Știinţa geopolitică, cea care analizează influenţele geografice asupra raporturilor interstatale şi asupra politicilor naţionale, a fost deosebit de înfloritoare în Germania interbelică, în special în aşa‑numita Şcoală de la München a lui Karl Haushofer. Interpretată abuziv de învingătorii aliaţi sovietici şi anglo‑americani drept o ştiinţă imperialistă, ea a fost puternic prigonită în anii postbelici, în Apus, ca şi în Răsărit, abia după 1990 această disciplină ştiinţifică atât de importantă revenind la statutul său academic, un statut care nu poate ocoli cuvintele lui Bismarck, potrivit cărora, din toate datele care constituie istoria, geografia este singura care nu se schimbă niciodată.
****
Discutarea istoriei contemporane româneşti impune o privire din perspectivă geopolitică asupra actualei Uniuni Europene care, trebuie spus de la bun început, comportă două axe uneori neglijate de specialişti în ceea ce priveşte acţiunea lor conjugată: axa euroatlantică, cuprinzând state care au dezvoltat de timpuriu capitalismul, democraţia parlamentară, monarhia constituţională şi ideea contractului social, aparţinând ariei protestant‑calvine, protestant‑luterane şi catolice – Anglia cu coloniile sale americane devenite Statele Unite, spaţiul Beneluxului, unele ţări scandinave, Germania, Franţa – şi axa euromediteraneană, incluzând Marea Adriatică şi Marea Neagră, cu state catolice şi ortodoxe care au cunoscut absolutisme de dreapta şi de stânga, dictaturi şi carenţe economice majore, precum Portugalia, Spania, Italia – precumpănitor Mezzogiorno –, Grecia, Cipru şi, mai recent, Bulgaria şi România.
Accentul pe care l‑am pus mai sus pe confesiunile creştine diferite ţine de împrejurarea că există o geopolitică religioasă şi confesională, care explică de la Max Weber încoace legătura indisolubilă
între educaţia spirituală şi modelarea economică a individului şi a maselor, cea care aşază îndeobşte pe protestanţi înaintea catolicilor şi pe aceştia înaintea ortodocşilor în ceea ce priveşte belşugul, dar şi tipologii de solidarităţi politice despre care au vorbit, cu decenii în urmă, politologii Universităţii Harvard atunci când au teoretizat sindromul ţărilor înrudite (the kin country syndrome), verificat dramatic în cazul dezmembrării fostei Iugoslavii. În această analiză geopolitică plec de la premiza existenţei a două Europe care îşi au rădăcinile în cele două partes – pars Orientis şi pars Occidentis – create sub tetrarhia vremii lui Diocleţian şi apoi la finele veacului al IV‑lea, cu temeiuri felurite în care, din nou, cele religioase sunt majore, reflectate în epoca patristică, în primul rând, în deosebirile filosofice şi teologice între lumea lui Augustin din Hipona, a lui Ambrozie din Milan şi a lui Ieronim, pe de o parte, şi aceea a celor trei capadocieni şi a lui Ioan Chrisostomul, pe de alta.
Dacă Europa occidentală reprezintă un spaţiu bine definit, cu anexa sa economică şi culturală denumită Mitteleuropa – termen ce aparţine lui Friedrich Naumann, într‑o carte celebră din 1915 –, tradusă politic astăzi în realitatea statelor din grupul Višegrad (cu Ungaria apreciind mai mult formula duală Ostmitteleuropa), Europa Orientală – eronat cantonată de unii specialişti la teritoriul Rusiei europene – cuprinde două mari subzone, prima cu vocaţie imperială, a doua cu o lungă situaţie interimperială: cea ruso‑ucraineană – grevată astăzi de conflicte de rezonanţă planetară – şi cea sud‑est europeană, alcătuită, la rându‑i, din aria carpato‑dunăreano‑pontică (România, Republica Moldova) şi aria balcanică, între Dunăre şi Marea Egee (o definiţie geografico‑istorică de neocolit este cea dată cândva de reprezentantul şcolii geopolitice müncheneze Rupert von Schumacher: partea de continent cuprinsă între cel mai nordic punct al Mării Adriatice, Trieste şi cel mai nordic punct al Mării Negre, Odessa).
