„Spațiul limitat al paginii scrise impune o decizie limitativă, adică decuparea detaliilor baroce, condensarea expunerii și adoptarea unui laconism latin. Mai mult decât atât, lăsând în suspensie deliberată rezolvarea chestiunii în cauză, vreau să vă ofer dumneavoastră posibilitatea unui fertil dialog virtual. Cu alte cuvinte, ceea ce rămâne de spus nu constituie deloc sarcina ce‑i incumbă autorului retras stângaci îndărătul semnăturii banale, ci privilegiul lectorului atent și cumpănit. Voi încerca să apăr șansa pasivă sau cea activă a cititorului, care va putea astfel fie să continue să contemple, fie să taie rapid el însuși nodul gordian. Eu îmi propun să fiu doar avocatul echivocului” – notează Cătălin Ghiță în programul‑autoportret din preambulul celui de‑al patrulea act editorial al publicisticii sale (mai precis, editorialele apărute între 2020 și 2021 în revista Opt motive, devenită Ficțiunea în 2022), intitulat Echivocul nodului gordian. Ipostaze ale actului critic 4, apărut în 2023 la Editura AIUS din Craiova. Construită contrapunctic pe legendara tranșare a unei probleme spinoase de către Alexandru Macedon (dezavuată de către Plutarh, cum ține să ne amintească autorul), această invitație la dialog nu exclude un histrionism auctorial, elegant concentrat într‑o suită de atitudini contradictorii, adaptate la subiectul abordat, ceea ce duce potențial și la reiterarea gestului lui Alexandru cel Mare, repudiat inițial. Altfel spus, cultivarea echivocului este virtual anulată de către autor prin imperativele unor soluții clare, dictate de realitatea comentată.
Aceeași realitate impune și comentariul din Necesitatea destrămării PSD‑ului, declanșat de rememorarea unei experiențe personale: impulsul implicării în schimbarea societății românești. Abia întors de la cercetarea și studiile sale în străinătate, acum mai bine de un de un deceniu și jumătate, tânărul Cătălin Ghiță constată o anomalie în mediul academic românesc – prezența precară a intelectualității de stânga în România zilelor noastre –, iar prin „stânga” el nu înțelege o opțiune strict politică, ci o atitudine general‑umană, marcată de egalitate în drepturi și de toleranță, de tot ceea ce înseamnă victoriile democrației sociale. Expresia frapantă a acestei anomalii este contradicția dintre denumirea PSD‑ului și acțiunile sale, ceea ce face ca „stânga autentică” să rămână într‑o perpetuă stare de periclitare.
Scena politică autohtonă cedează apoi locul evenimentelor internaționale, comentate lucid și informat. Un excelent exemplu în acest sens îl oferă eseul despre Brexit, în care Cătălin Ghiță își etalează calitățile de analist obiectiv, impecabil informat și străin de seducțiile ipotezelor facile, servite frecvent publicului. El pune pe tapet două dintre implicațiile incomode ale deciziei britanicilor din 2020: aportul proletariatului britanic la victoria conservatorilor și rolul nostalgiei imperiale în opțiunea pentru Brexit. Tabloul politic britanic se completează cu „meniul intelectual” oferit de Andrew Sabisky, sintetic prezentat în siajul unei la fel de concentrat‑ilustrative istorii a rasismului occidental. Lărgind sfera, Apusul democrației schițează un tablou îngrijorător, în care criza democrației contemporane se scrie în trena viziunii lui Condorcet de la sfârșitul secolului al XVIII‑lea și a unei selecții de discursuri și opinii politice (John F. Kennedy, Hitler, Trump), echivalente cu tot atâtea semnale înfiorate de alarmă. Era Trump revine în reflecțiile adunate în volum, fie că este vorba despre moartea lui George Perry Floyd din 25 mai 2020, fie că avem în vedere consolarea (probabil prematur formulată) din Ieșirea din coșmarul Trump.
Demonstrația de erudiție și instinct ludic generată de imaginea Lăcomiei din Istoria ieroglifică a lui Dimitrie Cantemir – „desemnată prin delicioasa sintagmă slavo‑elină «boadza Pleonexis»”, precizează Cătălin Ghiță într‑o paranteză –, dă tonul convingătoarei analize critice din Pleonexia, cu un intermezzo teoretic datorat lucrării The Selfish Gene (1976) a profesorului britanic Richard Dawkins și cu o lecție de responsabilitate generoasă, confirmată de atitudinea sa în perimetrul universității craiovene. Cu un pas înainte, în Galofobia lui Auden, subtilul impuls critic al autorului permează o narațiune configurată anecdotic, în care constantele personalității contradictorii și șocante a poetului W.H. Auden furnizează punctul de plecare al unei dezbateri pe cât de savuroase în aparență, pe atât de serioase la o privire mai atentă.
Dincolo de realitatea politică, necesitatea unei atitudini tranșante, dublată de o pătrunzătoare cunoaștere a istoriei vieții private, se conturează în editorialul Reflecții despre intimitate. Atent la nuanțele conceptual‑istorice – inclusiv la intimitate ca invenție a modernității sau la codul medieval al bunelor maniere –, Cătălin Ghiță demonstrează metamorfozarea inevitabilă a oricărei emoții verbalizate, exteriorizate, extrase din perimetrul existenței private și reproduse ad nauseam în kitsch, fenomen proliferant în era rețelelor de socializare și a culturii de divertisment, care reușește să afecteze inclusiv frazele „de o frumusețe sfâșietoare”, exemplul oferit fiind extras din scrisorile lui T.S. Eliot către Emily Hale.
