Înzestrată cu o miză academic‑existenţială indiscutabilă, Corpuri, exiluri, terapii, cartea Emanuelei Ilie editată în 2020 de Cartea Românească Educaţional şi prefaţată de Doru Scărlătescu abordează un „subiect cu totul neliniştitor – corpul traumatizat ca temă radicală a autoreprezentării feminine”, asumându‑şi nu numai curajul de a explora un domeniu mai puţin analizat la noi, deşi el e departe de a fi minor, ci şi riscul/provocarea unui ricoşeu la palierul identitarului creator, punct de virtuală convergenţă a subiecţilor analizei nu numai cu autoarea, ci şi cu lectorii ei.
Dezvoltată elegant în siajul incitantei analize pe care Susan Gubar o consacră „autoreprezentării femeii ca text şi artefact”, plecând de la o proză scurtă semnată de Isak Dinesen (unul dintre pseudonimele scriitoarei Karen Blixen) – The Blank Page –, şi ancorat în câteva dintre cele mai relevante studii de gen, demonstraţia Emanuelei Ilie începe cu o impecabilă delimitare/motivare a parametrilor teoretici şi literari cu care autoarea operează (în capitolul (În loc de introducere) Corpul şi experienţele care „înfemeiesc”. Cu un mic ocol, despre valorizarea corpului în studiile de gen). Emanuela Ilie îşi explică opţiunea pentru memorialistica şi diaristica feminină românească prin natura speciei, care, cel puţin, teoretic, ar trebui să diminueze distanţa dintre „femeia atistă şi arta ei”, şi survolează avizat şi critic studiile de gen care „mai mult decât orice altă disciplină sau arie curriculară academică, […] problematizează, teoretizează şi, uneori, supralicitează corpul feminin, înţeles, în general, drept topos al diferenţelor radicale, dar şi instrument de manipulare”.
În termenii lui Susan Gubar, „femeia artistă care se experimentează ca murind în/ prin artă (killed into art) ar putea de asemenea să se experimenteze ca sângerând prin cerneală (bleeding
into print)”. Preluată în avanscena exerciţiului său arheologic, analogia îi permite Emanuelei Ilie să navigheze intricatele raporturi dintre corporalitate şi creativitate, dintre experienţele specific feminine, marcate simultan de intimitate şi alteritate, şi proiecţia lor artistică. Inventarul temelor subsumate corporalităţii feminine se opreşte în Corpuri traumatizate, interdicţii, alegeri asupra „corpului feminin slăbit temporar, deşi frecvent, de condiţia lunară cunoscută, dar şi la corpul feminin traumatizat de avort”. Cel dintâi se dovedeşte a fi – observă autoarea – aproape inexistent în scrierile confesive de dinainte de 1989, cu câteva excepţii, cea mai frapantă fiind Memoria ca zestre a Ninei Cassian, unde sexualitatea şi afirmarea artistică reprezintă vectorii fundamentali ai construcţiei identitare.
Mai departe, analiza se concentrează asupra imaginarului şocant, multă vreme tabuizat, al corpului traumatizat de avort, la fel de precar translat în discursul scriitoarelor din generaţii marcate de comunism, disecând mai ales scriitura traumelor specific feminine din antologia Tovarăşe de drum. Experienţa feminină în comunism (2008), în compania unor voci precum Simona Sora, Anamaria Beligan, Rodica Binder, Doina Ruşti şi Otilia Vieru‑Baraboi. În capitolul intitulat „Corpul gravid ca mormânt” şi maternitatea exclusiv artistică, autoarea decupează cele mai provocatoare imagini ale avortului corporal din scrierile Gabrielei Melinescu şi urmăreşte felul în care acestea articulează refuzul maternităţii ca pandant al condiţiei de creator. Comentând câteva secvenţe din Jurnalul suedez, Emanuela Ilie observă cu fineţe că „asumându‑şi onest nevoia de recunoaştere a polimorficului rău interior – corespunzător unui sine extrem de tulburat, ascuns într‑un corp traumatizat –, diarista caută în acelaşi timp atenuarea lui prin descrierea unui bine exterior, doar întâmplător deghizat într‑o alteritate etnică”. Gest simetric în perimetrul ecuaţiei maternitate – creaţie, imersiunea în universul confesiv al Ninei Cassian îi permite să remarce „faptul că presiunea trupului asupra literei rămâne […] o realitate dureroasă pe tot parcursul Memoriei ca zestre” şi că oricât „de dezinhibată este autoarea ei în materie de asumare a propriei sexualităţi, pe atât de rezervată se arată totuşi în scriitura experienţei avortului. Dovadă că, inclusiv în scrierile confesive, teama de expunere a corpului traumatizat este încă autarhică”.
Într‑un registru proxim se configurează şi nuanţatul tablou socio‑istoric din Corpul feminin, fericirile şi şocurile (pre)maternităţii, realizat cu ajutorul unei impresionante bibliografii consacrate evoluţiei socio‑politice a maternităţii, conştient de extremele acestuia (laudatio excesiv, respectiv, de‑tabuizare dură) şi de stereotipiile şi remanenţele unei tradiţii culturale „care fie a ignorat timp de secole posibilitatea ca femeile să devină artiste, fie nu a acordat drepturi depline scriitoarelor gravide ori abia devenite mame”. Ajunsă în acest punct, Emanuela Ilie constată neconcesiv dominanta conservatoare a discursurilor despre maternitate şi distribuţia de rol social/familial din spaţiul românesc (de la cel al Bisericii Ortodoxe şi al partidelor politice la clişeele difuzate de mass‑media).
