O operă absolut copleşitoare
Mihaela Helmis: S‑au împlinit deja, doamnă profesor, doamnă cercetător, doamnă istoric – cred că vă pot spune în foarte multe feluri – doamna Georgeta Filitti, 40 de ani deja de când obţineaţi, după multă muncă, ştiu asta, Premiul Academiei Române. Şi sunt, cum spun, ani buni de atunci, dar cred că sunt importante reperele. Era foarte importantă lucrarea pentru care primeaţi premiul acesta, „Nicolae Bălcescu”, şi apoi cumva cred că vi s‑au aşezat paşii cam în acel domeniu.
Georgeta Filitti: Aveţi dreptate. Ştiţi, cu mine s‑a întâmplat un lucru fericit. Am terminat facultatea în 1961 şi am fost repartizată direct la Institutul Iorga. Şi acolo s‑a întâmplat iar un lucru benefic, pentru că am intrat într‑un colectiv absolut excepţional. Sigur că erau câţiva tineri, mai tineri sau mai puţin tineri în raport cu mine, dar era o întreagă falangă de istorici formaţi între războaie, oameni de mare seriozitate, de mare profunzime, de la care puteai să înveţi nu numai meseria ca atare, ci şi cum să te comporţi. Şi la un moment dat s‑a pus problema care astăzi, din păcate, nu se mai poate materializa, a realizării unor ediţii critice din opera marilor noştri oameni de cultură, nu neapărat istorici prin excelenţă.
Atunci eu fac un salt şi spun că erau 9 volumele pentru care primeaţi acel premiu.
Exact. Eu am intrat în acest colectiv şi am reuşit să acopăr oratoria celui mai mare orator şi unul din marii oameni politici ai secolului al XIX‑lea, şi sigur că munca m‑a pasionat, trebuie să vă spun că sunt vreo două volume şi notele mele sunt mai ample decât textul lui Kogălniceanu. Şi atunci s‑a observat că cine pune mâna pe aceste volume are absolut o imagine a istoriei moderne, pentru răstimpul acesta, 1864‑1891.
Să‑l caracterizăm cumva, din această perspectivă, a celor pe care le‑aţi citit cu atâta acribie şi l‑aţi editat pe marele nostru Kogălniceanu, despre care, din păcate, generaţia mai tânără ştie câte ceva şi prea superficial.
S‑au schimbat foarte multe lucruri şi noi suntem foarte tentaţi… noi suntem un popor cârcotaş, teribil de mult ne place să criticăm totul: tinerii nu se interesează, tinerii nu învaţă, tinerii… e altceva. Atenţia noastră este distributivă astăzi, pentru că avem această posibilitate de a ne informa uşor, cu tot felul de prostioare care pe moment îţi atrag atenţia, dar de fapt nu fac două parale. Iar în domeniul istoriei să ştiţi că lucrul este grav, pentru că arhivele sunt încă pline de documente pe care noi nu le‑am consultat. Vă vine să credeţi că e programul ăsta, Bologna, care tinde să uniformizeze învăţământul în întreaga Europă, că ţinem sau nu ţinem seama de el, asta este o altă problemă, dar superficialitatea îşi spune cuvântul. Şi între altele, nu mai avem cursuri serioase de chirilică, de greacă, de latină şi aşa se face că rămân mii de documente în arhive şi sunt necunoscute. Şi tineri care intră în Facultatea de Istorie acum se pregătesc pentru licenţă, pentru masterat sau doctorat, pun o întrebare foarte de sus: „Dar documentele astea nu sunt pe internet?”. Nu. Nu sunt pe internet, pentru că sunt milioane de pagini acumulate în istoria noastră, de când e scrisă, nu vă mai spun de documentele din afara hotarelor, dar chiar documentele aflate în arhivele româneşti, care rămân necunoscute. Or, această răbdare pe care trebuie s‑o ai, să intri într‑o arhivă, să parcurgi sute de documente şi la sfârşit să faci un studiu de 30 de pagini, aş zice că e o virtute care astăzi nu mai există. Şi problema este de constatare, nu de critică sau de laudă. Dar nu mai există.
Dintre rafturi şi de prin dosare Kogălniceanu cum v‑a apărut?
