„Gloria, onoarea, puterea şi le doresc deopotrivă şi cel ales, şi cel netrebnic; dar acela tinde la ele pe calea cea dreaptă; pe când acesta, fiindcă îi lipsesc însuşirile alese, recurge la vicleșug şi la înşelăciune.”
Gaius Sallustius Crispus
Pe vremuri, romanii au creat un sistem de accedere la magistraturi bazat pe reguli stricte, ascensiunea fiind făcută treaptă cu treaptă, respectându‑se o serie de condiții stricte legate de vârstă și experiență. Cursus honorum avea menirea de a lega deținerea puterii de merit, precum și exercitarea acesteia de obligația de a răspunde pentru modul de îndeplinire a atribuțiilor la sfârșitul unui mandat. În postdecembrism, acest model a fost ocolit cu mare grijă, ascensiunea politică și carierele de orice fel urmând legile imposturii, acestea guvernând politica dâmbovițeană, așa cum legea gravitației guvernează universul. Cum Principiul lui Peter îi face pe cățărătorii pe piramide mioritici să urce până la atingerea nivelului maxim de incompetență, nu trebuie să ne mirăm că june cântărețe și chelnerițe reușesc să ajungă șefe de agenții și servicii deconcentrate, iar oameni fără calități și experiență, trecuți prin școală ca gâsca prin apă, să sară câte șapte trepte ori să fie parașutați direct la conducerea unor instituții, reclamând experiență și abilități speciale. Parcă pentru a ilustra acest principiu, după ce a mărturisit că armata este o pierdere de vreme, singurul lucru util învățat acolo fiind să‑și coasă nasturi, președintele Iohannis a candidat la șefia NATO, în timp ce generalul Ciucă, după ce a reușit să domine apa chioară, a ținut morțiș să devină un scriitor de autostradă în căutarea cititorilor. Se pare că după hrebenciucul, unitatea de măsură a corupției, bocul, a slugărniciei, băsescul, a securismului, iohannisul, a nepăsării, ciucul va deveni unitatea de măsură a imposturii.
De la goana după doctorate la impostură
O mare zavistie a stârnit problema plagiatelor în politica dâmbovițeană, încât până și blajinul președinte Iohannis a fost obligat să intervină, domnia‑sa văzând în softurile antiplagiat calea spre mântuire. În fapt, plagiatul trebuie stopat la sursă de conducătorii și comisiile de doctorat. Oricum, un mister de nepătruns îl reprezintă disperarea politicienilor și a șefilor instituțiilor de forță postdecembriști de a‑și secretiza tezele de doctorat, de parcă studierea lor i‑ar înnebuni ori transforma în stane de piatră pe cititori. Totuși, lucrările de doctorat nu sunt elaborate pentru a fi ținute sub o mie lacăte, ci publicate. Să fie acești domni atât de cuprinși de duhul smereniei, încât să nu se fudulească cu lucrările de doctorat, publicându‑le în milioane de exemplare? Cum de s‑a evaporat brusc narcisismul politicienilor noștri? Este un lucru evident că lucrările de doctorat nu pot fi simple compilații de referate pescuite de pe internet, pentru că ele trebuie să arate competența aspirantului, trebuie să aducă contribuții valoroase în domeniul respectiv. Pentru a ajunge în situația de a te înscrie la un doctorat, ar trebui să existe un număr de articole și lucrări științifice publicate, să se treacă de un concurs de admitere. Nu te poți înscrie la doctorat hop‑țop, venind din stradă, ori ieșind din vreo cârciumă. Nu mai vorbim de prezentarea unui atestat de limbi străine, imposibil de obținut pe căi firești de acei candidați având și statutul de decidenți cu greutate, atunci când ei dovedesc mari dificultăți de comunicare în limba maternă, ba chiar ajung să fie renumiți ca torționari ai limbii române. Cum să răspunzi exigențelor severe presupuse de o teză de doctorat, cu aparat critic, cu note, trimiteri bibliografice și comentarii de subsol, când abia poți lega două cuvinte, iar orizontul ideatic este inexistent, limba și gândirea fiind mereu amețite și împleticite?
