Victor Voicu: Intelectualii, puterea şi tehnologia: mari împliniri istorice şi mari aşteptări ale prezentului
Elita românească a reuşit, în cursul anului 1918, cea mai strălucită împlinire a visului românesc: România întregită, Marea Unire! Elita românească din Basarabia, Bucovina şi Transilvania a reuşit, în scurt timp, să ajungă la conceptul, devenit realitate, de la autonomia regională la decizia de unire cu România
Aparent, sau poate real, modul în care a fost formulat acest titlu poate sugera că va fi abordat raportul dintre cei care îşi bazează activitatea şi influenţa pe capacitatea unei minţi educate, adesea performante, de a rezolva sau crea în domeniul ştiinţei, artei, tehnicii etc., şi relaţia lor cu puterea politică. Raportul
dintre intelectuali şi tehnologie ar putea fi şi mai complex, încât, prin tehnocraţie, intelectualii pot ajunge direct la putere. Oricum în „spatele” elitei politice se admite că există sau ar trebui să existe o elită de tehnocraţi, chiar dacă nu sunt vizibili. Elita intelectuală, adesea, este privită de către societate cu rezerve datorită neimplicării în soluţionarea întrebărilor, neajunsurilor, conflictelor şi derapajelor societăţii în general. (v. şi Mircea Eliade, 1934) Lenin considera că intelectualul este ineficient şi indecis, mai exact, „sovăielnic” şi, implicit, fără potenţial de conducător. Cu excepţia sa, desigur! Stalin îi numea pe intelectuali „ingineri ai sufletului omenesc” şi-i dirija spre educaţia mulţimii în spiritul idealurilor comuniste. Cine nu se adapta, dispărea fizic. Mulţi au fost sacrificaţi de regiunile comuniste. Decapitarea elitei intelectuale în România de către comunism a început după 1947. Nu puţini intelectuali s-au înregimentat politic, dovedind, o mai mare sau mai puţin vizibilă fidelitate faţă de putere. Statutul de intelectual cu dedicaţie, cu sacrificii şi riscuri este întâlnit frecvent în evoluţia societăţii noastre, a culturii şi civilizaţiei româneşti de-a lungul a câteva sute de ani. O condiţie a prezenţei şi vizibilităţii intelectualului în societate, adesea împotriva curentului, care să vizeze binele majorităţii, presupune caracter, fermitate, adesea, riscuri.
De fapt, intelectualul este legat, adesea, de poporul său, de o stare de spirit complexă şi durabilă denumită patriotism. Cuvântul de origine greacă sau latină – patrie – stă la originea etimologică a acestuia. Patria, naţiunea este cea căreia îi suntem devotaţi. Imaginea patriei este singura divinitate care ne este permis să o cultivăm, spunea prin 1792 Abbé Sieyès. „Natiunea există înaintea tuturor. Este la originea a orice. Este legea însăşi”. Spunea în context. Revoluţiile franceze şi americane au dezvoltat conceptul şi l-au aplicat, enunţând ca noi repere majore, patria-naţiunea şi noua comandă, statul (The Nation, July 15, 1991). Patriotismul implică dragostea de ţară (terra), identificarea cu aceasta, mai ales, în privinţa bunăstării ei şi a compatrioţilor. Folosirea alternativă a noţiunilor de naţiune sau naţionalism a generat uneori confuzii, adesea deliberate. Se analizează cele două aspecte definite de patriotism şi naţionalism drept realităţi care vizează afecţiunea şi instinctul, versus relaţia morală. George Orwell sintetizează termenii sub aspectul atitudinii defensive, versus atitudine ofensivă. Naţionalismul se referă la putere, aderenţii săi dorind mai multă putere şi prestigiu pentru naţiunea lor, în care se subscrie şi individualitatea sa. Patriotismul este defensiv, presupune devotamentul pentru un anume loc, cultură şi mod de viaţă şi care nu se doreşte a fi impus altora.