Cum bine se ştie, ţările din spaţiul est‑european şi central‑european au fost taxate adesea drept naţionaliste. După tăvălugul internaţionalismului proletar dur resimţit în această zonă, emergenţa sentimentelor naţionale a dus la disoluţii statale (cazurile clasice ale structurilor federative de tipul Cehoslovacia şi Iugoslavia), dar sensul termenului naţionalism – apărut prima dată în 1892, în ziarul Le Figaro – comportă evaluări felurite între care şi cea a naţionalismului pozitiv, de la cazul unificatorilor Italiei şi Germaniei, Garibaldi şi Bismarck, la cel al generalului de Gaulle sau, pentru a ne cantona la cazul românesc, la cel proclamat de Eminescu, Maiorescu şi Iorga.
Discutând acest aspect al psihologiilor comunitare, trebuie introdusă aici o informaţie potrivit căreia în Uniunea Europeană un sondaj (realizat înainte de 2007) printre cetăţenii acesteia ne indică o apartenenţă europeană (12%) surclasată de apartenenţa naţională (36%), ambele fiind depăşite la mare distanţă de apartenenţa regională (84%). Concluzia logică este aceea că, într‑o Europă a naţiunilor, Europa regiunilor este cea care aparţine viitorului.
Venind la istoria românească, voi afirma din capul locului că aceasta cuprinde două trăsături distinctive care o individualizează în peisajul Europei răsăritene: latinitatea şi statalitatea. Cea dintâi, aparţinând genezelor noastre etnice, a fost nu doar un dat al limbii, ci şi unul al credinţei – românitatea este singura ortodoxie latină şi singura latinitate ortodoxă din lume –, al mentalului colectiv ce îmbină individualismul latin cu gregarismul oriental care dă coloratura sa ametafizică a atitudinii româneşti în faţa vieţii, care respinge îndeobşte extremismele spirituale (inclusiv pe cele politice).
Cea de‑a doua a fost rodul veacurilor Turcocraţiei, când prin negocierea care a condus la o mentalitate tranzacţională a românilor s‑a obţinut, de la mijlocul secolului al XVI‑lea, autonomia ţărilor române, când, în schimbul haraciului dat Sublimei Porţi, principii români de la Bucureşti şi Iaşi, cei maghiari de la Alba Iulia au evitat pentru statele lor disoluţia, statutul de paşalâc pe care îl căpătaseră ţinuturile greceşti şi cele bulgare, Serbia, Muntenegru, Albania şi Ungaria. Că a existat o tradiţie a unor capitulaţii medievale au dovedit‑o şi documentele apocrife pe care le‑au invocat boierii români cu ocazia unor tratative de pace ruso‑turce de la Focşani (1772).
Ideea că turcii păgâni sunt o pedeapsă divină pentru abaterile de la dreapta credinţă a condus la un fatalism românesc resimţit în fiecare epocă istorică, iar endemicele invazii, ocupaţii militare, spolieri economice şi ciuntiri teritoriale – determinate de amintita situaţie interimperială – au conferit profilului românesc nota de scepticism, de duplicitate şi disimulare (rămâne memorabilă vorba lui George Călinescu potrivit căreia „în fiecare român se află un Vlaicu Vodă”) şi de necesar salvator oportunism.
Nu mai puţin mozaicul etnic şi religios al unor părţi de Românie – zona dunăreană, cu Dobrogea, Banatul, unele părţi din Ardeal – au indus o toleranţă spirituală ce a condus la o adaptare facilă la alte orizonturi culturale, de unde şi particularitatea românească a apartenenţei unor personalităţi naţionale la alte culturi, de la Petru Movilă la Dimitrie Cantemir, de la Tristan Tzara la Cioran şi Ionesco. Cu această moştenire istorică mai bine conturată odată cu prima modernitate – cea a secolelor XVII şi XVIII –, românii au ajuns în epoca modernă – cea a veacurilor XIX şi XX – în ceea ce am fost tentat să numesc proiectele de ţară care au creat România Mare. Aceste proiecte au fost, după opinia mea, în număr de trei şi au fost realizate de două generaţii de oameni de stat.