Idealizată sau redată needulcorat, experienţa maternităţii, singura care „înfemeieşte” (termenul îi aparţine Mariei Bucur) cu adevărat, este urmărită într‑o serie ilustrativă de texte (semnate de Simona Popescu, Miruna Runcan, Ştefania Mihalache, Constanţa Buzea, Ioana Nicolaie, Otilia Dragomir, Mihaela Miroiu, Luminiţa Marcu), grupate în funcţie de cronologia experienţelor evocate. Parcurgându‑le, autoarea încearcă să descifreze variaţiile discursive generate de metamorfozele corporalităţii, de percepţia naşterii şi a întâlnirii cu celălalt, selectând câteva „secvenţe emblematice, numai bune de aşezat într‑o «bibliotecă/ librărie de texte feminine», vorbesc de la sine şi despre mizele ascunse ale discursului maternităţii, ca formă particulară de creativitate feminină”. Rezultatul este o clasificare personal(izat)ă, ordonată de momentele experienţei (debutul sarcinii, sarcina, naşterea, lăhuzia) şi de variabilitatea receptării acestora (generos exemplificată şi sintetic identificată), în care istoriile trăite suportă filtrări nuanţate, marcate de tabuurile sociale şi de încărcătura simbolică a epocii lor.
Intitulată (împrumutând titlul cărţii Mioarei Grigore) „Cancerul, dragostea mea”. Variaţii pe tema corpului mutilat, secţiunea secundă a volumului se deschide cu o schiţă teoretică a reprezentării corpului bolnav în modernitate, îndatorată în egală măsură cărţilor de referinţă (precum celebra lucrare a lui Susan Sontag, Boala ca metaforă), deschiderii culturale şi incisivităţii autoarei. Astfel, eşafodajul exegetic este colorat subtil graţie incursiunii în imaginarul epidemic din cinematografie şi televiziune şi în universul ficţiunilor cu protagonişti atinşi de boală sau „construite în jurul maladiei incurabile”, paliere inevitabile în contextul proliferării discursurilor epidemice pe fondul insecurităţii climatului politic. (Cât despre strania coincidenţă a conturării volumului cu debutul pandemiei prin care trecem, nu putem decât să speculăm…).
Căutând texte confesive de criză, fie ele „memorii de iarnă”, fie „texte vii” (formula îi aparţine Loredanei Cuzmici), Emanuela Ilie constată că „tematizarea bolii şi a relaţiei, prin ea, cu propriul corp” nu este neapărat generoasă, mai ales atunci când sursa traumei se dovedeşte a fi cancerul. Analiza identifică invarianţii structurali ai reprezentării acestuia şi izolează apoi în siajul lor dilemele identitare ale bolnavului care nu se mai recunoaşte înainte de a se dezvolta în câteva sfâşietoare studii de caz.
Rezervat corpului bătrân, actul al treilea al cărţii – Corpuri învinse, exiluri, terapii – menţine coregrafia anterioară, deschizând subiectul cu o mişcare teoretic‑diagnostică, serios documentată şi cu premise provocator formulate, înainte de a diseca variaţiile tematizării „corpului învins” în diferite specii literare şi de a izola factorii care le condiţionează, cel mai evident fiind distanţa dintre timpul trăirii şi timpul consemnării. Ajunsă în acest punct, Emanuela Ilie constată că lectura „paralelă a jurnalelor şi a memoriilor feminine ne arată un fapt aparent paradoxal: cu cât intensitatea perceperii reale a propriului corp drept un corp bătrân sau un corp învins creşte, cu atât interesul scriptural pentru corp pare că scade”. Altfel spus, respingând corpul prezent, discursul fie operează o anamneză taumaturgică (echivalabilă cu un exerciţiu de recuperare şi justificare identitară), fie/sau se concentrează asupra corpului scriiturii.
Provocată de elementele paratextuale ale volumului memorialistic semnat de Amelia Pavel (Un martor în plus), autoarea explorează apoi narativizarea fotografiei în literatura autobiografică feminină, înainte de a se lansa într‑un minuţios triptic analitic al dublului exil – cel propriu‑zis şi cel biologic –, ale cărui protagoniste sunt operele confesive scrise de Vera Călin, Gabriela Melinescu şi Mariana Şora.
La capătul unui exerciţiu intelectual intensiv, performat la intersecţia memorialisticii cu ficţiunea şi cu studiile de gen, cu antropologia şi sociologia, cu ştiinţele politice şi medicina, consacrat unui subiect sensibil – corporalitatea feminină în trei dintre ipostazele sale potenţial incomode/ traumatice şi reflexele sale în literatura confesivă românească –, Emanuela Ilie oferă cititorilor un impecabil studiu academic interdisciplinar, elaborat cu erudiţie şi implicare, animat de convingerea că a scrie despre corpul feminin reprezintă „o carte de identitate creatoare cât se poate de viabilă”.
■ Scriitor, critic şi istoric literar, cercetător ştiinţific
Constantina Raveca Buleu
