Sfântul Grigorie Palama și teologia energiilor necreate
Comoditatea, indolența, orgoliul și egoismul sunt însușiri ineluctabile ale firii omenești, în general, și ale celei românești, în special. E ușor să‑l elogiezi pe cel de departe, dar e foarte greu să‑l lauzi pe cel de lângă tine, pe coleg sau pe concurent. O probă impresionantă în acest sens este apariția, în anul 2022, a cărții Sfântul Grigorie Palama și teologia energiilor necreate (Editura Spandugino, București) a episcopului Ignatie al Hușilor.
Deși cartea este atractivă și impunătoare prin tema ei, totuși nici măcar specialiștii n‑au reacționat pe măsură: au venit, au văzut și au trecut. Nu e vorba de neînțelegere sau neasimilare, ci mai degrabă de eterna indolență românească. Trebuie subliniat că dacă în secolul XX cartea părintelui Dumitru Stăniloae reprezintă prima lucrare la acest subiect pe plan mondial, în sec. XXI lucrarea episcopului Ignatie este incomparabilă în teologia românească și una dintre cele mai remarcabile în teologia ortodoxă mondială.
Primul specific și merit al acestei lucrări ni se pare faptul că – spre deosebire de majoritatea cercetătorilor – nu se complace în polemică, nu dă întâietate metodei negative, ci celei pozitive, adică specificului și valorii gândirii palamite. Evitând ispita extremelor, metoda sa nu este nici extremistă, nici „moderată”, ci echilibrată, adică riguroasă, critică și onestă, interesată tot timpul de câștigul adevărului și nu de victorii asupra preopinenților. Față de tendințele extremiste care‑și fac loc și în lucrările teologice de astăzi, este de remarcat că atitudinea față de Părinți și preopinenți nu este nici idolatră sau servilă, dar nici rebelă sau demolatoare, ci filială: adică îndrăzneala fiului care‑și iubește părintele și cutează.
Valoarea esențială a lucrării constă, desigur, în analiza și critica personală a teologiei energiilor necreate, a gândirii și ideilor Sf. Grigorie Palama. Lucrarea are cinci părți, iar aprofundarea specificului palamit se găsește în ultima parte, căci e precedată de premergătorii lui, prezentați în primele patru părți. Dar aceste părți nu sunt o simplă introducere, pentru că toți premergătorii gândirii palamite sunt analizați amănunțit și precizați în specificul și noutatea lor, un semn clar al acestei reușite fiind caracterizarea fiecăruia într‑o formulare sintetică și memorabilă: Varlaam – „agnosticism teologic”, Akindynos – „discreditarea calității patristice”, N. Gregoras – „relativism dogmatic și agnosticism teologic”, P. Kydones – „teognosie radicală și intruziune tomistă”, F. Kokkinos – „imnograful energiilor necreate”, N. Cabasila – „palamitul umanist” etc.
Specificul și valoarea lucrării reies însă din aprofundarea și interpretarea ideilor palamite. Căci autorul nu este un simplu prezentator sau comentator inteligent, ci un pătrunzător capabil de o viziune personală asupra teologiei energiilor necreate, temă atât de profundă, subtilă, delicată și riscantă. El precizează pentru început că energiile divine indică „două adevăruri fundamentale: 1) troposul (modul) comuniunii făpturii cu Creatorul, 2) toposul (locul) sălășluirii acestor energii”. O atenționare simplă, dar esențială – și pe care n‑am găsit‑o la alții – este aceea că energiile „ne descoperă un Dumnezeu care nu e supus tensiunii dintre libertate și necesitate” (p. 247).
În privința raportului dintre gândirea filosofică și cea teologică, comentând celebra formulare a Sf. Grigorie Palama că „orice raționament e răsturnat de alt raționament; viața însă cine o răstoarnă?”, autorul o explică prin aceea că „«Raționamentul» este înghițit de puterea de netăgăduit a vieții, a experienței teologice, a împărtășirii de viața dumnezeiască prin energiile necreate” (p. 248).
Nu este evitată niciuna dintre problemele delicate ale teologiei energiilor divine. Observând legitimitatea întrebării „de ce Sf. Grigorie Palama numește bunătatea «ființă» și nu lucrare a lui Dumnezeu… nu cumva se contrazice?” (p. 253), autorul rezolvă nedumerirea, arătând că „la Aristotel calitatea implică existența contrariului… care este imposibilul teologic în Dumnezeu”; „astfel, bunătatea nu este calitate, însușire, ci ființă” (p. 253).
O problemă care pune la grea încercare cugetarea teologică este cea a categoriei relației, „pros ti” („înspre ceva”). Cu finețe și acuratețe, autorul precizează că „Luată în sine… ființa e dincolo de relație”, dar „Pros ti‑ul intra‑trinitar este cel care determină însușirile ipostatice ale Persoanelor Treimice” (p. 255), astfel că „Relația (pros ti) este cea care generează alteritatea treimică prin însușirile ipostatice” (p. 255).
