În tabloul socio‑uman, de altfel complet, înrămat în acest jurnal (Ana Blandiana, Mai‑mult‑ca‑trecutul), un loc aparte trebuia să ocupe evident scriitorii, ipotetice lumini pâlpâind în noaptea totalitară… Exemplarii, puțini, sunt (și) în altă parte: Doina Cornea, „impresionanta eroină”, ori Gabriel Andreescu: „Adevărat eroism intelectual”. Fraza superlativă o „exaltă” complex pe cea dintâi: „Îmi dau seama că această femeie îmi trezește un respect aproape mistic: seamănă lui Dumnezeu prin puterea cu care a fost în stare să‑și inventeze un destin.” Trecerea de la soartă la destin, rost al existenței, e și aici o meditație esențială.
Dar scriitoarea nu trăiește cu rezonanții. La Comana, are „senzația că mă aflu din greșeală printre acei oameni”, care‑l frecventează pe nomenclaturistul Gogu Rădulescu, „personaj dostoievskian, care vede tot răul din jur, dar nu se poate împiedica să participe la producerea lui”.
Prin contrast se definește „jurnalista” cu Marin Preda, omul total opus, el „prădător” în viață, ea „doctor” sufletesc. Dar și cu Nichita Stănescu, poetul (accesat prin om), „geniu” dictând și poeme „proaste”: „M‑a impresionat diferența dintre viața mea și viața lui, enormă, atât de enormă, încât nu puteam să nu mă întreb dacă e posibil ca și una, și alta să nască poezie”. Cum se vede, autoarea derivă opera din viață, comite o derivă artistică. Ea reflectă viața umană integrală, fără separări și rest, într‑un sistem masificat.
Puțini sunt scriitorii care merg în viață spre destin, pe calea cea bună. Mircea Dinescu o atrage prin curaj și risc constant, salvându‑se psihic și moral. O tulbură că își sacrifică talentul poetic pentru opoziția politică, făptuind proteste în scris, deprinzând scrisul ca armă întoarsă către puterea tiranică. Poetului îi apreciază acele poezii „izvorâte dintr‑o mare forță chinuită”, expresie estetică direct biografică. Omul, mai tânăr, e privit, și prin alții, cu admirație suspicioasă, bănuit de legături obscure prin largă socializare și familie. Dan Deșliu, fostul proletcultist fruntaș, îi inspiră, într‑o stilistică marcată de epitete dilematice, „o admirație mirată și o compasiune complicată pentru acest destin”. Intrările în jurnal la Ileana Mălăncioiu sunt distante, înainte de a fi apropiate. De la comparația lor, în amintire: „prin câte mii de vorbe grave și tăioase își popularizase situația asemănătoare”, avantajul social‑familial al celibatului, la curajul încercării de a o publica în Viața Românească, ori la calea dreaptă, ca a lui M. Dinescu (în viață, opera poetică e citită cu rivalitate „umorală”): ambii „riscă în permanență totul pentru simpla nevoie de a spune adevărul”, fiind nedrept tratați cu severitate absolută de majoritatea lașă. Cartea Urcarea muntelui, știe autoarea rămasă „iritantă”, i‑a fost denunțată de Daniela Crăsnaru.
La un capăt de pe aceeași treaptă morală sunt cei care i se solidarizează, fie printr‑un simplu telefon (Andrei Pleșu), fie prin curajul de a merge la Dinescu, arestat la domiciliu (Gabriela Adameșteanu). Și atât de puțin ajunge destul.
Augustin Buzura urmează „calea luptei prin scris”, induce o „apropiere dincolo de cuvinte”, dovedindu‑se „dezamăgitor” în prietenie. El are un prieten la Cenzură. O întristează pe Blandiana zvonul apropierii lui de Securitate.
Prezență accentuată în jurnal, N. Manolescu pierde o dată prin comparație: „Spre deosebire de Manolescu, care îi găsește mereu circumstanțe atenuante lui D.R.P., D.G. (Domokos Geza) îl condamnă cu vehemență (deși au fost prieteni vechi) pentru felul în care se identifică cu puterea”. Nuanțe importante, separatoare. Bariere de semnificație se ridică dinspre diaristă… „Depresiunea lui O. Paler, ca și labilitatea lui Manolescu mă fac să mă simt nebună pentru că mie îmi apar importante lucruri care lor nu le rețin atenția, și invers.” Ea trăiește prin(tre) incompatibili, solitari, doar solidari în cădere și inconstanță. Într‑un fel, N. Manolescu îi este un apropiat. Chiar prin prezența comună la invitațiile de nerefuzat (?) ale lui Gogu Rădulescu. Nu tocmai neprofitabile pentru „Niki (îndatorat, n.m.) pentru că l‑a ajutat să primească un apartament atunci când nu avea unde locui și o ajută în fiecare an pe iubita lui să obțină suplinirea în București”. Venit în grup, „fără ca atmosfera să câștige ceva în naturalețe”, omul e complex și în felul său aparte: cu „două sau trei vieți de familie paralele”; „La moartea Danei se purta cu mama ei ca un adevărat ginere, ca și cum nu el era cel ce o părăsise pe Dana cu un an în urmă; acum își înmormânta soacra, ca și cum nu ar fi în fapt despărțit de fiica moartei de mai bine de douăzeci de ani”. E optimist, încurajator și astfel „binefăcător”. Discută între altele despre „raportul dintre calitatea scrisului și cea a abilității”. Calitatea abilității, iată ceva de lămurit, bio‑grafic.