Mi‑a apărut un om uimitor de bine organizat. Eu mă grăbesc să spun un lucru: această oratorie parlamentară pe care am publicat‑o se afla în dezbaterile parlamentare. Cu alte cuvinte, era publicată, doar că aceste dezbateri sunt foarte puţin cunoscute. Mai sunt două‑trei exemplare în ţară, sigur, au fost şi unele discursuri nepublicate, în dezbateri, şi atunci trebuia să mergi până la scris, şi Kogălniceanu. Mie mi se spune „doamna Kogălniceanu” pentru această ediţie. Doar că, Dumnezeu să mă ierte!, avea un scris, încât nu‑ţi dădeai seama dacă te uiţi normal sau întorci pagina pe dos, pentru că şi el a fost omul epocii. Este perioada e tranziţie de la chirilică la latină, şi atunci e o literă pe care noi o socotim a fi „p”, dar litera asta la chirilică e „r”. Vă daţi seama că mai sunt câteva formule din astea; foarte greu se descifrează Kogălniceanu. Dar nu contează, asta a fost munca răbdurie. Socot că a fost o şansă, pentru că eram tânără, era o muncă de început şi te înşurubează pe scaun. Pentru că munca de istoric, dacă vrei s‑o faci cu răspundere, trebuie s‑o faci şi cu foarte mult calm. Nu te poţi grăbi, nu poţi să răscoleşti lucrurile, căci nu iese nimic. Vă spun lucrurile acestea, pentru că pe urmă eu am repetat experienţa. O să vă mire poate, sunt foarte mândră de ea, chiar dacă au fost unii care nu erau de acord, dar erau absolut subiectivi şi nu insist asupra acestui aspect. E vorba de oratoria politică a lui Nicolae Iorga. Sigur, Iorga rămâne marele nostru istoric, cu o operă absolut copleşitoare, recunoscută în lumea întreagă, dar să ştiţi că a fost şi un parlamentar extraordinar. Şi am reuşit să public şase volume. Trebuie să vă spun un lucru: odată cu instaurarea regimului comunist, s‑a introdus ceea ce s‑a numit „fondul special”…
Iorga a fost fără egal în atac
Adică secret, inaccesibil.
Exact. Sau, dacă auzeai că există cartea cutare a scriitorului cutare, trebuia o motivaţie foarte serioasă ca să ai acces la ea. Până în 2014 s‑a prelungit această interdicţie de a putea parcurge dezbaterile parlamentare din perioada interbelică. De ce? Pentru că, sigur, erau în discursurile lui accente laudative la adresa lui Mussolini, căci ei s‑au cunoscut şi s‑au plăcut foarte mult, el îi admira spiritul gospodăresc pe care‑l manifestase în administrarea Italiei. Acum n‑are niciun rost să discutăm greşelile sau „vina” lui Iorga de a‑l preţui pe Mussolini. Era un fapt. În acelaşi timp, marele istoric era foarte reticent, ca să nu spun mai mult, cu ce se întâmpla în Rusia Sovietică. Şi asta făcea – nu erau numai discursurile lui, era toată activitatea parlamentară a României în acest răstimp. Deci, dezbaterile nu existau. Le cereai – nu erau. Şi, în fine, trebuia să mai faci şi munca de detectiv care convinge. Să ştiţi că ies la iveală o sumedenie de lucruri. Trebuie să vă spun, şi sigur că şi dvs. v‑aţi dat seama, astăzi Parlamentul nostru nu are acest fason, pentru că oratoria a dispărut; nu e oratorie, e o manifestare ciudată…
Din păcate.
Nu mai putem să vorbim de o activitate parlamentară, de un discurs în urma căruia eu, cutare parlamentar, am convins comilitonii de justiţia cutărei legi pe care am adus‑o. Nu e cazul. Deci, e cu totul altă formă de parlamentarism. Dar ce se întâmpla atunci era remarcabil, pentru că oamenii îşi dădeau măsura informaţiei, măsura ştiinţei, majoritatea. Sigur, este excepţia cu Iorga, este excepţia lui… Stau să mă gândesc pe cine să‑l citez, oameni care nu neapărat aveau Facultate de Drept, dar în orice caz înţelegeau principiile de drept, înţelegeau cum trebuie să te manifeşti într‑un parlament. Şi ăsta e un lucru foarte important. Totdeauna eşti mai avantajat în atac decât în apărare. Or, Iorga a fost fără egal în atac. Şi mie mi‑a făcut foarte multă plăcere să editez cele şase volume care acoperă răstimpul 1907‑1940.