Versurile lui Jim Morrison din piesa The End (1967) se convertesc în prologul unei priviri incomode asupra stării apocaliptice generate de COVID‑19 și, implicit, asupra necesității rediscutării valorilor umaniste și a certitudinilor pulverizate de pandemie și de eșecul politicilor europene, finalizate cu o întrebare neliniștitoare, pe care și‑au pus‑o cu siguranță mulți intelectuali de pretutindeni: „la ce suntem dispuși să renunțăm pentru ca noi și copiii noștri să avem o comunitate internațională cu adevărat viabilă, aptă să ne apere pe toți împotriva unui pericol nevăzut din viitor, care nu va întârzia să apară?”. Și, ca să nu încheiem paragraful în această notă sumbră, să revenim la muzica de la început. În textura discursivă a lui Cătălin Ghiță, referințele la muzică revin obsesiv, de la fișele de dicționar contextualizate cultural (mai ales cinematografic, decopertând astfel o altă preocupare a autorului), cum este Little Richard, la propuneri de frondă muzicală, cum este Un top al albumelor punk timpurii, text pregătit (anti)ideologic de avertismentul din Anarchy in Rumania.
Dacă tot am pomenit despre interesul lui Cătălin Ghiță pentru cinematografie, merită amintit eseul Restaurație, în care autorul reconstruiește epoca lui Charles al II‑lea, insistând mai cu seamă asupra personalității și creației lui John Wilmont, al doilea Conte de Rochester, protagonistul peliculei The Libertine (2004). Secvenței discursive i se alătură Occidere aude!, text consacrat „curajului regizoral de asumare a unei poziții tranșante în două scenarii contrafactuale având în centru o intrigă comună”, peliculele discutate fiind To Be or Not to Be (regizat de către Ernst Lubitsch în 1942) și Inglorious Basterds (filmul lui Quentin Tarantino din 2009). O expresie integrală a acestei pasiuni rămâne însă Filme de savurat în pandemie, selecție personală de filme mai puțin cunoscute publicului larg, însă importante (și influente) pentru inițiați.
Gestionându‑și prudent discursul, Cătălin Ghiță aplaudă viziunea lui Billie Eilish în comentariul din Nu trupului ca marfă, în vreme ce în Autodenunț dovedește o dezinvoltură (și o cunoaștere de sine, am putea adăuga, dacă ne gândim la o paranteză elocventă precum „sunt fudul la haine”, chiar dacă un autoportret lucid și complex se revelează cititorului abia în Fără sfaturi) de invidiat într‑un comentariu în oglindă, în care un incident din lumea artei (scriitoarea mexicană Avelina Lésper, cunoscută pentru opiniile ei tranșant‑cinice privind anumite opere de artă contemporane, a distrus involuntar în 2020 instalația creată de Gabriel Rico) își găsește un ecou în experiența autorului cu lucrarea Teahouse a lui Ai Weiwei, expusă la Museum für Asiatische Kunst din Berlin. Același Berlin se metamorfozează într‑un moment de reverii și recomandări în Plimbări berlineze sau, prin extensie, de istorii tragice paralele în Wannsee (sinuciderea lui Heinrich von Kleist și a iubitei sale, Henriette Vogel, respectiv conferința organizată la 20 ianuarie 1942 de către Heydrich).
Valorificată variabil, identitatea teoreticianului literar ocupă prim‑planul într‑un text precum Robbe‑Grillet și viitorul romanului, excelentă sinteză a viziunii prozatorului creditat cu întemeierea Noului Roman francez convertită critic într‑un diagnostic tranșant asupra fenomenului literar: „Se pare, de aceea, că adevăratul defazaj nu este cel înregistrat de Robbe‑Grillet, dintre caracterul revoluționar al evoluției tehnologice și cel conservator al cadrului cultural, ci acela al diferenței de situarea estetică dintre romancier și cititor. Tiranie esteticii receptării a pus, finalmente, între paranteze experimentul romanesc din anii ‘50”.
O pagină de istorie literară oferă și Scrisorile lui Oscar Wilde, cu o notă aparte acordată unei epistole ce conține credoul artistic al acestuia, pandantul autohton fiind epistolarul arghezian din Tânărul Arghezi îndrăgostit. Schimbând registrul, Cătălin Ghiță oferă Recomandări horror pentru o vacanță non‑horror, derivate relaxat din studiile sale anterioare (mai ales din Deimografia, 2011), completate responsabil și profesionist în Pentru cei curioși de un vademecum al capodoperelor literare europene, caligrafiat în siajul listei „scandalosului” Gog al lui Papini, invocat des în paginile acestui volum în care comentatorul decomplexat al actualității socio‑politice demontrează o fabuloasă simbioză cu teoreticianul atras de fragilitate și efemeritate, de geometrie și simetrie, sub semnul căreia își așază ludic cele Opt motive pentru a iubi sau detesta literatura. Cătălin Ghiță e, incontestabil, unul dintre cei mai inteligenți, subtili și informați intelectuali de care dispune azi România. Un model singular, original și foarte viu, de urmat într‑un univers al creierelor în general paseiste, nostalgizante.
■ Scriitor, critic şi istoric literar, cercetător ştiinţific
Constantina Raveca Buleu