Intelectualii, în genere, acceptă să adere la cele două dimensiuni ale relaţiei lor cu naţiunea. Alţii – nu. Exemplu, Lev Tolstoi consideră patriotismul stupid şi imoral, deoarece patriotul preferă o singură ţară şi numai una se califică şi promovează interesele sale, pe seama altor ţări, prin orice mijloace, inclusiv războiul. Este de înţeles o asemenea opinie, dacă ne reamintim că Lev Tolstoi se referea clar la puterea ţaristă! Diverse alte obiecţii şi critici sunt marginale, deoarece chiar un patriotism total, complet, ca să zicem aşa, implică o credinţă în meritele ţării sale şi nu presupune că o ţară este mai bună decât altele. În esenţă, patriotismul este o legătură socială între compatrioţi, invizibilă şi impersonală, dar nu ireală sau imaginară. Aspectele critice la adresa patriotismului figurează mai mult pe latura intelectuală a analizei decât pe creditul moral. Patriotismul este o expresie a ataşamentului faţă de patria în care ne-am născut şi am crescut şi reprezintă gratitudinea patriotului faţă de beneficiile vieţii şi mediului, în contextul social al poporului său şi al regulilor sale morale. Patriotismul este o importantă componentă a identităţii. Este considerat de mulţi o obligaţie morală sau chiar nucleul dur al moralităţii.
Loialitatea patriotului are ca obiect patria şi statul. Dar aceasta nu presupune că patriotul va suporta şi va susţine orice guvernare la putere în ţara sa! Implicit, naţiunea nu presupune un „statu quo” al puterii. Din contră, naţiunea este presupusă ca un proiect. Opoziţia faţă de un guvern se bazează pe caracterul, istoria si aspiraţiile ţării. Patriotismul de acest tip este critic şi raţional. Dar nu atât de raţional şi de constrâns, încât patriotismul să devină unul emasculat în locul unui patriotism real. (după Alasdair Mc Intyre, 1984) Patriotismul poate furniza o alternativă la naţionalism, ca etos al unui stat funcţional.
***
Intelectualitatea românească, elitele (politice şi intelectuale) româneşti au, din punct de vedere istoric, ocazia să marcheze superbe momente de luciditate, ataşament, sacrificiu şi înalt patriotism faţă de crezul lor în edificarea şi consolidarea Naţiunii Române şi a Statului Naţional Român. După Revoluţia lui Tudor Vladimirescu, noua generaţie, matură la 1848, marchează o strălucită pagină în istoria românilor. Formată şi educată în spiritul culturii occidentale, această superbă generaţie 1848 din Ţara Românească, Moldova şi Transilvania, au dat măsura devotamentului pentru poporul din care se trăgea.
În Ţara Românească se remarcă activitatea lui Nicolae Bălcescu, profetul şi martirul, Gheorghe Magheru, Costache Romanescu, Grigore Bengescu, Popa Şapcă, Ion Heliade Rădulescu, Cristian Tell, Ioan Maiorescu, Iancu Obedeanu, Nicu Locusteanu, Ştefan şi Nicolae Golescu, C.A. Rosetti şi Ion C. Brătianu. În Moldova – cca. 50 de tineri revoluţionari, printre care Alexandru Ioan Cuza, Costache Negri, D. Canta, Vasile Alexandri, Al. Russo, Mihail Kogălniceanu. Ultimul redactează programul mişcării revoluţionare. De remarcat că Mihail Kogălniceanu – intelectual şi om politic de mare anvergură, cel mai important om politic român al sec. al XX-lea – este reprezentantul prestigios al celor două-trei generaţii din 1840-1900, care au construit România Modernă. Mihail Kogălniceanu este un reper de mare anvergură ca om politic şi om de cultură al românilor, a fost omul cu mintea cea mai rânduită din sec. al XX-lea românesc, un mare caracter, riguros, cu o profundă gândire politică, un mare orator istoric şi literat, un spirit întemeietor şi moralizator al naţiei. Kogălniceanu şi compatrioţii din generaţia lui au creat premizele şi au înfăptuit ceea ce s-a concretizat ulterior: momentul astral al Marii Uniri din 1918. În Transilvania, Adunarea de la Blaj, din mai 1848, marchează hotărârea românilor de a lupta pentru libertatea lor.