Iar noi, ascultându‑vă şi având acum acces la atât de multe detalii care alcătuiesc munca cercetătorului şi a editorului unor asemenea valori, bogăţii ale noastre, ne dăm seama că, dacă tânărul cercetător, din păcate, aleargă în multe părţi şi e superficial, chiar se explică de ce în ultimii ani s‑a mai întâmplat să nu se acorde toate premiile Academiei la secţia din care faceţi parte.
Da, şi mie totuşi lucrul acesta îmi place, pentru că trebuie să fim foarte riguroşi. Adică nu numai la secţia de istorie a Academiei Române, dar în genere la toate secţiile. Premiile Academiei Române trebuie să exprime recompensa unei munci foarte serioase.
Cred că nu este titlu de nobleţe mai mare decât acest premiu luat pentru o lucrare importantă şi care‑ţi aşterne, ca şi în cazul dvs., calea.
Da, sigur. Cel care‑l ia trebuie să fie foarte onorat, dar trebuie să fie şi foarte conştient de munca pe care a depus‑o şi, repet, fără a încerca să fiu critică, constat lucrul acesta, e foarte, foarte multă superficialitate. Sunt tot mai puţini tinerii care au răbdare. O să vă spun un lucru: noi suntem, poate, ţara din Europa cea mai văduvită de nişte lucrări absolut esenţiale. E vorba de un dicţionar biografic naţional. Noi nu avem aşa ceva. Am făcut Enciclopedia femeilor celebre, am început un Who’s Who şi cine a avut nişte bani a plătit şi te trezeşti cu Stan Păpuşă de nu ştiu unde, pe trei sau patru pagini, cu toate faptele lui, care sunt nişte fapte omeneşti, dar nu fac o personalitate. Şi, în acelaşi timp, multe figuri strălucite din istoria noastră nu sunt cunoscute, nu sunt popularizate şi se ignoră contribuţia lor, îndrăznesc să spun, nu numai la cultura românească, ci la cea europeană şi mondială.
Cine ar trebui să se înhame la o asemenea muncă? E vorba de secţie, e vorba de o persoană, de un cercetător tânăr, sprijinit de una dintre instituţii, de învăţământul universitar, academic sau… cum?
Doamnă, e greu de spus. Aşa cum vă aminteam la începutul discuţiei, eu am intrat în 1961 la Institutul Iorga şi am ieşit în 1998. Şi în răstimpul acesta am fost între 100‑120 de salariaţi, din care, sigur, era un personal TESA, dar eram peste o sută de cercetători. Or, acum sunt 30. Şi e foarte greu…
Să ghicească ascultătorii ochii mei mari şi miraţi!…
Aveţi dreptate. Nu ştiu ce ar trebui să se întâmple, pentru că tentaţia nu e la fel de mare. Pentru mine a fost o voluptate să stau înţepenită în arhive sau în bibliotecă la secţia de manuscrise a Academiei Române şi să descifrez documente. După ce am citit 200‑300, să fac un articol. Sentimentul că descoperi ceva trebuie să te stăpânească. Or, astăzi lumea s‑a întors puţin pe dos în sensul că tinerii îşi încep cariera, sau vor să şi‑o înceapă, făcând mici studii de sinteză. Şi acesta e un lucru pe dos, pentru că trebuie să începi cu lucruri mărunte. Să faci o notă de semnalare a apariţiei unei cărţi, să faci subsolul unei cărţi, să înveţi să faci un indice şi multe lucruri de acest gen. Vă spuneam că eu am avut noroc, intrând la Iorga, să dau într‑un colectiv nemaipomenit. Fiind cea mai tânără, colegii mă trimiteau toată ziua la Biblioteca Academiei să fac verificări: dacă acolo era scris Blaj sau Blasiu; dacă acea carte avea paginaţie numai cu cifre arabe sau şi latine. Sigur că în gândul meu mi se păreau nişte nimicuri, nişte futilităţi, dar nu suflam, căci, totuşi, eram un om disciplinat. Şi‑mi dau seama ce acribie a fost şi ce mult a însemnat pentru mine toate acestea să mă formeze ca un cercetător foarte conştiincios, foarte răbdător. E nevoie de lucrul acesta. În acest Parlament nu existau mijloacele de reprodus actuale şi atunci erau folosiţi stenografii. Şi întâmplarea a făcut ca, între eşecul la Facultatea de Drept şi intrarea la Istorie, să fac şcoala de stenodactilografie. Metoda general folosită în spaţiul românesc Gabus Berger se numea. Ce presupune această stenografie? Presupune un schelet consonantic al cuvântului şi nişte puncte puse în anume locuri, care sunt vocalele. Ei bine, la un moment dat un stenograf e grăbit, se întâmplă ceva, cuvântul „adunare” şi „Dunăre” se scrie la fel, numai că adunare are o vocală care se pune în partea stângă sus. A uitat să pună vocala. Şi atunci, când s‑a transcris textul a apărut în felul următor: „Agitaţii în partea dreaptă a Dunării”. Vă daţi seama ce lucru grav? Toată lumea a spus: se întâmplă ceva grav, ne atacă bulgarii! Dar, de fapt, uitase să pună acel punct, nu era Dunării, ci era adunare. Lucrurile acestea prin extensie ne privesc şi pe noi. E foarte uşor să scrii o prostie. Îmi aduc aminte cum am găsit de nu ştiu câte ori „colonelul Antonescu” face, drege, reprimă nişte mişcări, îi arestează pe… E la mijlocul secolului al XIX‑lea. Cine este acest „colonel Antonescu”? Nu era Antonescu, era Odobescu! Din simpla lectură eronată a cuiva care a citit în viteză acele documente, iată că puteai să creezi un personaj.