Se pare că ideile proaste vin cu viteza fulgerului aruncat de o mână dibace. O astfel de idee a avut Adrian Năstase, pe vremea când era premier, deschizând cutia ifoselor prin conferirea a tot felul de avantaje pecuniare deținătorilor de doctorate, fiind normal să urmeze o adevărată goană nebună după acest titlu științific. Așa ne‑am trezit cu pescarii de pe Wikipedia și descopera.ro, cu amploaiații închiorchioșați prin ministere, cu țârcădăii din politică și generalii Moș Teacă din instituțiile de forță, cu toții dorind să‑și orneze incompetența cu doctorate și să‑și betoneze scaunele dobândite în fel și chip.
Da, spiritul tutelar al imposturii ante și postdecembriste a fost Tovarășa, neasemuita Elena Ceaușescu, înzorzonată cu titlul de academician doctor inginer și slăvită ca savant de renume mondial. Da, goana după titluri a început pe vremea Tovarășei, însă atunci tezele de doctorat erau bine scrise de servitori, nu compilate după surse de pe internet, așa cum s‑a întâmplat cu un general al serviciilor secrete, în teza căruia au fost găsite articole de pe descopera.ro, o revistă de popularizare pentru elevii de gimnaziu, ori cu un ministru, compilator de articole de pe Wikipedia, în timp ce destule alte mărimi pricopsite cu doctorate plagiate nu aveau habar de misterioșii „ibidem” și „apud”. Chiar dacă se glumea pe seama tezei Tovarășei, care ar fi avut titlul „efectul razelor de lună asupra cizmelor de gumă”, în realitate, „polimerizarea stereospecifică a izoprenului” a fost o lucrare revoluționară, citată și astăzi în marile reviste științifice. În acest caz nu avem un plagiat, ci un fals auctorial, compromițător pentru membrii comisiei de evaluatori, pentru patru reputați oameni de știință. Dacă atunci s‑ar fi procedat după obiceiurile de astăzi, multe teze de doctorat ale Epocii de Aur ar fi fost compilații aiuritoare după „Arici Pogonici”, „Cutezătorii”, „Era socialistă” și „Munca de partid”. Astăzi, tezele plagiate par însăilate de cine știe ce salahori obscuri din mediul universitar, dornici să facă pe plac șefilor, să câștige ceva relații și un ban cinstit. Un spectacol sublim este oferit de cei acuzați ori suspectați de plagiat: unii renunță să‑și finalizeze tezele (Mihai Tudose), alții spun că nu se inventaseră regulile citării atunci când și‑au elaborat capodoperele (Victor Ponta, Mircea Geoană), ori că ceea ce s‑a plagiat nu este mare lucru, pentru a se strâmba din nas și a se lua măsuri (Laura Codruța Kövesi, Mircea Geoană). În fine, exmatricularea la timp poate fi salvatoare, domnul Marcel Ciolacu nemaifiind nevoit să‑și ascundă doctoratul în fundul pământului, precum generalii Florian Coldea și Nicolae Ciucă, deși o teză precum „Etica în intelligence” ar fi meritat finalizată.
Din păcate, asistăm la o epidemie de doctorate plagiate, vinovate fiind universitățile degrabă renunțătoare la regulile de secole ale acordării acestui titlu științific. Doar așa diverși politruci, absolvenți de fabrici de diplome ori de facultăți de inginerie, au devenit peste noapte savanți în Politologie, în Relaţii internaţionale, în Securitate şi bună guvernare. Este simptomatic cum unii chimiști, precum dibaciul Remus Pricopie, ori navaliste, precum subtila doamnă Ligia Deca, au atins excelența, susținând doctorate în domenii, precum politologia, străine studiilor lor de licență. Dacă pentru un absolvent obișnuit al unei facultăți de istorie din republica noastră susținerea unui doctorat în astronomie este de neconceput, un licențiat în navigație și transport naval poate susține cu mult succes un doctorat în științe politice în Luxemburg, pentru ca mai apoi să fie considerat doctor în științele educației și să i se încredințeze reformarea din temelii a școlii românești. Contemplând peisajul oferit de politicienii plagiatori din UE, de felul doamnei Ursula von der Leyen, ori de fabricile de diplome din Vest, putem spune că visul lui Andrei Marga s‑a împlinit, fiind, în sfârșit!, bine sincronizați la acest capitol.