Avocatul Avram Iancu organizează armata de voluntari români care obţin victorii împotriva armatelor maghiare. Liderii revoluţiei transilvane sunt: Avram Iancu, Alexandru Papiu Ilarian, Ioan Axente Sever, Simion Balint, Simion Bărnuţiu, Ioan Buteanu, Petru Dobra, Timotei Cipariu, Ioan Dragoş, Ioan Sterca-Şuluţiu, David Urs de Margina, majoritatea intelectuali de anvergură.
Marxismul nu adoptă şi nu agrează în conceptele sale fundamentale patriotismul. Marx consideră că muncitorul nu are patrie şi evident mesajul lui de bază viza unirea proletarilor din toate ţările în contextul comunismului mondial. Aşa s-a sperat. Neomarxismul actual însă îşi reconsolidează speranţele, „lucrând insidios”, pe lângă globalizare, care, conform unor analize aprofundate, este un dezastru educaţional şi cultural la nivel global şi presupune o implicită dezumanizare. Realizarea Marii Uniri din decembrie 1918 este rezultatul unui proces de formare a conştiinţei identitare, a unei lupte pe multiple planuri, soldate cu succese de etape, cu sacrificiile aferente: Revoluţia lui Tudor Vladimirescu, Revoluţia de la 1848, Unirea Principatelor 1859, Războiul de Independenţă 1877, Primul Război Mondial şi consecinţele politice majore, la nivel european.
Elita românească a reuşit, în cursul anului 1918, cea mai strălucită împlinire a visului românesc: România întregită, Marea Unire! Elita românească din Basarabia, Bucovina şi Transilvania a reuşit, în scurt timp, să ajungă la conceptul, devenit realitate, de la autonomia regională la decizia de unire cu România. Etosul şi patriotismul elitei intelectuale şi politice din Basarabia şi Transilvania sunt rezultatul unei înalte instrucţiuni, al educaţiei şi culturii componenţilor ei (v. Cornel Sigmirean, 2016 şi Ion Bulei, 2012).
Fiecare naţiune, spune un alt autor (Aurel C. Popovici), trebuie să atingă un grad înalt de cultură pentru a ajunge la înţelegerea cauzei sale. Progresul unui neam depinde de calitatea aristocraţiei sale. Evident, autorul vizează elita intelectuală a neamului românesc. Prestigiul elitei politice şi intelectuale româneşti a reunit într-un efort uriaş şi sacrificiu suprem capacităţile morale şi materiale ale românilor.
Teoria elitelor a cunoscut, în timp istoric, evoluţii şi un declin în raport cu regiunile dominante din anumite zone ale lumii, dar, constituie o alternativă la marxism. Elitele ar putea fi generatoare de idei – suport şi soluţii pentru bunăstare, stabilitate socială, demnitate şi identitate. Ce ne interesează, mai îndeaproape, este măsura în care elitele româneşti au contribuit la evoluţia (contemporană) a României. Tocmai datorită fracţionării acestei elite se disting trei categorii de elite, respectiv unificate ideologic, elite consensuale şi elite în conflict. (George Tibil, 2013)
După primul război mondial, deşi se constată o dezbinare a elitelor, există un consens în probleme fundamentale ale ţării, vizând consolidarea democraţiei şi politica externă prooccidentală. Un moment de conflict, de semnificaţie a elitelor politice şi intelectuale ale ţării, o constituie adoptarea Constituţiei din 1923 de către guvernul liberal I.I.C. Brătianu în contradicţie cu ţărăniştii şi naţional-ardelenii. Există şi alte momente de dezbinare a elitei politice şi intelectuale în prima jumătate a secolului al XX-lea. Aceste conflicte, la nivelul elitei naţionale, au generat instabilitate politică şi, implicit, victime, riscuri la nivel naţional, teroare şi violenţă politică.
