Lucian Blaga este printre cei dintâi mari filosofi români care înţelege importanţa fizicii cuantice în istoria modernă. El o numeşte noua fizică…
În[1] Amintiri, Ioan Slavici ne avertiza despre pasiunea pentru ştiinţă a lui Eminescu: „Nu era ramură şi ştiinţă pentru care el n‑avea, cum zicea, particulară slăbiciune, şi când se‑nfigea în vreo chestiune, citea un întreg şir de cărţi privitoare la ea”. Un interes particular a manifestat Eminescu pentru noutăţile din fizică, producând, la rându‑i, intuiţii miraculoase în jurul cuvântului cuantă, pe care‑l preia din limba latină (quantus). Astăzi, exegeza eminesciană îşi extinde spaţiul de cercetare şi‑n atare privinţă, de la Octav Onicescu până la Andrei Dorobanţu sau mai puţin cunoscutul profesor de fizică Ioan Câmpan[2].
*
La 1900, Max Planck deschidea fizicii poarta de intrare a conceptului revoluţionar de cuantă. Nu fără o opoziţie drastică din partea colegilor care nu se puteau desprinde de raţionalismul cartezian, încât fizicianul german nu a scăpat de acuza de nebunie. Dar cu treizeci de ani mai înainte, un alt „nebun”, Mihai Eminescu, nota prin caietele sale: „Electricitatea. Este acelaşi cuant de putere, care c‑o repejune incalculabilă se preface într‑un cuant egal în celălalt loc, fără a avea necesitate de‑un substrat material suficient şi proporţional pentru a se comunica. Curios lucru” (Mss. 2267). Atât de curios, încât din această mirare infinită, solidară cu a lui Eminescu, Max Planck va declanşa prima revoluţie cuantică în fizică.
*
Din fizică, saltul cuantic se va revărsa, peste ani, şi‑n filosofie şi logică. Cei care vor călca pe urmele lui Eminescu şi Max Planck vor fi marii câştigători. Ne‑o spune şi un logician din noile generaţii, huşeanul ieşenizat Petru Ioan. El depistează câteva momente decisive din gândirea cuantică a românilor. Se arată, neavertizat, din păcate, asupra izvorului eminescian, încât îşi începe povestea cu Eonul dogmatic din 1931 al lui Lucian Blaga.
*
Petru Ioan se arată a fi un fel de Adrian Marino al logicii, prin voinţa de exhaustivitate.
*
Partea narcisiacă dintr‑un discurs se numeşte ideologie.
*
Cum narcisismul este impulsul spre încercare a fiinţei, ideologia poate fi numită şi motorul interpretării, cum îl numeşte Petru Ioan, surprinzând ecuaţia logică‑hermeneutică‑ideologie.
*
Postideologia, ca şi postistoria, este ea însăşi o ideologie. În consecinţă: „Cum antiideologismul este el însuşi un mod de insinuare a ideologiei, singura problemă ce‑ar trebui să ne preocupe – în universul interpretării – este chipul sub care o anumită ideologie asigură suflu şi imprimă culoare agreabilă, ori desfigurează profilul actului de înţelegere şi de resemnificare”[3].
*
Lucian Blaga este printre cei dintâi mari filosofi români care întelege importanţa fizicii cuantice în istoria modernă. El o numeşte noua fizică. Din noua fizică, Blaga a dedus „formula dogmatică” şi „antinomia transfigurată”, concepte centrale ale filosofiei sale (1931). Pasul următor l‑a făcut Ştefan Lupaşcu, cel care a reuşit „unificarea diverselor domenii ale cunoaşterii” (Basarab Nicolescu). Dualitatea naturii luminii l‑a dus la ideea dublei materii, pe care o va tripla, mai târziu.