Pornind de la cunoscuta vorbă potrivit căreia oamenii de stat sunt cei care se gândesc la generaţiile viitoare, iar oamenii politici la alegerile viitoare pot afirma că România modernă a fost opera celor dintâi de‑a lungul unui secol prefaţat de momentul revoluţiei paşoptiste şi postfaţat de cel al instaurării dictaturii comuniste (punct culminant al altor episoade de autoritarism regal, legionar şi antonescian).
Oamenii de stat ai modernităţii româneşti sunt realizatorii celor trei proiecte de ţară care s‑au numit Unirea cea Mică din 1859, Independenţa din 1877‑1878 şi Unirea cea Mare din martie‑decembrie 1918, şi ei aparţin generaţiei 1820 şi generaţiei 1865‑1870, date reper pentru ivirea pe lume a acestor personalităţi. Toţi aceşti făuritori de Românie, şcoliţi aproape toţi în străinătate şi reveniţi în patrie, au fost şi oameni ai cărţii, aproape toţi membri ai Academiei Române, particularitate, adaug, care îi distinge pe toţi oamenii noştri de stat şi îi face irepetabili în condiţiile de după 1950, în epoca totalitară şi în cea post‑decembristă.
Dacă primul proiect de ţară a putut fi socotit o capodoperă politică românească – inaugurând acţiunea faptului împlinit înaintea marilor puteri care doreau fie o Unire parţială (convenţia franco‑engleză de la Osborne), fie Principate Unite, dar cu doi domni (Convenţia de la Paris) –, lucrul a fost posibil şi printr‑o solidaritate a elitelor – repetată în celelalte două proiecte – şi printr‑un altruism politic remarcabil, începând cu caimacamul Grigore Alexandru Ghica, continuând cu Vasile Alecsandri, cu Costache Negri, cu Nicolae Golescu.
A pregătit ideologic primul proiect unionist Nicolae Bălcescu şi l‑a întruchipat cu asupra de măsură Alexandru Ioan Cuza – pentru mine ei sunt superlativele patriotice până astăzi –, l‑au servit în diferite chipuri – aşijderea şi al doilea proiect naţional – C. A. Rosetti, căruia mişcarea liberală, dar şi începuturile Academiei Române îi datorează nu puţin, beiul de Samos, ambasadorul la Londra, prim‑ministru şi de patru ori preşedinte al Academiei Române, Ion Ghica, Mihail Kogălniceanu unind aievea timpul Academiei Mihăilene cu cel al Academiei Române pe care a şi prezidat‑o, cel fără de care nici reformele lui Cuza, nici proclamarea neatârnării statale nu pot fi evocate, în fine, Ion C. Brătianu, iniţiatorul aducerii lui Carol de Hohenzollern, întemeietorul Partidului Liberal şi vizirul a cărui guvernare de un deceniu a consolidat tânărul regat (a doua iniţiativă românească conducând la faptul împlinit se leagă de acest remarcabil om de stat, când marile puteri europene s‑au văzut silite să recunoască prinţul străin pe care – spre deosebire de cazul grecesc sau bulgăresc – nu‑l voiseră pe tron).
Al treilea proiect de ţară şi ultimul realizat de români în epoca modernă este Unirea din 1918. Era momentul căderii celor trei monarhii care creaseră în această parte de continent amintita situaţie interimperială – abdicarea lui Nicolae al II‑lea Romanov, a lui Carol I de Habsburg şi a lui Mehmet al V‑lea Reşid, deschizând calea spre republicile succesoare –, iar în istoria românească anul 1918 a fost unul început sub norii negri ai ocupaţiei Puterilor Centrale, ai tratativelor de la Buftea şi ai oneroasei păci de la Bucureşti (neratificată de regele Ferdinand), dar încheiat cu apoteoza de la Alba Iulia. A fost anul de graţie în care a doua generaţie amintită a dat măsura morală şi politică a autenticilor oameni de stat: cea a unor Vasile Goldiş, Iancu Flondor, Nicolae Iorga, Iuliu Maniu, Ion I. C. Brătianu, probabil cel mai important lider român al tuturor timpurilor.