Începe prima decapitare a elitei politice şi intelectuale româneşti, fiind asasinaţi, după 1930, patru preşedinţi ai consiliului de miniştri, printre care marele istoric Nicolae Iorga precum şi I.C.Duca, Armand Călinescu şi Gh. Argeşanu.
După cel de-al Doilea Război Mondial începe o nouă şi lungă dramă a elitelor româneşti, o nouă şi amplă „decapitare”. Imediat după terminarea războiului, un scurt răgaz democratic, până în decembrie 1947, este suficient să împartă elita românească în gruparea procomunistă şi prosovietică, şi cealaltă: anticomunistă şi împotriva ocupatiei sovietice. Virajul unor intelectuali de anvergură de partea politicii comuniste a fost denumită „trădarea intelectualilor” (Ana Selejan, Sibiu, 1992). Câştigarea alegerilor de către Frontul Naţional Democrat (Cf. conceptului „contează cine numără…” al lui Stalin) împotriva partidelor istorice, a tranşat şi conflictul cu elitele anticomuniste care au fost neutralizate şi ulterior lichidate fizic, în mare măsură. Pentru exemplificare, vom recurge la datele care ilustrează marea dramă a Academiei Române. În esenţă Academia Română, în 1948, dintr-o instituţie autonomă reprezentativă pentru identitatea, cultura şi ştiinţa românească, devine o instituţie de stat, Academia Republicii Populare Române, subordonată direct Preşedintelui Consiliului de Miniştri, căruia îi raporta periodic activitatea. În noua formă de organizare, Academia Republicii Populare Române, nu se mai regăsesc un număr important de membri marcanţi care au fost anchetaţi şi întemniţaţi. Au rămas, în noua formulă organizatorică, 55 din foştii membri ai Academiei Române, adică sub o treime, ceilalţi 113 membri fiind excluşi prin Decretul de înfiinţare a Academiei Republicii Populare Române. În context, cei excluşi, au fost încarceraţi şi şi-au găsit sfârşitul în închisori mari personalităţi ale culturii şi ştiinţei româneşti printre care Gh. I. Brătianu (istoric), Alexandru I. Lapedatu (fost preşedinte al Academiei Române), Radu R. Rosetti, Alexandru Marcu, Victor Bădulescu, Zenovie Păcliseanu, Gheorghe Taşcă, Mircea Cancicov, Iuliu Maniu, Nichifor Crainic, C. Rădulescu-Motru, Onisifor Ghibu, Pantelimon Halipa, Iuliu Hosu şi alte valori ale neamului. Dintre cei excluşi, menţionăm că aceştia reprezentau vârfuri ale culturii şi ştiinţei româneşti, mulţi de anvergură europeană. Alături de această dramă, cu profunde semnificaţii şi consecinţe pe termen lung asupra evoluţiei şi anvergurii culturii şi ştiinţei româneşti, reţinem deposedarea Academiei Române, prin naţionalizarea din 1948, de toate bunurile mobile şi imobile, obţinute prin donaţii de-a lungul a peste 80 de ani de existenţă. Au urmat şi alte evenimente dramatice care aveau rolul să adâncească drama Academiei Române prin politizarea activităţii şi compoziţiei sale umane.
Sfârşitul regimului comunist în România, la finele anului 1989, nu presupune implicit instaurarea democraţiei, ci o lungă tranziţie cu oscilaţii de tip „un pas înainte, doi înapoi”, evocat de un clasic al marxism leninismului. Nu s-a recurs la o analiză ştiinţifică de fond a căilor şi mijloacelor de trecere de la o societate totalitară la o societate în care legea să primeze, cu un stat de drept consolidat, cu autonomia şi controlul reciproc al celor trei puteri (legislativă, executivă, judiciară) şi o presă lucidă, independentă. Nu a fost practic solicitată Academia Română şi instituţiile din subordine să răspundă la marile probleme de dezvoltare socială, economică şi politică a României contemporane. Rezultatul este plasarea României pe ultimele locuri în Europa, din multe puncte de vedere, deşi are, încă, resurse umane şi elite intelectuale de valoare.