*
A treia treaptă cuantică, în gândirea românească, după Petru Ioan, este lucrarea lui Petre Botezatu din 1945, Cauzalitatea fizică şi panquantismul. El creează o filosofie cuantică, împotriva ameninţării materialiste a neo‑atomismului. Considera teoria cuantică mai importantă decât teoria relativistă a lui Einstein, trebuind să fie ferită de delirul panmatematismului şi pancuantismului.
*
După patru decenii, vine Basarab Nicolescu, promotorul transdisciplinarităţii, care introduce izomorfismul interdisciplinar, cu logica terţului ascuns. Charles Sanders Peirce avansase ideea structurii ternare a realităţii încă din 1867, valorificată de Heisenberg în Manuscrisul din 1942 şi de Ştefan Lupaşcu în Cele trei materii (1960). Şi Husserl, în Meditaţii carteziene, avusese intuiţia. Trei nivele de Realitate şi de percepţie. Trecerea dintre ele – terţul inclus.
*
În spirit transmodern, Basarab Nicolescu observă paradoxul că „unii gânditori tradiţionali sunt mai apropiaţi de teoria cuantică decât unii fizicieni contemporani, incapabili să iasă din stricta disciplinaritate” (Noi, particula şi lumea).
*
Apropiat de Lupaşcu e Ludovic de Gaigneron‑Morin, sesizează Basarab Nicolescu. Acesta reproşa chiar şi lui Niels Bohr că n‑a reuşit să facă din principiul complementarităţii „model şi sursă de structurare”.
*
Teoria cuantică, faţă de cea tributară semnului cantităţii, înseamnă sfârşit de paradigmă ştiinţifică şi culturală. Alături de René Guénon, Basarab Nicolescu denunţă cantitatea în favoarea paradigmei calităţii, cu care începe era transdisciplinară.
*
Petru Ioan: „Recapitulând, avem a observa că pe parcursul a peste cinci decenii, de la apariţia în volum a Eonului dogmatic (la Bucureşti, în 1931) şi până la publicarea cărţii L’homme et ses trois ćtiques (la Paris, 1n 1986), patru inteligenţe româneşti reverberează într‑un mod remarcabil cu avatarurile fizicii din spectrul cantităţii şi al cuantificării”[4].
*
O triplă distincţie necesară a lui Basarab Nicolescu: între terţul logic inclus, terţul inclus ontologic şi terţul inclus în orizontul misterului (soteriologic).
*
Toţi cei patru români marcaţi profund de fizica cuantică, apreciază Petru Ioan, au avut o bună relaţie cu logica. Blaga, neokantian, a completat logica paradisiacă cu logica luciferică (intelectul enstatic – raţionalist cu intelectul extatic – afectiv şi profund).
Petre Botezatu a dezvoltat o logică naturală tranzitivă şi constructivă, „inspirat de posibilitatea multiplicării formalismelor în raport cu diversele «domenii de origine» şi «niveluri de abstractizare» sau de «construcţie a limbii»”[5].
Ştefan Lupaşcu a dezvoltat logica terţului inclus, iar Basarab Nicolescu logica lupasciană a trionticităţii în raport cu nivelurile de Realitate, rezultate din cele trei materii. Toate acestea ar fi căi de ieşire din criza în care intrase prima revoluţie cuantică. La acestea, mai sunt de adăugat alte încercări: Mircea Florian („logica recesivităţii”), Athanase Joja („noul organon dialectic”), Constantin Noica (dialectica „contradicţiei unilaterale” şi a „devenirii întru fiinţă”, împlinite în logica lui Hermes), N. Georgescu‑Roegen (logica „noţiunilor dialectice”), dar şi logica integrală şi situaţională a lui Petru Ioan.
*
Louis Liard (1846‑1917): definiţia = noţiunea dezvoltată; noţiunea = definiţia condensată.
*
Fiecare individ face logică precum Domnul Jourdin – proză.
*
Picasso definea arta drept minciuna care ne ajută să aflăm adevărul.