O temă inevitabilă și încă polemizată este raportul teologiei palamite cu neoplatonismul. A rămas celebră și încă vie afirmația teologului catolic Endre von Ivanka despre palamism ca gândire marcată esențial de neoplatonism. Folosind ingenios chiar armele adversarului, autorul îl invocă pe catolicul André de Halleux care a respins acuza lui Ivanka, arătând că Sf. Grigorie Palama „se vrea a fi numai teolog, nicidecum filosof” (p. 257). Dar autorul are și propriile argumente. Astfel, el atrage atenția că „nicăieri nu este preocupat Sf. Grigorie Palama de rezolvarea, în vreun fel, a dilemei neoplatonismului: cum țâșnește pluralitatea din Unu? În al doilea rând, energiile necreate nu sunt niște sfere intermediare, zone ale medierii între necreat și creat, pentru că acestea sunt ancorate în ipostas, deci sunt enipostatice, nu anipostatice sau ipostaziate. Nu sunt o versiune reeditată nici a energiei secundare aristoteliene, nici a energiei externe plotiniene” (p. 257). O diferență între neoplatonism și palamism este și posteritatea, respectiv simultaneitatea între Unu și Multiplu (în neoplatonism) și ființă și energie, în palamism. Autorul precizează pertinent că: „În filosofia neoplatonică, pluralitatea este întotdeauna posterioară Unului”, pe când în teologia palamită „Este absurd să susținem că energiile necreate (în neoplatonism, pluralitatea) sunt întotdeauna posterioare ființei (Unul lui Proclos)… Sf. Grigorie Palama teologhisește mai degrabă despre simultaneitatea ființei și a energiilor” (p. 258).
Extrem de dificilă și delicată este exprimarea raportului între ființa, energia și persoanele divine. Fiind o realitate insondabilă, ea constituie o piatră de încercare pentru orice teolog. De aceea, este remarcabilă exprimarea lor în lucrarea de față. Pornind de la ideea elementară că „în Dumnezeu nu există niciun fel de opoziție, ci toate se conciliază în mod apofatic”, autorul precizează apoi că „Unitatea ține atât de ființă, cât și de lucrări și ipostasuri. Este adevărat că pentru ființă prevalează unitatea, iar pentru lucrări și ipostasuri atât unitatea, cât și distincția sunt într‑un raport de concomitență, dar și de anterioritate a unirii față de distincție. În Dumnezeu, care este ființă, energie și existență triipostatică, unitatea și distincția se afirmă concomitent” (p. 276).
O noțiune teologică esențială în teologia ortodoxă este aceea de apofatism sau apofatic, desemnând inefabilul sau incomprehensibilul lui Dumnezeu. Este de remarcat finețea cu care autorul distinge între apofatism și ființa ca mister sau taină: „apofatismul nu definește taina ființei. Nu se identifică în niciun fel cu aceasta. Este dincolo de orice formă de apofatism… Chiar și numirea de ființă sau fire este inadecvată pentru ascunsul lui Dumnezeu… apofatismul nu este o simplă negație, care și ea poate fi o formă de comprehensiune, ci este acel ceva care transcende însăși negația, orice fel de proces cognitiv al minții” (p. 282).
Dar teologia energiilor necreate implică, vrând‑nevrând, toate discuțiile privind Realitatea absolută și Izvorul vieții, care este Dumnezeu. Lucrarea tratează astfel și alte teme extrem de dificile și controversate, precum simplitatea lui Dumnezeu, Filioque, îndumnezeirea omului etc. (pe care nu le mai analizăm aici), neevitând dificultățile și controversele, tratându‑le serios, pertinent și optimist, nefăcând compromisuri de dragul „moderației” sau „prieteniei”, dar păstrând cu seninătate tonul creștin, sincer, prietenesc și încrezător în pronierea aceluiași Părinte iubitor al tuturor.
Ni se pare că în ultimele decenii lucrările teologice s‑au remarcat fie printr‑o exprimare intelectualistă, „filosofică” sau abstractă, fie, dimpotrivă, printr‑o „moderare” sau superficialitate care evită dificultățile. Prin primul fel de exprimare teologul vrea să fie remarcat și prețuit mai mult ca filosof decât ca teolog, iar prin al doilea fel minimalizează profunzimile teologiei printr‑o „evlavie” falsificatoare. De aceea, este cu totul îmbucurător că, deși e o lucrare monumentală, înalt academică și profund teologică, mai presus de aceasta ea rămâne o mărturisire de credință față de Dumnezeu, de devotament față de Biserica Lui și de onestitate față de toți semenii.
În sfârșit, deși teologia și Biserica mai au mult de îndreptat, e o bucurie să constatăm că prin această lucrare episcopatul român dovedește că are nu numai păstori destoinici și gospodari spornici, ci și teologi competenți, capabili să răspundă provocărilor mileniului trei și întrebărilor chinuitoare ale omului de astăzi.
■ Scriitor, teolog
George Remete