O analiză recentă a stării şi eficienţei elitei noastre politice şi intelectuale (G. Tibil, 2013) evidenţiază, pe de o parte, divizarea acesteia, încă de la începutul anilor ‘90, în raport cu poziţia faţă de noua putere. Această divizare şi stare de conflict îşi are originile în multe caracteristici şi provenienţe: fosta nomenclatură, marginalii şi competenţii. Se disting concret, astfel, persoane care au avut funcţii de decizie în vechiul sistem, tehnocraţii fostului partid comunist, cercetătorii din domeniile politice şi economice, funcţionarii de diferite ranguri şi intelectualii neimplicaţi politic. Ruptura la nivelul celor două grupări politice – cea de la putere şi opoziţia (din fostele partide istorice interbelice) şi-a pus amprenta şi asupra divizării elitelor româneşti actuale. Opiniile conflictuale au vizat probleme majore, cum ar fi, rolul statului, modelul economic cel mai adecvat, politica externă, raportările statului la proprietatea privată, educaţia şi cercetarea ştiinţifică, sistemul sanitar public etc. Se admite că prioritară a fost lupta pentru deţinerea deciziei în administraţie, respectiv, deţinerea pârghiilor pentru decizia macrosocială şi împărţirea beneficiilor rezultate din privatizarea fostelor întreprinderi de stat, privatizări din care ţara, în general, nu s-a ales cu mai nimic (v. Vladimir Pasti, 1994). Percepţia populaţiei privind activitatea instituţiilor fundamentale ale statului este constant negativă. Singurul reazem şi singura asigurare a viitorului par a fi integrarea în Uniunea Europeană şi apartenenţa la structurile Nord-atlantice.
S-a vorbit constant despre schimbare, schimbare cu orice preţ, dar în ce sens şi cu ce ţinte? Practic elitele intelectuale româneşti au ratat ţintele majore ale României după 1989, cu consecinţe grave: destructurare economică (v. şi Mihai Maci, 2014), prăbuşirea periculoasă a şcolii şi educaţiei, emigrarea masivă a generaţiei tinere şi geneza unei periculoase crize de resurse umane, birocratizarea şi corupţia, depopularea satelor şi neglijarea gravă a ţărănimii. Sunt de acord cu analiza autorului menţionat, care susţine că intelectualitatea românească a pierdut controlul asupra învăţământului şi universităţilor. S-a prăbuşit grav cercetarea ştiinţifică românească şi cadrul său instituţional, au dispărut domenii de importanţă majoră sau sunt în prag de dispariţie. Acceptarea şi promovarea mediocrităţii în învăţământ şi în educaţie este un pericol major pentru ţară. Pierderea reperelor, a valorilor naţionale, a referenţialului, a conştiinţei identitare, ne expune grav unor potenţiale evenimente necontrolabile. Evenimentele recente şi semnificaţia lor confirmă, încă o dată, conţinutul Apelului Academicienilor din februarie 2017.
Scriind aceste rânduri, îmi revin în minte cuvintele acad. Dimitrie Gusti din Discursul său de recepţie din 1923. Acesta, fără rezerve, poate fi considerat un testament moral. Dimitrie Gusti subliniează că Academia Română este „mai mult decât un salon închis de conversaţii ştiinţifice şi literare”, ca „aşezământ naţional, ea împlineşte o necesară şi profundă funcţie socială şi etică, atunci, din când în când, la anumite epoci, se impune problema reînnoirii ei, adică trebuinţa Academiei de a se acomoda la o nouă stare şi situaţie naţională”. Şi mai departe: „Academia este un simbol al adevăratei democraţii, al democraţiei aristocrate”.
