc răspunsuri la întrebări imposibile cum ar fi: de unde vin primele semne? Astăzi, cu ajutorul tehnologiei de descifrare a ADN‑ului, descoperim cine suntem ca popor, cei care trăim pe teritoriul ţării noastre. După toate valurile de popoare care au trecut peste teritoriul țării noastre de‑a lungul istoriei – goţi, ostrogoţi, celţi, slavi, cumani, huni – cercetătorul Mihai G. Netea spune că din studiile sale proto‑genetice rezultă că structura genetică a românilor deține 3 componente cruciale: 30% din gene vin de la strămoșii din paleolitic și mezolitic (de exemplu, locuitorii din Peștera de la Cioclovina, Peștera Muierii), 45‑50% din gene provin de la populațiile neolitice (ale culturilor Cucuteni, Boian, Criș, Hamangia), iar ultimele procente, de aproximativ 20%, provin de la strămoșii indo‑europeni, dacii. Așadar, cultura noastră s‑a clădit, strat după strat, de mii de ani, din aceste mari 3 straturi. Pentru mine este interesant să aflu cine erau, ce gândeau, la ce se rugau, ce sperau acești strămoși. Avem aceste semne care sunt vii, trăiesc prin noi, cei care continuăm să le coasem, să le purtăm și promovăm.
Valorile noastre fundamentale
Dar se vede cu ochiul liber: unele sau multe din semne le întâlnim și la vecinii noștri, nu‑i așa?
Da, aceasta era și dilema „mamelor” costumului naţional, care atunci când au intrat în contact cu porturile celorlalte popoare la expozițiile internaționale, şi‑au pus problema evidențierii noastre, a unicității noastre în comparație cu vecinii noștri bulgari, sârbi, croați, unguri și ruși. Explicația marelui savant Nicolae Iorga pentru similaritățile porturilor țărănești, vizual și lingvistic în unele cazuri, este că pe teritoriul țării noastre s‑a aflat vatra din care toți și‑au tras seva, că noi deținem matrița originală…
Astăzi se pune întrebarea: mai putem învia noi acea mișcare extraordinară de renaștere a portului şi a valorilor care existau în perioada formării României Mari?
Ca să se mai nască acea mișcare astăzi, când parametrii sociali după care ne ghidăm și nevoile țării s‑au schimbat, este imposibil. Dezvoltarea costumului național care s‑a născut din efortul elitelor de a uni Principatele Române s‑a oprit la câțiva ani după ce România s‑a unificat în urma Tratatului de la Versailles în 1919, după ce s‑au integrat cu succes noile teritorii formând trupul Regatului României. Ne‑am dorit apoi să ne industrializăm, să ridicăm nivelul de trai al românilor, a urmat Al Doilea Război Mondial, după care au venit comuniștii care au distrus aproape tot ce s‑a clădit în perioada interbelică. Distrugând elitele intelectuale și patriotice ale țării, comuniștii au distrus acea ordine socială, acel optimism care cuprinsese Regatul României în perioada interbelică. Atunci aproape că s‑a schimbat fibra noastră națională, rolul fiecăruia și legătură firească pe care o aveau oamenii unii cu alții și în raport cu țara prin schimbarea valorilor noastre fundamentale. Acest lucru a fost direct reflectat în textilele produse de țăranii români în perioada comunistă, când și‑au pierdut pământurile, animalele, dar mai ales rolul de coloană vertebrală a neamului, pe care l‑au jucat de secole.
Pentru că am avut satisfacția să văd cum se poate gândi refacerea unei cămăşi care reînvie, cred că m‑aş bucura să aflu care e povestea ei. Ce se citeşte în această ie, de fapt?
În primul rând, este o cămaşă din nordul Moldovei (acolo ele se numesc „cămăşi”, nu ii), din care numai mânecile au rămas. Mânecile sunt tripartite, deci au altiţă, încreț şi râurile, care sunt costişate. Este o cămaşă din secolul al XIX‑lea, care devenise parte dintr‑un fel de față de masă formată din mai multe broderii din diverse zone ale lumii, din Maroc, Grecia, Anglia, inclusiv aceste două mâneci complete, în bună stare, dar cărora le lipsea pieptul şi spatele pentru a fi întrupate în cămaşa care a fost cândva. S‑a cerut să fie scoase din acea adunătură de pe faţa de masă, din acel „ONU” textil, şi s‑a cerut să fie din nou cămaşă, să fie purtată, deoarece era brodată cu foarte multă grijă, era foarte frumoasă, cu nişte semne forte puternice.
Ea… cămașa, s‑a cerut…!?
Da, ea! Am simţit nevoia să împart acest gând cu o prietenă, Raluca Jurcovan, care este şi pictoriţă de icoane; e o fiinţă extrem de delicată şi sensibilă. I‑am încredințat mânecile și, după mai bine de un an în care ea a stat cu aceste mâneci şi le‑a gândit pieptul şi spatele, am decis împreună semnele, puii care vor fi adăugaţi pe piept şi pe spate, felul de pânză, materialele, nuanța pânzei… Aici a fost iarăși o aventură, deoarece mânecile, fiind atât de vechi, aveau patina timpului. Culoarea lor şi culoarea inului vechi nu este acelaşi lucru cu o bucată de pânză nouă, ca spuma laptelui, din zilele noastre. Atunci doamna Mariana Neacșu, conducătoarea șezătorii „Vatra Satului”, a ţesut o bucată de pânză special pentru reînvierea acestei cămăși din Bucovina. Acest material era foarte apropiat de culoarea şi de fibra originală a cămăşii. A durat până să fie terminată de brodat şi apoi prinse toate părţile împreună, până s‑a făcut festonul de la brezărău etc. Așa că am văzut cum s‑a născut, cum a renăscut, în mâinile unei femei frumoase din zilele noastre, aceeaşi cămaşă, aceeaşi energie, a creatoarei sale de acum mai bine de 150 de ani.
Mihaela Helmis în dialog cu Simona Laiu