E impresionat ce detalii putem să aflăm intrând cu dvs. în arhive, în aceste dosare spectaculoase care pe noi, cei mai mulţi, ne impresionează şi ne… interzic, inhibiţie de protecţie facem, pentru că nu ştim să citim, pentru că nu ştim pe cine să întrebăm cum se citeşte, şi avem în dvs., doamnă Georgeta Filitti, un mentor pentru o generaţie de urmaşi care să poată să înţeleagă măcar că nu ştiu asta.
Public Jurnalul Reginei Maria
Aş vrea tare mult, dar vă spun sincer, nu reuşesc să conving pe nimeni. Eu am fost totdeauna obsedată de document şi am rămas, acum, la 86 de ani. Continui să public Jurnalul Reginei Maria. Problema nu se pune să fim republicani sau monarhişti. Este un document de mâna întâi, pentru că englezoaica asta, cu sistemul de educaţie care i‑a fost propriu, a înţeles să ţină un jurnal. Acest jurnal zilnic, această notaţie cotidiană a ceea ce vedea, a ceea ce vorbea, a ceea ce se întâmpla în jurul ei. Evident că nu era o persoană banală undeva în provincie, era în miezul lucrurilor. Regina a făcut să se spună despre ea că „singurul bărbat adevărat din Guvernul României este Regina Maria”… Or, jurnalul ei este foarte important. Și nu e singurul. Mai sunt o mulţime de jurnale necunoscute, mai sunt o mulţime de documente esenţiale. M‑aş referi la unul care sunt convinsă că ar face vâlvă. E vorba de un recensământ din 1838. Noi eram atunci sub protectorat rusesc. Ruşii aveau interesul să cunoască tot potenţialul economic al ţării. Și atunci provocaseră acest recensământ, această catagrafie. Lucrul e luat om de om. I se dă domiciliul, meseria, numărul membrilor de familie, care sunt aceştia. Unitatea fiscală este curtea, şi de aici, de la această catagrafie care este de un interes absolut major şi care devansează cu nişte ani lucrul similar făcut de francezi în 1845, ai o imagine extraordinară asupra ţării noastre, asupra celor două Principate: Moldova şi Ţara Românească. Eu am fost în măsură… eu am luat numai o bucată de Bucureşti. Adică o „vopsea” cum se numea: sectoarele vechi se numeau „vopsele”. „Vopseaua galbenă”. Sigur, a fost o chestie subiectivă, fiindcă eu locuiam în această „vopsea galbenă”. Și am putut să pun acestei statistici, acestui recensământ, am putut să pun 144 de întrebări: câţi români?, câţi străini?, câţi negustori?, câţi boieri?, câţi meşteşugari?, câţi căsătoriţi? Şi aşa mai departe. Un recensământ adevărat. Or, toate aceste lucruri, dacă noi am putea să le folosim…
O statistică absolut interesantă
Trebuie să ne apucăm ca să putem folosi datele acestea.
Da, dar pentru asta trebuie foarte multă răbdare, pentru că sunt nişte registre care sunt cam de 5 cm grosime fiecare şi se întind pe vreo 30 de metri. Sunt scrise în chirilică. N‑ai posibilitatea să faci altceva decât să le pui cu caractere latine. Nu se prinde nimeni, şi e păcat, pentru că asta este o statistică absolut interesantă. Şi nu e singura. Poţi s‑o compari cu cele mai incomplete, dar există, din 1810, 1753, şi pe urmă sunt altele după 1838. Toate lucrurile astea sunt absolut necesare. Și nu sunt singurele. S‑a făcut enorm de mult şi încă trebuie să se facă.