*
Cercetarea – spune Karl Popper – este calea de la îndoială la credinţă, de la fapte la stabilirea legilor. Legea, aşadar, este obiectul credinţei omului de ştiinţă, dogma, nu numai cea teologică, ci şi în sens blagian, e aceeaşi şi în filosofie. Gânditorul care nu ajunge la dogmă e un simplu eseist, nu şi filosof.
*
Văd în logica cercetării lui Popper un reflex inevitabil al dogmei încercării eminesciene. Altminteri, cuvântul cercetare derivă din cerc‑ul adevărului. Dacă Luigi Pareyson ajunge, prin încercare, la estetica formativităţii, Popper o intuieşte în logică, iar Noica în ontologie, ca devenire întru fiinţă. Mai demult, Blaga ajungea la potenţarea misterului, altă formă de ingerinţă a încercării. Iată cum cel puţin patru domenii fundamentale ale gândirii moderne descind din dogma arheităţii eminesciene, care, la rândul ei, la nivel fizic, este alt nume al cuantei, faimosul salt cuantic. Miracolul e că, înainte, cu bune decenii, conceptul cuantei este dibuit de Eminescu, preluându‑l din limba latină şi descifrându‑i potenţele chiar pentru domeniul fizicii moderne. Se mai crede şi azi că „descoperitorul” cuantei este Max Planck, la 1900. Meritul enorm al lui Planck este evident, dar să‑l scoatem din uitare şi pe acest aruncător de seminţe (arhei) care a fost Eminescu.
*
Încercarea îl duce pe Karl Popper la ideea universului deschis, aflat el însuşi în opintire demiurgică, după acelaşi Eminescu („facere eternă”). Idoneismul lui Ferdinand Gonseth şi al lui Gaston Bachelard a venit pe acelaşi drum, ca şi indeterminismul lui Werner Heisenberg.
*
Cunoaşterea ipotetică (prin probabilismul încercărilor), apreciază Petru Ioan, e străină pesimismului. E vorba de realism critic, năzuinţă spre rigoare şi obiectivitate. Popper respinge relativismul, care e o maladie a gândirii postmoderne. Faibilismul se opune relativismului sans rivages.
*
Popper face din greşeală piatră de temelie a cunoaşterii. A preluat paradoxul lui Oscar Wilde că „experienţa este numele pe care oricine îl dă greşelilor sale” sau pe acela al lui John Archibald Wheeler că „întreaga noastră problemă este de a face greşeli cât mai repede cu putinţă”. Eminescu mersese atât de departe cu motorul prim al greşelii, încât considera mişcarea primordială a punctului (arheului) din care s‑a născut universul drept o greşeală. Am putea‑o echivala cu hazardul atât de drag modernilor şi postmodernilor, de la Jacques Monod încoace. De fapt, „greşeala” este înscrisă în codul genetic al universului de către Dumnezeu, via buclucaşului salt cuantic.
Logica cercetării este una a căutării adevărului. Nu alta a fost ţinta dintotdeauna a gândirii eminesciene, în ştiinţă, artă, filosofie, politică.
*
Ca hermeneut, Popper a atenuat „contrastul dintre ştiinţele naturii şi ştiinţele umane”, observă Petru Ioan. Din păcate, în spaţiul politicii şi al ideologiei, doctrina „societăţii deschise” (The Open Society and its Enemies, 1945) a încăput pe mâinile neomaxiste ale gândirii lui George Soros.
■ Eseist, critic şi istoric literar, prozator, profesor, istoric al filosofiei şi civilizaţiei
Note:
[1] Note din 2008, caietul 61.
[2] Ioan Câmpan, Eminescu, magul călător, Bucureşti, Editura Sigma, 2007.
[3] Petru Ioan, Logica, la confluenţă cu hermeneutica, I, Iaşi, Editura „Ştefan Lupaşcu”, 2004, p. 72.
[4] Ibidem, p. 84.
[5] Ibidem, p. 85‑86.
Theodor Codreanu