În privința soluțiilor de rezolvare a problemei, nici ziariștii, nici softurile antiplagiat, nici CNATDCU, nici judecătorii în instanțe nu vor reuși să pună capăt furtului intelectual și imposturii. Chiar eroina luptei împotriva plagiatului, doamna Emilia Șercan, a absolvit o facultate „la distanță” cu o licență plagiată cu mult rafinament, ulterior dovedind că are știința călăririi valului imposturii și ipocriziei. Până la urmă, asanarea nu poate veni decât de la conducătorii și comisiile de doctorat, asigurarea respectării normelor academice fiind prima lor îndatorire din fișa postului. Oare acești domni în ce fel îndrumă și ce anume păzesc? Ei nu au niciun rol, sunt figuri decorative, simple momâi solemne?! Nu domniile‑lor ar trebui să răspundă primii, în caz de plagiat, de vreme ce nu sunt plătiți pentru a‑i învăța pe candidați cum să fure munca altora? Ce rost mai au softurile antiplagiat, când primul filtru îl reprezintă acești teribili domni?! Softul nu poate fi suficient de vigilent, pentru că foarte multe articole și lucrări de specialitate nu au fost digitalizate și postate pe internet, după cum acesta poate fi cu ușurință păcălit în materie de furt al ideilor. Pe de altă parte, dacă am avut nenumărate cazuri de plagiatori puși la stâlpul infamiei, nu am avut și cazuri de conducători de doctorate tratați la fel. Despre aceștia nu s‑a scos un cuvințel, nu a fost unul sancționat, adus în atenția opiniei publice. Nimeni nu‑și amintește astăzi, spre exemplu, de conducătorul de doctorat al domnului Victor Ponta, pentru că presa nu a fost deloc curioasă. Cu plagiatele s‑a întâmplat la fel ca în cazul deconspirării Securității, informatorii fiind vânați cu osârdie, în timp ce ofițerii de securitate au fost lăsați să se lăfăie în anonimat și pensii speciale. Să sperăm că va veni și vremea când vom putea să le batem obrazul plagiatorilor cu etern actualul îndemn cațavencian: „Oneste bibere, onorabile!”.
Cursa pentru omul deplin al imposturii postdecembriste
România cunoaște în ultimele decenii o mare competiție între liderii politici în materie de impostură. Se bat recorduri și apar standarde din ce în ce mai înalte, mai ales când impostura este pusă în slujba altor țări. Dacă din „Mantaua” lui Gogol a apărut literatura rusă, putem spune că din tricoul marinarului Băsescu‑Petrov s‑a ivit statul paralel, iar din paltonul lui Iohannis statul bine eșuat. Așa ne‑am trezit că un fost informator al Securității a realizat condamnarea comunismului, iar un politruc al lucrului bine făcut a dus țara spre ruină, dacă privim doar la datorii și distrugerea sistemului energetic. Când regulile nu mai sunt respectate, se ajunge la triumful imposturii și al arbitrariului, istoricul Sallustius avertizându‑ne demult asupra pericolului ca puterea să se afle „la bunul-plac al unora puțini la număr”. Cum impostura promovează impostura, politicienii au avut grijă să opereze o contraselecție prin luarea de moț și plasarea unor atleți ai fraudelor morale și intelectuale în vârful grămezii, prin plantarea și protejarea mai peste tot în funcții importante a unor nulități fermecate, explicându‑se astfel de ce statul eșuează și instituțiile se prăbușesc. Prin consecințele sale, impostura nu poate fi ignorată sau acceptată, ea reprezentând o amenințare existențială la adresa statului, societății și democrației.
■ Scriitor, profesor la Colegiul Economic „Ion Ghica” din Brăila
Constantin Toader