Cercetarea de cel mai înalt grad ne este dezvăluită în toate detaliile şi mai ales dificultăţile sale, doamnă Georgeta Filitti. Şi pentru că aţi remarcat o lipsă, şi anume aceea a biografiilor, a unui dicţionar important în acest sens, mă întreb dacă nu cumva din acelaşi tip de lipsă v‑aţi aplecat asupra familiilor pe care le‑aţi descris, asupra clădirilor pe care le‑aţi prezentat, cred eu, tot dintr‑o dorinţă de cunoaştere.
Cred că eu m‑am acordat, poate, mai bine decât alţi istorici, iertaţi‑mi lipsa de modestie, la ceea ce se cere acum. Pentru că, lucrând la Fundaţia Calea Victoriei, mi‑am dat seama că lumea… ce înseamnă lumea? Un public de cultură medie, dar care a rămas curios. Şi atunci merge pe Calea Victoriei şi vrea să ştie: casa asta a cui a fost? Ce s‑a întâmplat aici? Ce s‑a întâmplat acolo? Şi am fost în măsură să prezentăm, şi eu, şi colegii lectori, să prezentăm oraşul. Sigur, dacă am avea mijloace, dar trebuie să rămânem realişti, interesant ar fi să ne urcăm şi într‑un avion şi să ne ducem să cunoaştem Atena sau alte oraşe care sunt la fel de interesante ca Bucureştiul. Am ales Atena pentru că are foarte multe legături cu România. Și dacă vă duceţi acolo, rămâneţi uimită: poate să existe strada Bucureşti, strada Galaţi. Dacă ridici puţin tonul într‑un moment rar, rarisim de linişte, şi strigi: ştie cineva româneşte?, sar şase‑şapte: eu ştiu!, fiindcă are nişte neamuri sau s‑a născut, are legătură că Brăila, cu Galaţiul, cu oraşe româneşti. Sunt lucruri absolut interesante. Și pentru că am pomenit de Atena trebuie să vă spun că acolo există Muzeul Benaki, unde sunt câteva mii de documente româneşti, care nu sunt valorificate. Gândiţi‑vă la Muntele Athos. Noi am avut un obicei, care ne‑a făcut cinste în Evul Mediu, dar pe care în calitate de istorici îl simţim foarte păgubitor în clipa de faţă. Și anume că au existat mănăstirile închinate, şi această ofrandă pentru uşurarea sufletului, lumea munteană, lumea moldoveană a făcut‑o în sensul că a donat biserici, pământuri, bunuri aşezămintelor ecleziastice de la Sfântul Mormânt, de la Muntele Athos, de la marile mănăstiri din Orientul Apropiat. Rezultatul? La Muntele Athos sunt mii şi mii de documente în slavonă, în chirilică, deci în limba română cu caractere chirilice, care îşi aşteaptă editorii. Dar dacă aici, la Bucureşti, te duci la arhive, eşti cu colegii tăi, e bine, e frumos, e uşor, la Muntele Athos însă e foarte greu. E o muncă de ascet să stai la Athos ani de zile şi să vezi toate acele documente, la Mănăstirea Hilandari să le vezi, să le transcrii şi aşa mai departe. Dar e patrimoniul nostru național!
S‑a extins deodată ţara, s‑a extins deodată dimensiunea ei, cuprinderea pe care am putut s‑o avem. Din secţia din care faceţi parte în ce fel ar putea să pornească nişte mecanisme pentru cunoaşterea de acest tip, sau completare de acest tip, în condiţiile în care fiecare membru al secţiei Academiei Române are propriul domeniu de cercetare, de aplicaţie?
Nu vreau să vă decepţionez, nu vreau să fiu pesimistă. Încerc să‑mi păstrez firea, dar cred că pentru moment problema nu se pune. Sigur, poate numai vârsta mea foarte înaintată îmi dă dreptul să vorbesc în sensul acesta: în întreaga Europă, şi în America, există mii de documente româneşti. N‑are rost acum să detaliez cum au ajuns acolo, dar aproape nu este arhivă mare unde, ducându‑te, să nu dai de corespondenţă românească, de lucruri cu totul şi cu totul neaşteptate.
■ Profesor, istoric, scriitor
Mihaela Helmis în dialog cu Georgeta Filitti