Peste cazul personal, Blandiana inițiază o scrisoare de grup literar: n‑a cutezat exclusiv pe cont propriu, precum Doina Cornea, Dinescu, Deșliu. „De altfel, vorbim și despre ideea unui text general, despre întreaga situație (degradarea culturii, demolarea satelor), ideea de care încercasem eu – mi se păruse că fără rezultat – să‑l conving pe Niki Manolescu în cursul verii la Comana.” Deși aderă în vorbă la „proiectul unei solidarizări pe teme generale”, iar „Niki este excitat ca un copil”, „tot ce vorbiserăm în urmă cu câteva zile pare să se fi risipit în vânt, să i se fi șters din memorie”. Și altădată „uitase totul” despre „solidarizare în jurul meu (discuții cu Cristi, întâlniri cu Hăulică)”. Un alt caz, mi se pare, de (l)abilitate, de a „sta pitit și a tăcea chitic”. Crește apropierea lui de cei care îi minimalizează scriitoarei (ne)cazul. „Scurtă ciocnire cu Manolescu, care se încăpățânează să bagatelizeze interdicția mea, declarând că va trece în cel mai scurt timp, că mă va publica în almanahul asociației.” Sistemul inhibă abilitatea, sporind labilitatea: „urmărit pas cu pas în ultima săptămână (…) speriat nu numai (sau nu atât) de urmărire, cât de faptul că nu înțelege de ce”. Apare firească „bănuiala că tot ce spune (N. M.) este o exagerare menită să‑l scuze (în fața mea și a lui însuși) că nu face nimic.” Când scrisoarea ei e pe punctul de a fi trimisă, „poate el însuși speriat”, dacă nu „vrea să ne înspăimânte”, îi sfătuiește pe soții Rusan să nu se ducă, odată „chemați oficial (…) să preferăm să fim vizitați acasă, dacă discuția este obligatorie”. Transpare din om și etica criticului: la mare, mănâncă din pește și bea cu ceilalți din whiskyul lui Tupan, dar „probabil, nu va scrie despre carte”.
Mulți fac pe niznaiul, în redacția României literare. Puternicul Ion Horea, „cel atât de ipocrit în general”, total supus sistemului totalitar, mistificând realitatea, e ales secretar al organizației de partid prin vot laș, deși secret. Gabriel Dimisianu zvonește, către D. Micu, că Blandiana poate publica poeme în revista care i‑a anulat rubrica, deși le are în portofoliu. Și „nu era pentru prima oară când G.D. își dovedea lipsa de caracter”. Colateral, și mai și, soția, Geta Dimisianu, redactor de editură, „condamnatoare a oricăror lașități sau oportunisme (cu excepția celor ale lui Gabi)” (potrivit Gabrielei Adameșteanu), deține „o faptă pe care o ascunde sub continua agresivitate și erijarea în judecător al celorlalți”, de la arestarea din studenție, în 1956, la revolta antisovietică din Ungaria.
Contradictoriu, tremurat, e portretul comăneanului Gellu Naum, egocentric poet, intratabil francofil și suprarealist (mod neagreat de Blandiana), mereu ironic cu „Emineski”, „el îi disprețuiește pe toți scriitorii nefrancezi și nesuprarealiști, cu o mențiune specială pentru români și pentru contemporani”, imaginându‑se „un fel de arhanghel pierdut pe pământ”. E înduioșată de bătrânul bolnav, elogiat o dată ca om și intelectual, însă istoricește aerian, pretinzând că în România nu s‑a opus nimic schimbărilor politice postbelice. Geo Bogza, urcând de la „mai greu de suportat” la „extrem de uman, de apropiat”, judecător nedrept („Geo crede că‑și poate permite să jignească pe toată lumea, privindu‑i pe toți de la o înălțime pe care i‑o dau statura fizică și înalta sa idee despre propria moralitate și operă”), iritat că Blandiana și Maria Banuș au primit Premiul Herder, rămâne „memorabil”, culmea, în expresie scatologic politică, despre cele două perioade comuniste românești: „Înainte înotam în sânge, acum înotăm în căcat.” Marin Sorescu, „un poet, un scriitor foarte bun, dând dovadă de un asemenea dispreț față de ceilalți”, ar exagera: „Pe mine încearcă să mă omoare.” Trebuia precizat: totul i se trage de la prezența în bizara, stalinista afacere Meditația Transcendentală.
Amoral, D.R. Popescu, șeful breslei, „înspăimântat”, și el, dedat voluptuos la „complicitate”, în fapt „târa în nimicnicie însăși noțiune de scriitor”. G. Bălăiță, reținut pentru „enorma ipocrizie” de a simula neștiința interdicției de semnătură, e prins și ca privilegiat, „Manolescu povestindu‑ne despre felul în care a intrat băiatul lui Bălăiță” la facultate.
Mulți dubioși, începând cu A.D. Munteanu, complicitează cu Forța deplină. Într‑o pagină bine pusă‑n scenă, Iosif Sava o are în mașină pe securista care supraveghea la poarta casei din Comana. Diferența prin operă dispare pentru „oameni ca Dodu și Fănuș Neagu, a căror atingere te maculează”. Iată, așadar, o (con)figurație de breaslă lărgită: asta‑i viața! Dar asta‑i viață: cu scriitorul, „aproapele” nostru, în regim ateist?
■ Scriitor, profesor universitar, istoric şi critic literar
Marian Victor Buciu