Primul act al Marii Uniri a fost realizat, cum bine ştim, de patrioţii din Basarabia trecuţi repede de la ideea autonomiei în cadrul unei noi Rusii revoluţionare la Unirea cu patria mamă. De la Vasile Stroescu şi Pavel Gore, la Onisifor Ghibu şi Ion Inculeţ, de la Pantelimon Halippa şi Daniel Ciugureanu la Constantin Stere – cel care proclama că drumul spre Alba Iulia trece prin Chişinău –, aceştia au fost cei care în martie 1918 au venit să se unească cu o ţară sfâşiată, parţial ocupată, învinsă. Rămâne meritul istoric al acestei generaţii – nu mai puţin cel al lui Alexandru Marghiloman, care a mers în Basarabia în numele naţiunii române spre a consfinţi actul votat de Sfatul Ţării – de a fi realizat primul pas unionist.
Celelalte momente din noiembrie 1918 au fost făcute la Cernăuţi şi în Alba Iulia în condiţii internaţionale absolut noi şi dătătoare de speranţă. Oricum toate cele trei momente ale celui de‑al treilea proiect de ţară sunt profund naţionaliste, ţinând de un naţionalism superior, comparabil celui italian şi celui german din Ottocento. Un nationalism care aşeza firesc şi cuviincios ţara în Europa şi 
în lume. Era ceea ce avea să scrie în anii interbelici Nicolae Iorga, unul dintre făuritorii de seamă ai Unirii celei Mari: „Pentru orice ţară şi orice neam sunt anumite mari probleme de care atârnă dreptul şi viitorul lor. Astfel vechimea locuinţii neamului în patrie, dovedirea unor însuşiri mai înalte, rolul pe care îl joacă în omenirea întreagă”. Se făcea auzit tot pe atunci ecoul cuvintelor istoricului naţional, prin alt om de stat puţin mai tânăr, dar cu o reputaţie internaţională de prim rang, diplomatul Nicolae Titulescu, pe care nicio minte lucidă nu‑l poate acuza de xenofobie: „Omenirea nu mă interesează, dacă România nu‑şi găseşte locul în sânul ei”. Făuritorii principali ai ultimului proiect de ţară de acum o sută de ani au dispărut, cei mai mulţi, înainte de ultimul război mondial, iar câţiva, victime ale totalitarismului de diferite nuanţe, au murit ca Iorga, în pădurea de la Strejnic, în 1940, sau în temniţa de la Sighet, ca Maniu, în 1953. Iar şirul de vârste nedemocratice ale României din februarie 1938 până în decembrie 1989 a făcut imposibilă apariţia unor figuri de independentă anvergură statală şi, implicit, a unor proiecte de ţară pe care oamenii politici de duzină, oricât de onorabili, nu le pot concepe şi realiza.
Evident că nu se poate accepta ideea că aderarea României la NATO şi la Uniunea Europeană ar fi fost proiectele noastre de ţară – ştim bine că ele, cu părţile lor bune şi cu cele mai discutabile, au fost comune mai multor naţiuni –, iar unicul demers major care ar fi putut deveni al patrulea proiect românesc, unirea cu Basarabia, prezintă dificultăţi şi subtilităţi de politică internaţională pe care o ţară ca a noastră, cu o politică externă foarte modestă, nu le poate asuma şi gestiona acum.
De 65 de ani – iau ca reper moartea lui Maniu – România nu mai cunoaşte un om de stat, situaţie puţin obişnuită, dar explicabilă prin deceniile precomuniste, comuniste şi postcomuniste. La prăznuirea unui veac de la consumarea ultimului proiect de ţară oamenii politici români – dintre care niciunul nu poate pretinde statura de om de stat – au măcar datoria de a reflecta la acest trecut şi de a învăţa ceva din el.
■ Istoric al culturii şi al artei, profesor universitar, membru al Academiei Române şi vicepreşedinte al acesteia
Răzvan Theodorescu
